Povestea poveștilor

Salt la: navigare, căutare
Povestea poveștilor (Povestea pulei)
de Ion Creangă
Wikipedia
Wikipedia are un articol despre: Povestea poveștilor
Sâmbătă, 1877, octombrie 22 — 1878, noemvrie 12



Amu cică era într-un sat un țăran. Și țăranul acela a ieșit odată în țarină să samene niște păpușoi. Și cum sămăna el, tocmai atunci s-a nimerit să treacă pe acolo mama și cu Sfântul Petrea. Hristos să nu tacă molcum și să-și caute de drum?

— Da ce sameni acolo, om bun? întreabă el.

— Ia, niște pule samăn, răspunse țăranul cu obrăznicie.

— Pule ai zis că sameni, pule să dea Dumnezeu să se facă, zise Hristos, blagoslovind sămănătura cu amândouă mânile, și apoi se tot duse în drumul său împreună cu Sf. Petrea, care nu-și putea stăpâni mierarea de cuvintele ce auzise că au ieșit din gura lui Hristos, pentru că niciodată nu mai vorbise Mântuitorul așa de buruenos.

Țăranul, după ce mântui de sămănat, se întoarse acasă. Apoi, la vremea prășitului, a venit de a prășit păpușoii după rânduială, și iar s-a întors acasă. Dar când vine la cules, ce să vadă? În loc de păpușoi, de fiecare strujan erau câte trei-patru drugălețe de pule, care-de-care mai îmbojorate, mai dârze și mai răzbelite!…

— Ptiu! drace, iaca ce s-au ales de muncușoara mea de toată vara, zise țăranul, scărpinându-se-n cap și trântind cușma de pământ cât ce putu. Asta n-am pățit-o de când m-a făcut mama… ’tu-i mațele acrului! — Ei, ei! Amu ce-i de făcut? — ’Tu-i-aș descântecul celui cu blagoslovenia, că pocit a mai fost la gură.

Și cum ședea țăranul uimit, numai iaca ce trecea pe-acolo un potâng de babă.

— Bună-vremea, om bun, zise ea.

— Să-mi bag genunchiul în vâjoiul cui știu eu, mătușă, zise țăranul îndrăcit de năcaz…

— Dar ce, Doamne iartă-mă, ești așa de măscărăgios, măi omule, zise baba posomorâtă. Nu ți-i oarecum să vorbești așa, de față cu o bătrână ca mine?

— D-apoi cum să mai vorbesc și eu, mătușă, când vezi cum și-a făcut Dumnezeu râs de muncușoara mea. Dă, la sărăcia în care mă găsesc, pule-mi trebuie mie? Uite colo pe ogor, și-apoi mai zi și dumneata dacă mai ai ce…

Când se uită baba pe ogor, își pune mânile în cap de ce vede… pule și iar pule, belite și răsbelite, în toate părțile.

— Vai de mine și de mine, nepoate! Asta încă-i una.

— Ba dac-ar fi numai una, ce ți-ar fi, mătușa! Dar așa sînt sute de sute și mii de mii, în cur să le ții!… ’Tu-i așa și pe dincolo că nu știu ce să mai fac. Îmi vine să mă spânzur, nu altăceva.

— Ia las’, nepoate, zise baba uitându-se cu jale la pule… De unde știi c-aista nu-i un noroc de la Dumnezeu pentru dumneata?

— Norocul aista să nu-l mai dea Dumnezeu nici dușmanilor mei, mătușă, dar unde s-a mai auzit o chiznovăție ca asta - să mănânci pule în loc de păpușoi! Ia învață-mă și dumneata ce să fac? căci pe mine nu mă mai ajunge capul.

Stă ea baba oleacă pe gânduri și apoi zice:

— Nepoate, eu te-aș învăța ce să faci ca să te desfaci de dânsele răpede-răpede și să scoți bani înzăcit și însutit decât pe păpușoi, dar ce mi-i da?

— Ce spui, mătușă? Învață-mă, că ț-oiu da ce mi-i cere și un vrav de pule pe deasupra…

Când a auzit baba de pule, i-a zvâcnit inima… căci îi curgea ochii după dânsele, când le vedea așa de zdravene și de bârzoete…

— Apoi iacă ce să faci, nepoate: încarcă-le în car și le du la târg că ai să le vinzi ca chiperiul. Dar mânca-te-ar norocul să te mănânce, acum trebuie să las rușinea la o parte și să te învăț cum ai să înveți pe cumpărători a le întrebuința.

— Că bine zici, mătușă, ie spune-mi, rogu-te!

— Când a fi să le vie dor de pulă, s-o șuere cum șueri oile la strungă… și atunci, numai să-ți poată curul… Iară când s-ar sătura de ea, să zică: ho! ho! haram nesățios. Și atunci pe loc se moaie și te descotorosești de dânsa.

Și drept dovadă, baba își înșfacă o mătrăgună, care era mai mare, de pe un strujan, și începe s-o puie în lucrare cum se cade…

Țăranul a încremenit, când a mai văzut și asta…

— Dar de unde ai aflat meșteșugul ista, mătușă? zise el cu mierare.

— Hei, hei! nepoate, pe unde culege dracul surcele, eu am tăiet lemne… Nu mă mai întreba cum, și zi bogdaprosti că ți-am deschis ochii ce să faci…

Țăranului atât i-a trebuit. Dă babei ce-i făgăduise, apoi se duce acasă, își pune scoarțele la car și-l înfundă bine, înjugă boii, se întoarce la ogor, încarcă un car zdravăn de pule — și la târg băiete, cu dânsele de vânzare.

Și cum ajunge la târg, nici tu una, nici tu două, odată începe a striga, cât îi lua gura:

— Hai la pule, hai la pule! Pule zdravene și tari pentru jupânese mari…

O cucoană văduvă, auzind așa vorbe din gura țăranului, trimite o slujnică să-l cheme la dânsa ca să-i deie un colb…

Slujnica se duce și-l cheamă pe țăran. Și cum vine țăranul, cucoana îl și ia la trei parale, zicând:

— Dar bine, măi țărane, ce porcării spui pe lângă cerdacul meu, că te mănâncă mama dracului! Acuș te pun la scară și-ți trag o bătaie, de te-or duce cu cerga acasă… Înțeles-ai?

— Apoi, dă, milostivă cucoană, zise țăranul scărpinându-se în cap. Să ierte cinstită fața dumneavoastră, ce să facem? Ia niște pule ni-a dat Dumnezeu și le-am adus și noi la târg, să vedem, n-om puté prinde ceva parale pe dânsele, că ne mănâncă și pe noi o mulțime de angării și nevoi de toate felul…

— Măi țărane, ești nebun, ori cum ești, de vorbești pleve de față cu mine?

— Ba, ferească Dumnezeu, cinstită cucoană, vorbesc vorbe sănătoase, săracul de mine! Iaca să vă aduc una ca s-o vedeți, dacă nu mă credeți… ’Tu-i-aș praznicul cui le-a plămădit, că m-a făcut să întru în dihonii cu lumea din pricina lor. Încaltea dac-ar fi de parte femeiască, le-aș ține pentru mine, dar așa…

Și odată se duce la car și alege un știulete de puloiu, care era mai mare, și cu dânsa de-a dreptul în casă la cucoană.

— Iaca, cucoană, șagă-ți pare dumitale asta? Vezi acum pe ce s-a dus munculița mea de toată vara? Ș-apoi dumneata mă mai înghii și cu bătaie, că pesemne nu-s eu destul de bătut de Dumnezeu! ’Tu-i-aș patruzecile cui știu eu să-i fut, că au început a mă lua lumea de nebun…

Cucoana vede acum că țăranul are dreptate, și se face a se uita într-o parte, dar tot trăgea cu coada ochiului și la cinstita pulă din când în când.

— Bată-te focul să te bată, măi țărane, că ticălos mai ești!… Ș-apoi cum s-ar face ca s-o poată cineva întrebuința, când ar vré? Nu-i vorbă, că mie una nu-mi face trebuință. Dar tare mă mier și eu de așa comédie!…

— Cum să se facă, cucoană! Să ierte cinstita fața dumneavoastră, ia, când vine cuiva poftă de dânsa, o șueri de câteva ori, cum șuerăm noi oile la strungă, ș-apoi atunci, ține-te la frecuș — cât ce-i puté, că las’ dacă m-a da de rușine. Iară când te-i mulțumi și-i vrea să te lese de frecuș, să strigi la dânsa: ho! ho! haram nesățios! Și atunci îndată numai ce-o vezi că se trage înapoi frumos, ca șerpele la apă dulce… Și pe urmă, de câte ori ți se scoală… tot așa să faci. Și dacă nu te-i mulțămi, atunci să mă blastămi pe mine.

— Bată-te pustia să te bată, mojic măscărăgios, c-al dracului mai ești, zise cucoana, care începuse a se mai deprinde cu vorbe de masă… Ia ieși oleacă afară din odaie, ș-apoi te-oiu chema eu acuș, că am oleacă de treabă…

Țăranul tace molcum și iese. Iară cucoana, drept cercare, începe a șuera nătărânga, și atunci cinstita pulă face zbâc! în pizda cucoanei… Și dă-i, și dă-i, de-i mergea colbul. Dar chita cucoanei! Vorba ceea: baba bătrână nu se sparie de pula groasă.

Ședea, sărmana, cum șede mielul la țâța oaei, până ce se satură de supt. Cucoana era de cele mai tărtoșe:

Strâmtă-n pizdă, tare-n șele,
Crâșcă pula din măsele
Că-i cam iute la oțele!

În sfârșit, după ce s-a săturat cucoana bine, apoi zice încetișor: ho! ho! haram nesățios! pula atunci pe loc s-a muiet și foflenchiu! cade jos… Cucoana îndată o rădică cu mare sfințenie și o pupă drept în bot… Apoi strigă pe țăran în casă și, luându-l cam pe departe, zice:

— Și cam cum s-a întâmplat de ai tu blăstămății de-aiste, măi țărane?

— Cum să se-ntâmple, cucoană? Ia, mai astă primăvară, sămănând păpușoi în țarină, a adus dracul — că mai bine n-oiu zice — doi oameni pe acolo. Și unul din ei, m-a întrebat: ce semăn? Eu să nu-mi stăpânesc gura? M-a împins păcatul să răspund în ciudă că pule samăn, să iertați dumneavoastră? Și atunci el, pocit la gură sau naiba îl mai știe cum a fost, a blagoslovit cu amândouă mânile spre ogorul meu din treacăt, zicând: Pule să dea Dumnezeu să se facă. Și cum vedeți dumneavoastră, pule s-au făcut, cinstită cucoană. Și iac-așa m-am făcut și eu negustoriu de pule, fără știrea lui Dumnezeu. Și, pula mea și trei bani, ș-o căruță de jidani, să ierte cinstită fața dumneavoastră.

— Dar bine le mai zici pe nume, mânca-le-ai pe ceea lume!

— Apoi, dă, cucoană, dac-așa le cheamă, cum hastă pulă să le mai zicem?

— Măi omule, oare nu cumva acela a fost Hristos și cu Sfântul Petru? Că numai ei sunt așa făcători de minuni…

— D-apoi dă, cucoană, mai știu eu cine să fi fost? Dumnezeu ori dracul, să-i bag în pchizda mâne-sa, că mai bine nu le-oiu zice, să ierte cinstită fața dumneavoastră, că știu că mi-a făcut-o bună…

— Dacă-i așa cum spui tu, măi țărane, apoi eu cred că tot Hristos a fost. Și de-aceea, hai să-ți cumpăr și eu una, spre aducere aminte de anul când s-au făcut pe ogoară de cele care spui tu… căci după mine aista-i semn de belșug.

— Pule, vrei să zici, cucoană.

— De-acelea, mânca-le-ai să le mănânci, că mult le mai porți prin gură.

— Apoi dă, dac-așa ni-i deprinsă gura, ce să facem? Iertați și dumneavoastră! Dar și dac-a fi după vorba dumitale cucoană, apoi mult stau eu și mă mier de Dumnezeu. Ce dracul? N-are el altă treabă decât numai să se-apuce de făcut pule pe ogoarele oamenilor! Doamne iartă-mă, dar pulos trebuie să mai fie și Dumnezeu acela, de-i plac așa de mult pulele! Însă mai știi păcatul? Oiu face și eu ca dumneata, cucoană. Poate a vrut Dumnezeu să se cace cu bani în punga mea, că de mult șade pustie — frântă de para n-am la sufletul meu. — Ei, ce zici, cucoană, iei-ți una ori ba? — că mă prea întârziiu cu iarmarocul.

— Apoi ce mi-i cere tu pe scârnăvia asta, zise cucoana, făcându-se că i-i greață, oarecum… Vorba ceea: deie-mi-o Dumnezeu, dar nu-mi trebuiește.

— Apoi ce să-ți cer, cinstită cucoană! Că să nu ne zbatem, mi-i da cinci sute de lei în capăt și pace bună.

— Ce-ai spus? Cinci sute de lei? Dar știi că ești de duh, măi țărane!

— Apoi, dă, cucoană, mult mi-au asudat și mie coaiele, pân-am prășit atâta amar de pule, și le-am adus în halul ista, cum le vezi… și dacă de la una ca dumneata nu m-oiu chiaburi, apoi de la țărance de-a noastre ți-ai găsit să mă pricopsesc? Că ele ar voi să le dai câte-o testea de pule de-o para și câte-un vraf pe de-asupra… Așa-i la noi la țărani, băga-mi-aș, Doamne iartă-mă, să-mi bag! să iertați de vorba cea proastă!…

— Măi țărane, dar trei sute de lei nu ți-i deajuns?

— Nici o lețcaie mai puțin, cucoană.

— Patru sute, măi.

— Nu se poate, cucoană.

— Nici 450?

— Ba nici 499 de lei și 39 de parale. Nu te mai pune și dumneata, cucoană, pentru 50 de lei. Fă-mi încaltea o saftea să nu mai stea, c-ai să ai o bunătate de pulă, de mi-i pomeni, și mi-i îndrepta și la alte cucoane de-a dumneavoastră…

— Hai, na-ți 500 de lei, zice cucoana. Dar nu cumva să te obrăznicești să spui cuiva că mi-ai vândut mie măscarale de-aiestea, c-apoi al tău e dracul. Înțeles-ai?

— A…ra! cucoană, d-apoi eu grija asta o am, păcatele mele?

În sfârșit, cucoana dă 500 de lei, își ia pula — și țăranului pe ici i-i drumul, se duse-n treaba lui să vânda cum a puté și pe celelalte pule. Dar pule de-ar avé, despre asta nu se mai plânge el acum. Vorba ceea: calul bun din grajdiu se-ntreabă.

Dar ce mai atâta vorbă. Cum s-a dus țăranul, cucoana cea pâșină și spăsită face o cutie de argint poleită cu aur, îmbodolește sfânta pulă în bumbac, stropit cu aromate, o așază și-o încuie în cutie ca pe un odor neprețuit, ia cheia la sine, și, când îi veneau haghițele, se așeza gospodărește pe treabă, își astâmpăra pofta, și ca mai ba să-i ducă dorul, sau să mai umble pe apucate, ca până atunci. Se închipuluise biata cucoană cât se poate de bine pentru bătrânețe…

Amu, într-una din zile, iaca ce vine popa de pe moșia cucoanei ș-o roagă de toți Dumnezeii să-i boteze un copil. Cucoana, ca să nu strice hatârul popei, pune caii la carâtă și se duce cu dânsul în sat să-i boteze. Și după ce-i botează copilul, rămâne la popa la masă în acea zi. Și, la masă, luând și cucoana mai mult un păhăruț, două de vin, — cum îi treaba oamenilor: ba, ia poftim luați-l macar până la brâul preotesei, ba, atâta rău să fie! — pe cucoană o ia vinul de cap, și pe loc îi și vine poftă de pulă… Ei! Ei! ce-i de făcut? Dă cucoana să se ducă acasă, popa și cu preoteasa n-o lasă.

— Ai să mâi la noi în astă noapte, cumătriță, ziseră ei, că doar nu-ți plâng copiii acasă.

În sfârșit, cucoana scăpăra de dor de pulă…

— Cumetre părinte, zise ea de la o vreme: dacă nu mă lăsați să mă duc, ține cheia asta, și fă bine sfinția-ta de te du acasă la mine, deschide lădoiul de lângă patul unde dorm eu, scoate de-acolo o cutie de argint și mi-o adă încoace, că-mi trebuie ceva dintr-însa: chițibușuri de-a noastre, știi, cum îi treaba femeilor…

Popa, chitind că-s niște daruri pentru preuteasă, pe dată și pornește călare.

Și ajungând la cucoană acasă, umblă în lădoiu, ia cutia și pornește grabnic cu dânsa înapoi spre casă.

Era pe la amează, în mijlocul verii, și da inima din popă de căldură. Când, pe la mijlocul drumului, trecând prin marginea unei păduri, stă la umbra unui copac pletos să se răcorească oleacă. Și cum sta de se răcorea, îi dă dracul în gând să umble în cutie și să vadă ce-i acolo? Sucește el cutia, o învârtește și nu știu cum face de-o deschide. Și când se uită înlăuntru, ce să vadă? Vede coșgogemite mascara, învelită în bumbac stropit cu aromate… Atunci popa, cuprins de mierare, începe a șuera. Și cum se miera el șuerând, pula face zmâc în curul popei!… Popa atunci începe a răcni și a zice: Doamne, izbăvește-mă de vrăjmaș! Nu lăsa pre robul tău de batjocora diavolului! Că ție unuia am slujit și afară de tine pre altul nu știu! Dar toate erau în zadar. În sfârșit, dacă vede popa și vede că nu mai este scăpare, scoate bârnețul de la izmene și cu un capăt îl leagă de copac, iar cu celălalt capăt de bârneț leagă pula cum poate, și unde nu începe popa a se zmunci și a cotigi în toate părțile, cum se zmuncesc boii la tânjală, când trag ceva din greu, dar nu era chip… Se roagă el popa, răcnește el popa, cârnește el popa, dar nu-i nădejde de scăpare, c-o dat peste pulă mare…

În sfârșit, oleacă de nu era să iasă sufletul din popă; când noroc de la Dumnezeu, iaca o vacă, pe care o pălise strechea, căt pe ce era să deie peste dânsul să-l zdrobească. Atunci popa, de spaimă, începe a striga deznădăjduit: ho!, ho!, haram, mânca-te-ar lupchii să te mănânce! Vaca dă în lături și atunci numai iaca și pula iese din curul popei!… Și când se vede popa scăpat, o și croiește la fugă prin pădure ca un nebun, lăsând și cal și cutie și pulă și bârneț și preuteasa și cucoană și tot, și se ca mai duce în toată lumea. Și dus a rămas și până în ziulica de astăzi.