Povestea rozei

 

Dumnezeu vrând să-ncununeze
De cununi această lume
Flori cu brațul său cel sfânt
A semănat pe pământ;

Și menind pe fiecare
Floare mică, floare mare,
Ca să poarte-n sânul lor,
Un simbol strălucitor,

A zis rozei: floare dalbă
Înflorind tu să fi albă,
Și corola ta să fie
Semn de nevinovăție.



Dar când fu ea să-nflorească,
Sânul să și-l dezvelească
La ea omul a privit
Și ea-ndată s-a roșit...

Și de-atunci sub cer, sub stele,
Când dalbe floricele
Să-nroșesc fără de știre
Sub vicleana lui privire.