Poveste de contrabandă

Sari la navigare Sari la căutare
Poveste de contrabandă
de Ion Luca Caragiale


S-a zis că, în război, culmea ar fi să descoperi un obuz care să poată străbate orice cuirasă și o cuirasă pe care să n-o poată străbate nici un obuz. La vamă, culmea ar fi să găsești un vameș căruia să nu-i scape nici un contrabandist și un contrabandist pe care să nu-l prinză nici un vameș.

Am citit undeva sau mi s-a povestit, nu știu bine, o anecdotă, care sper că va interesa pe cititorii acestei reviste. Iat-o.

Vameșii francezi pe granița despre Belgia sunt de o asprime și de o istețime nemaipomenită. Fiscul francez are aci nevoie de copoii cei mai de rasă din cauza contrabandelor de mărfuri de lux și mai ales de dantele. Călătorii, mai cu seamă cei bănuiți, sunt supuși la revizii și scotoceli, cari răzbesc totdeauna până la piele.

Se-nțelege de la sine că pentru călătorii feminini este o anume sală de revizie și femei revizoare.

A amăgi, a dejuca vigilența acestui Argus fiscal s-ar părea absurd; sunt însă oameni și mai ales femei, cari încearcă uneori — nu că fac profesiune din contrabandă — să treacă în Franța, pentru personală întrebuințare, obiecte de lux, în genere dantele belgiene. Și nu rareori reușesc; fiindcă un călător care se vede cât de colo că vine de departe, că nu face călătoria pentru vreun câștig sau pentru afaceri, ci numai de plăcere, un călător care este însoțit de o familie întreagă, având aerul sigur si nepreocupat, prezentându-și bagajele cu fruntea sus la revizie, poate strecura prin cutele și căptușelile hainelor și câte o bucățică de dantelă. Aerul onest și franc îl scapă adesea de bănuiala celor mai neîncrezători oameni din lume, care desigur sunt vameșii — adesea, însă nu totdeauna.

Călătorea odată pe drumul de fier de la Bruxelles la Paris o doamnă tânără. La o stație pe drum, se urcă în același compartiment un domn cu o înfățișare foarte elegantă, purtând pe mână un palton căptușit cu mătase. Domnul salută foarte politicos și se așază într-un colț în fața doamnei.

Cum sunt călătorii, după câteva minute se rupe tăcerea și încep întrebările indiscrete:

— Doamna merge departe?

— Da, domnule, merg în Franța.

— A! în Franța.

— Da, mă-ntorc acasă.

— A, acasă... Și doamna a fost la Bruxelles?

— Da, domnule.

— O călătorie de plăcere, desigur...

— Da, am fost la o rudă...

— A! la o rudă... Și n-ați profitat de ocazie să cumpărați ceva dantele?... Sunt foarte ieftine și de o calitate superioară celor franțuzești... E peste putință să cumpărați așa dantele fine în Franța fără să le plătiți întreit decât în Belgia...

Doamna schimbă puțin fața — o schimbare care pentru niște ochi nedeprinși ar fi trecut nebăgată-n seamă. Domnul însă, având ochii foarte pătrunzători, adăogă surâzând și privind țintă cu toată siguranța în ai doamnei:

— Spuneți drept, ați luat multe?... Pentru că trebuie să știți că la vamă... vi se pot întâmpla grozave neplăceri, dacă nu știți lua niște deosebite precauțiuni... Or să vă caute la sigur, și orice marfă nedeclarată e confiscată, și deosebit sunt și amende, câteodată, după gravitatea cazului, și pedepse...

— Atunci—zise doamna schimbând binefața—atunci sunt pierdută...

— Nu tocmai... n-aveți teamă încă... poate să scăpăm... e foarte posibil să treceți... Eu sunt foarte cunoscut la vamă; trec p-acolo de două-trei ori pe săptămână. Intrăm în sala de revizie împreună, declarați bagajele și ați scăpat... Aveți dantele pentru o sumă foarte mare?

— Cinci mii de franci.

— Și, unde le aveți, sunt cel puțin bine prinse?... să nu se observe vreo umflătură neobicinuită.

— Sunt cusute în căptușala corsajului, zise doamna tot mai îngrijată.

— N-aveți teamă, vă trec eu; cu mine n-au să vă bănuiască.

— A! domnule, cât sunteți de galant! cum să vă mulțumesc?

— A! nu e nimica, doamna mea; călătorii sunt datori să se ajute între dânșii în contra accidentelor, tâlharilor și vameșilor... A! și dacă ați ști ce plăcere simț când pot înșela pe vameși, pe cari nu-i pot suferi și cu care am de furcă așa de des!

Din vorbă-n vorbă iată că trenul sosește-n sfârșit la vamă.

Domnul dă doamnei brațul drept, cu o mișcare foarte elegantă, își ia pe mâna stângă paltonul și înaintează cu pasul sigur; doamna îl urmează plină de încredere și de recunoștință, stăpânindu-și cât poate mai bine emoția.

Sunt în fața revizorului:

— Domnule revizor — zice galantul cavaler — dați pe doamna aceasta în primirea revizoarelor... s-o scotocească bine: are în căptușeala corsajului dantele de peste cinci mii de lei [sic]. Rog să se facă procesul-verbal și să nu se uite tantiema mea de denunțător... Trec mâine să ne socotim pentru toată săptămâna.

Infam! Auzi meserie! Auzi mijloc de a-și câștiga o bucată de pâine pentru un bărbat în toată firea! A!

Să fi fost doamna aceea grasă sau sângeroasă, poate că din amestecul indignației, rușinii, necazului de pagubă și de păcăleală, ar fi rezultat o fatală congestie cerebrală. Era însă slăbuță și de un temperament nervos; amestecul amar al acestor deosebite sentimente dete loc la o scrâșnire de dinți, la o privire plină de cel mai înalt dispreț și la următoarele cuvinte pronunțate cu toată liniștea și dignitatea cerute de o așa subțire situație:

— E de prisos să mă caute, domnule revizor; ceea ce a spus acest onest tovarăș de călătorie este exact. Trec eu singură în sala de revizie ca să predau impiegatelor d-voastre dantelele.

Apoi, întorcându-se către protectorul ei, adăogă cu un zâmbet nespus:

— Îți mulțumesc, scumpul și demnul meu cavaler, de omenia d-tale. Tonul cu care au fost spuse cuvintele „acest onest", „scumpul și demnul", „omenia" nu se poate descrie.

Doamna s-a executat; dantelele i-au fost confiscate. Contrabandista s-a suit în vagon și a intrat, destul de supărată, cum trebuie să-și închipuiască oricine, în Paris.

Trecuseră câteva zile de la această scenă. Doamna se afla acasă și se gândea cu necazul încă fierbinte la mișelia neagră a acelui om, la cât de adânc poate să meargă infamia omenească.

Servitoarea aduce o cartă de vizită: D. Cutare și spune că acest domn dorește cu multă stăruință să fie primit pentru că are o afacere importantă de aranjat și nu poate întârzia la Paris decât până seara.

— Poftește-n salon.

Mosafirul intră. Peste un moment intră și doamna... Dumnezeule, tu care ții vămile văzduhului! Cine era? Infamul!

— Ieși!

— Doamna mea, am să ies după ce vă voi da o mică explicație...

— Ieși!!

— Vă datoresc...

— Ieși!!!

— Șase mii de franci, pe cari vă rog să-i primiți.

— Ce?

— Iată-i... Vă rog să-i numărați, sunt șase bilete. Și pune biletele pe masă.

— Ce-nsemnează asta, domnule?

— Asta însemnează — răspunse cu multă volubilitate vizitatorul— că dantelele dv. au costat cinci mii de lei, iată-i; eu am luat premiu ca denunțător o mie de lei; cinci și cu una, șase. Aceștia sunt banii dv. Cât despre supărarea ce v-am făcut-o, vă cer milioane de scuze;vă rog, iertați-mă, trebuia să vi-o fac, veți vedea că nu puteam altfel. În privința aceasta, pentru că vina mea nu se poate plăti cu bani, vă rog să fiți bună a primi, împreună cu scuzele mele cele mai umilite, și această garnitură de dantele, cari vă rog să credeți sunt cu mult superioare pe lângă cele ce vi s-au confiscat; acelea le-am văzut, era marfă ordinară. Ia uitați-vă mă rog la marfa asta... vedeți ce lucru fin.

— Cum, domnule? întrebă doamna amețită, care va să zică... d-ta...

— Eu nu sunt spion fiscal cum ați crezut... sunt negustor cinstit... Trebuia să vă dau pe dv. ca să-i pot orbi să trec eu: aveam în căptușeala paltonului o avere întreagă — cele mai fine, aproape trei sute de mii netto — Bruxelles... Cu modul acesta — adăogă domnul râzând— am trecut până acuma de patru-cinci ori, așa că dobitocul de revizor e convins perfect că eu fac profesie de spion și că trăiesc din tantiemele lui... tantiemele lui! Atâta rău... Dar mă grăbesc și nu voi să abuzez mai mult de bunăvoința dv. Doamnă, sunt al dv. cu tot respectul și considerația.

Doamna a râs din toată inima și, dacă a râs, se-nțelege a primit și darurile și scuzele cinstitului negustor.