Povestea crinului

 

Iară crinului anume
Ce i-a zis eu nu știu spune
În pământ când l-a sădit,
Căci în taină l-a menit.

Și din umedă țărână
A crescut ca o lumină
Un vlăstar înalt, frumos
Cu boboci plecați în jos.



Și când fu să fie oară
Să-nflorească-atunci fecioara
S-a apropiat de crin
Și l-a strâns la al ei sân,

Astfel floarea tăinuită
Și de ochi vicleni ferită
Albă, dulce-a înflorit,
O minune de privit.



De atunci fecioara-n lume
Poart-un ce fără de nume
Drăgălaș în sânul său
De priviri ascuns mereu.