Poveste (neterminată)

 

Au fost odată doi împărați prieteni, Crin și Bujor, stăpânind alături — cel dintâi o împărăție mare, cel d-al doilea una mai mică, și amândoi erau văduvi. Soția lui Crin se prăpădise din facere dând naștere la doi gemeni: Verde-Voevod și Floarea-Doamna; iar a lui Bujor, care născuse cu vreo cinci ani mai înainte pe Roșu-Voevod, s-a fost molipsit, când bântuia o boală năprasnică asupra norodului, de la pătimași îngrijindu-i, și din împărăția, căreia ca o podoabă era, s-a mutat întru împărăția cerului, de care altă femeie mai vrednică nici nu putea fi, — așa spunea chiar văduvul jalnic. Cei doi împărați, ca să strângă și pe viitor legătura dintre împărățiile lor, s-au hotărît să căsătorească pe Roșu al lui Bujor cu Floarea lui Crin; și când au împlinit flăcăul douăzeci și cinci și fata douăzeci de ani i-au cununat. La un an după cununie au mers tinerii să vadă pe Crin-împărat și să petreacă la curtea lui o lună; dar de-abia au petrecut acolo câteva zile și iată că Roșu-Voevod primește știrea că tată-său Bujor e pe moarte. Sosind copiii de zor acasă l-au găsit în adevăr pe bătrânul spovedit și grijit gata să treacă pragul veșniciei, pe care, de-abia a apucat să-i binecuvânteze și l-a și trecut.

— Fătul meu și fata mea, mie-mi sună ceasul să-mi plătesc datoria, ca orice muritor. Îngrijiți de moștenirea pe care v-o las. Nu uitați niciodată că stăpân este împărăția, iar împăratul slugă. Rugați-vă la Dumnezeu pentru sufletul robului său... Bujor-împărat...

Și zicând acestea, Bujor-împărat a închis ochii, ca să nu-i mai deschidă niciodată. Mult l-a plâns o lume, fiindcă fusese om cuminte și drept; iar pe tron s-a ridicat fiul său, cu numele de Roșu-mpărat, un tânăr tot așa de ispravă, și de aceea toată lumea îl cinstea și-l iubia ca și pe răposatul.

Cam la doi ani după aceasta, simțind Crin că i se apropie și lui sfârșitul, a lăsat cu limbă de moarte fie-sii Floarea soția lui Roșu-mpărat, ca danie, un ținut la hotar, neam de neamul ei să-l stăpânească, rămânând ținutul nedeslipită parte din trupul împărăției, și în inima acelui ținut ridicase el, întru pomenirea răposatei sale soții, Mănăstirea Crinului, cu hramul Troiței, și o înzestrase cu multe podoabe și avere mare. Puțin pe urmă, Crin a plecat după prietenul său Bujor, iar în locul lui s-a suit pe tron fiu-său cu numele de Verde-mpărat. Acest tânăr, care de mic nu prea călca a popă, fiind totdeauna arțăgos, batjocoritor și lepădat de cele sfinte, cum a închis ochii bătrânul, s-a arătat nesocotit din cale-afară, n-a așteptat, cum cerea cuviința, să treacă măcar nouă luni de la moartea tatălui, în care timp să înștiințeze după datină pe toți împărații despre suirea sa pe tron, ci îndată ce s-a întors de la îngropăciune, a poruncit să s-adune a doua zi dimineața tot sfatul și toți fruntașii împărăției și aleșii tagmelor și ai breslelor, și spătarul cu căpeteniile oștilor, și Mitropolitul cu episcopii și arhiereii ca să fie față la încoronarea sa ca împărat. S-au adunat firește toți, tare îngrijați în sufletele lor, că unde se mai pomenise un așa început de domnie? Mitropolitul era un bătrân de aproape nouăzeci de ani, foarte înțelept, smerit și cucernic; era slăbuț de trup, cumpătat în trai, toată viața și-o petrecuse în rugăciuni și faceri de bine. Odată nu fusese măcar bănuit de vreo faptă necuviincioasă — în sfârșit adevărat omul lui Dumnezeu. După ce l-a uns cu sfântul mir pe tânărul împărat, acesta și-a pus singur coroana pe cap, așa cam mai la o parte, încât unii din cei de față au zâmbit, iar Mitropolitul, neluând seama la asta, și găsindu-se dator să-i țină o cuvântare după datini, a început astfel:

— Prea slăvite împărate, Sfântul apostol Pavel în cartea lui întâia către Râmleni, ne-nvață că puterea de stăpânire de la Dumnezeu purcede...

Dar tânărul, coborîndu-se de pe treptele tronului, i-a tăiat vorba, și zice:

— Lasă astea, Înalt Prea Sfinte, și spune-mi drept: îți mai dă brânci inima să faci cu ochiul la oițele Domnului?

Și i-a arătat cu mâna spre tinerele curtene de față. Câteva dintre ele au început să râză-nfundat.

Toată lumea cealaltă a rămas cu ochii în pământ; iar bietul mitropolit, sdruncinat până-n suflet, s-a întors către lume și tremurându-i bărbia a zis:

— Dacă spre ocara unui netrebnic păcătos ca mine au fost rostite asemenea vorbe de duh, eu trebue să le sufăr, fiindcă Dumnezeu, care, pentru mântuirea oamenilor, a suferit ocări și palme, mi-a poruncit să port crucea, semnul jertfirii lui, iar nu sabia pedepsitoare; iar dacă spre ocara celor de față au fost rostite, gândească oricine ce poate gândi... Oricum, eu rog pe milostivul stăpân al tuturor împăraților să fi sburat vesele în vânt acele vorbe, făr-a fi fost semnul unor mari primejdii ce vor să se abată peste împărăția noastră și... peste capul tânărului nostru împărat!

Și, zicând acestea, cuviosul bătrân a plecat cu pasul mărunțel, blagoslovind în dreapta și-n stânga lumea care-și pleca fruntea în calea lui.

Într-un an după asta, încet-încet s-au depărtat dimprejurul tronului unul câte unul toți sfetnicii cu greutate, iar noul împărat a rămas cu o droaie de tineri curteni care de care mai veseli și mai „dă cu barda-n Dumnezeu”, și cu toții s-au pus pe petreceri, să se ducă vestea, iar de trebile împărăției să mai vază și Cel de sus.

Roșu-mpărat, auzind despre toate astea, se mâhnea foarte și zicea soției sale:

— Dacă fratele nostru merge tot așa cum a apucat-o și nu intră pe altă cale, o să-și dea împărăția de râpă.

Iar soția sa îi răspundea:

— Ei, și? N-avem noi destulă grijă cu împărăția noastră? Să purtăm grijă de a lui? Cine și-o poate păstra, bine; cine nu, piarză-și-o!... O, Doamne, un cal pierde o potcoavă, și se găsește cine s-o strângă de pe drumuri; dar-mi-te o-mpărăție! împărăție să fie, că-mpărați destui!

Roșu-mpărat avea la curtea lui cumnatu-său un sol foarte deștept și dibaci. Acesta le trimetea în fiecare săptămână cu de-amănuntul știri despre tot ce se-ntâmpla acolo, scrise cu semne învoite, așa că să fi căzut chiar o scrisoare în mâna cuiva străin, nimica n-ar fi înțeles din acea îngrămădire de slove, dacă nu le avea cheia.

În scrisoarea din urmă spunea că Verde-mpărat aflându-se în mare lipsă de mijloace, desființează jumătate din oastea lui; că e-n vorbă să ia bani mulți cu împrumut de la negustori din toată lumea; că a hotărît să dărâme câteva dintre cetăți, și cu piatra lor să clădească niște palaturi nouă, unul, în vârful munților, pentru o curteană care-i cânta și din gură și din tambură la petreceri, și lumea toată e-ngrijată, că anul următor amenința cu foamete mare.

Când i-a arătat împăratul acestea, Floarea a zis oftând ca de-ndoeală:

— Numai de nu le-o fi încornorând omul nostru!

Împăratul n-a prea-nțeles cum venea vorba femeii, și zice:

— De-ar da Dumnezeu să le fi-ncornorat!

Da-mpărăteasa a răspuns:

— Ba dimpotrivă.

Peste câteva zile alta:

„Verde-mpărat, cu o ceată mare de tineri și tinere, mergând la vânătoare, au gonit o ciută sălbatică până-n curtea mănăstirii Crinului. Ciuta strânsă din toate părțile n-a mai avut încotro să fugă și a dat năvală orbește în biserică, unde slujeau părinții vecernia; iar Verde-mpărat și tovarășii, cu un haitic de câini chiaunând și urlând, au năpădit în sfântul lăcaș, au ajuns-o din urmă și au străpuns-o cu sulițele în fața altarului, unde gâfâind de osteneală căzuse-n genunchi. Încetaseră scurt slujba și cântările: călugării steteau înlemniți în stranele lor; vânătorii au luat hoitul de labele dinapoi și l-au târît afară, lăsând pe lespezi o dâră de murdărie. Toate astea s-au petrecut în câteva clipe; dar părintele stareț, desmeticindu-se repede, a strigat:

— Să iasă toți! s-a văzut sânge în casa Domnului! să se stingă toate luminile! să se acopere fața icoanelor.

Dar Verde-mpărat s-a-ntors în loc și aruncându-și lancea de după umere, supărat, zice:

— Ce sbieri așa, popo?

Și l-a apucat cu mâna stângă de piept ridicând dreapta.

— Să nu mă lovești, a strigat bătrânul tremurând, că te lovește Dumnezeu!

N-a apucat însă a rosti sfântul nume, și palma tânărului a căzut greu peste obrazul bătrânului, care s-a făcut ghem jos pe lespezi... Apoi toată ceata a plecat râzând și chiuind de răsunau dealurile, și pe urmă au dat foc și pădurii; a venit peste noapte un potop de ploaie, aminteri ardea și pădurea întreagă și mănăstirea Crinului până-n temelii”.

Citind aceste vești împăratul a rămas dus pe gânduri; iar împărăteasa luând o pană, a-nceput să scârțâie pe hârtie, și isprăvind pe nerăsuflate îndată i-a dat împăratului să iscălească degrabă, pentru că numaidecât cu omul care adusese scrisoarea solului să-i ducă-napoi și răspunsul împărătesc. Și era scris așa: că „s-a aflat cu mare mâhnire despre cele întâmplate la mănăstirea Crinului pe moșia împărătesei, moșie asupra căreia nici un drept n-are nimeni decât ea, moștenitoarea lui tătâni-său Crin împărat, pe acel ținut; că Verde-mpărat trebue cu cheltueala lui să pună a se sfinți din nou biserica pângărită, până cel mai târziu într-o lună, că toți tovarășii cari au călcat sfântul lăcaș împreună cu vinovatul, oricare va fi fost acela, față de stareț, să stea în genunchi la slujba sfințirii, iar după slujbă să ceară iertare de la cuviosul bătrân. Tăgăduindu-se cumva dreptatea tutulor acestor cereri și nedându-li-se deplină mulțumire până într-o lună de la împărtășirea lor, orice legătură de bună prietenie și de vecinătate între cele două împărății va fi cu desăvârșire ruptă, iar de urmări va răspunde acela care prin nesocotita-i purtare a pricinuit această ruptură”.

Împăratul deocamdată s-a codit să iscălească:

— Draga mea, nu e bine să ne grăbim așa... Făcând un pas ca acesta nu mai putem da înapoi... să lăsăm câteva zile încă... să ne mai sfătuim...

— Nu, Măria ta, asta nu se poate. Eu nu sunt călugăriță! Dumnezeu nu mi-a poruncit să port crucea și să iert pe cel ce mă lovește! Eu port coroană și soțul meu poartă sabie!

— Dar nu putem uita că ne e frate...

— Cu atât mai mult, a zis Floarea ridicându-se drept în picioare și rezemându-se cu pumnul strâns pe masă, am drept să-l pilduesc pe acest nemernic, care batjocorește fără rușine, cinstita pomenire a părinților mei... care, fără frică de Dumnezeu, pângărește sfântul locaș, care, fără nici o sfială, calcă-n picioare drepturile mele... care... În sfârșit, aici nu e vorba de mine, e vorba de împărăția lui Crin, pe care n-o pot lăsa eu s-o dea de râpă un lipsit de minți!... El vrea s-o prăpădească, s-o scăpăm noi și cu un ceas mai potrivit pentru asta cine știe când ne mai întâlnim!

N-a avut ce să facă împăratul, a iscălit, și a trimis solului scrisoarea.

Cerând solul să se-nfățișeze înaintea lui Verde-mpărat cu o scrisoare, acesta l-a primit, și, ținându-l în picioare, i-a poruncit scurt să i-o citească față cu toți veselii curteni; după ce a auzit cele cuprinse, a-nceput întâi să râză ca de o glumă proastă. Apoi a cerut să vază și el acea hârtie și aplecându-și ochii pe ea, a zis solului:

— Ascultă-mă, unchiule, pe unde ai venit pe acolo să te duci îndată-napoi și să spui cui te-a trimis că dacă i s-a scrintit mințile, am eu pe cine mâna să i le pună la loc.

Apoi, mototolind în mâini hârtia a aruncat-o în barba solului, strigând:

— Ai plecat?... Ieși!

Peste două săptămâni Roșu-mpărat călca granițele împărăției lui Verde împărat. În alte trei săptămâni, oastea câtă o putuse strânge-n grabă Verde-mpărat era parte risipită, parte prinsă; iar el, cu câțiva credincioși, împresurați de toate părțile chefuiau într-o cetate de margine. După câteva zile, isprăvindu-se mâncarea și băutura, cerea pace. Împărăteasa, sora lui, care primea zilnic vești de la soțul său, aflând despre acestea a trimis răspuns:

„Pune stăpânire pe toată-mpărăția. Pacea nu acolo trebue încheiată, ci aicea. Mi s-a făcut dor de frățiorul meu. Adu-mi-l aici îndată. Dacă te-ntorci fără el viu or mort, pâine și sare cu mine nu mai mănânci!”

Roșu-mpărat a urmat întocmai: l-a strâns în cetate și prin foame și sete l-a silit pe cumnată-său să deschidă porțile și să i se predea. L-a luat cu blândețe și l-a trimes sub bună pază la Floarea; iar el s-a dus cu oastea să isprăvească odată și c-un mic voevod de margine care se trăsese într-o cetate la munte și singur din toată împărăția, când chiar împăratul se predase, nu vru să se supuie și să cunoască pe biruitor. Dar în creerii munților era să meargă mai greu ca pe loc șes, fiindcă vizuina neînduplecatului voevod era așezată pe niște colți de stâncă, pe care degeaba se cățărau vitejii ostași, căci până s-ajungă rupți de oboseală la ziduri, apărătorii de sus porneau asupră-le bolovani mari și brațe de vreascuri aprinse, și apă și smoală în clocote, și-i prăvăleau în prăpastie; iar prin foame nu era chip să-i strângă fiindcă aveau drum pe creste și pe brâie cărări ascunse cunoscute numai lor — și fântâni cu destulă apă în curțile cetății.

Și cu cât întârzia răsboiul, cu atât își pierdea răbdarea împăratul, că și el era om, i se făcuse dor de-mpărăteasa, măcar că era tare așezată, nu de-alea de se prăpădesc cu dragostea.

În vremea aceasta, Verde-mpărat trăise mai bine decât biruitorul lui; soră-sa nu știa cum să se poarte mai frumos cu el, parcă n-ar fi fost biruit și prins, ci poftit la petrecere și cinste: prânzuri, plimbări, vânători — doar atâta că singur nepriveghiat de aproape nu rămânea, și numai o mână dumnezeească l-ar fi putut scoate viu din capcană. Soră-sa, stând cu el seara târziu, îi spunea cât e de nerăbdătoare să vază odată-ntors pe soțul ei, și pe frate-său luându-și iar stăpânirea lui; mereu aducea vorba despre acel voevod care singur e de vină că se întârzie atâta încheierea păcii, și-l ruga pe frate-său cu lacrimi să-i spună el cum s-ar putea îngenunchia acel neînduplecat și isprăvi cu atâtea jertfe de viteji.

Într-o seară, după ce iar pierduse mulți oșteni fără nici o ispravă, stând Roșu-mpărat scârbit și dus pe gânduri în cortul lui, iată-i sosește o ștafetă; deschide cartea soției sale și citește:

„Într-un pahar de vin mai mult stă ascuns adevărul. Aseară am petrecut foarte târziu cu frate-meu. Trimite îndată noaptea oameni încercați să calce mănăstirea Pajiștea și să-ți aducă de-acolo unde stau ascunși în vestminte de călugăriță, pe nevasta și pe băiatul voevodului. Cetatea ori capetele lor. D-zeu să ție în sfânta sa pază pe M. Ta”.

La aceasta, Roșu a răspuns peste câteva zile:

„Lăudat fie Domnul care face să rodească vița noastră! Viteazul voevod ni s-a închinat jurându-ne credință și lăsând ostatec pe copilul lui pe care îl luăm împreună cu noi să crească la curtea noastră șcl.”.

A doua zi, pasă-mi-te ștafetele se încrucișaseră pe drum, primea împăratul de la soția sa, următoarea tristă veste:

„Nepătrunse de slaba minte omenească sunt cărările Domnului! Cu sufletul sdrobit aduc la cunoștința M. Tale că fără să ne fi dat mai dinainte nici un semn de neliniște, ba dimpotrivă petrecând vesel împreună cu noi până târziu seara, frățiorul nostru iubit, Verde-mpărat, în cine știe ce clipă de scârbă sau desnădejde, și-a pus capăt vieții peste noapte, lăsându-ne în cea mai adâncă jale, la care nici o mângâiere nu-i cu putință: azi dimineață slujitorii l-au găsit fără suflare în cămara lui. Așadar M. Ta, în cea mai mare grabă, trebue să mergi la cetatea lui de scaun cu oastea, să aduni toți sfetnicii, fruntașii și căpeteniile tutulor stărilor și să-i mângâi arătându-le că pierderea unui om, fie cât de strălucit, nu poate opri în loc mersul lumii ale cărui socoteală și capăt numai Dumnezeu le știe, iar apoi să faci cunoscut că M. Ta, prin dreptul nostru de moștenire de la tată și frate, și prin dreptul biruitoarei săbii a M. Tale, iei frânele stăpânirei și răspunderea toată despre liniștea și fericirea întregei împărății. Dumnezeu șcl”.

Nu s-a pomenit așa jale pe o femeie la moartea fratelui. După ce, învălită-n negru din cap până-n picioare, l-a dus cu mare cinste până la lăcașul de veci, a pornit în grabă: întâi a mers la mănăstirea Crinului. Acolo a stat în paraclis pe post și-nchinăciune trei zile și trei nopți cu privighere, cerând ca din partea frățini-său iertare starițului, și a dat bani să înfrumusețeze biserica și s-o sfințească din nou și patruzeci de zile pe rând să se roage pentru mântuirea sufletului răposatului Verde-mpărat; după aceea a mers la cetatea unde o aștepta nerăbdător soțul ei și-mpreună cu el s-au dus la Mitropolie unde dormeau alături părinții ei, să-ngenunche amândoi, și ea vărsând lacrimi multe a atins cu fruntea lespedea mormintelor și a zis:

„Am scăpat împărăția: rugați-vă pentru iertarea mea!”

A lepădat apoi veșmintele ei negre, și amândoi ca urmași ai tatălui și fratelui ei încoronându-se cu mare pompă, cele două împărății s-au contopit într-una singură, și lume peste lume de toate stările, veselă că se iertase tutulor plata rămășițelor de biruri și-mbrăcată în haine de sărbătoare mișuna prin toate părțile cetății, că era și o vreme strălucitoare, și pretutindeni sunau surlele și peste toată cetatea fluturau mândre-n lumina soarelui păduri de steaguri roșii și verzi împerechiate.

Ceilalți împărați dimprejur, ba și cei mai depărtați, intrând în grijă mare, și-au ridicat glasurile lor împotriva apucăturii lui Roșu-mpărat, în care vedeau o amenințare primejdioasă pentru siguranța lor. Mai întâiu unul, apoi al doilea, pe urmă trei odată au pornit război împotrivă-i. Pe unul câte unul, și la urmă pe toți trei la un loc i-a pilduit scurt, luând de la fiecare câte un petec din împărăție ca să-și întărească granițele spre liniștea lui.

După ce și-au statornicit astfel Roșu-mpărat stăpânirea, i-a mai dăruit Dumnezeu două mari bucurii: doi feciori unul după altul, la un an; pe ăl d-intâiu l-au botezat Ler, iar pe al doilea Mezin. Nu-mpliniseră flăcăii nici doisprezece treisprezece ani și mama i-a pornit sub bună îngrijire să vază lumea și să se arate pe la toate curțile împărătești, pe unde îi primeau toți cu brațele deschise, nu numai că erau odraselele unui puternic împărat, dar fiindcă și ei de felul lor erau niște copii nu se poate mai plăcuți, și nu știa lumea pe care să-l mângâie mai întâi. Așa de tineri, și erau o podoabă la toate sărbătorile împărătești. Călăreau frumos, mânuiau armele cu dibăcie. Ler cânta frumos din gură și Mezin din harfă, și-mpărătese, doamne, domnițe, curtene nu mai puteau după ei, încât se dusese vestea în lume de cei doi minunați coconi ai lui Roșu-mpărat și ai împărătesei Floarea. După ce se plimbaseră ei de mici sub bună pază pe la toate curțile împărătești, când au trecut de douăzeci și unu de ani, împărăteasa s-a sfătuit cu soțul ei, și într-o dimineață s-a hotârît: să plece în plimbare ea cu Ler la Albu-mpărat care stăpânea la hotarul de miazăzi o împărăție de seamă, iar împăratul să plece cu Mezin, în plimbare la Negru-mpărat cu care se învecinau la miazănoapte. Albu-mpărat avea doi copii, pe Mugur Voevod care tot tânjea de mic, fiindcă mamă-sa îl născuse înainte de vreme, dintr-o mare spaimă, când luase peste noapte foc palatul; și pe Liliana Doamna, o fată ruptă din stâncă, nu atât de frumoasă, cât de arătoasă, și nu prea zâmbitoare. Ajungând acolo Floarea-mpărăteasa și cu Ler Voevod, au fost întâmpinați de Albu-mpărat, de împărăteasa lui, de copii și de o ceată întreagă de fruntași. Au mers cu toții la cetatea de scaun unde erau pregătite sărbători mari în cinstea lor. Acolo, Floarea și-a făcut prilej de vorbă și fără mult înconjur a spus gazdelor că vine să pecetluiască prietenia celor două curți prin încuscrire; că în numele soțului cere în căsătorie pentru fiul lor Ler Voevod pe Liliana Doamna. Lui Albu Vodă și soției lui de bucurie nu le venea să crează; firește — nu era glumă să ia de ginere pe moștenitorul celei mai strălucite coroane. Seara după ospăț, Floarea a luat pe Ler, iar Albu-mpărat și soția lui pe Liliana și s-au dus în odăile lor.

— Fătul meu, a zis Floarea lui Ler, poate ai înțeles de ce am venit împreună aici. Nu mai ești copil, ai împlinit douăzeci și unu de ani, trebue să te căsătorești. Ți-am găsit o femeie cum nu se poate mai de potriva... noastră, cuminte, vrednică și cu mare viitor... Ai înțeles pe cine?

— Nu mamă, a răspuns băiatul, care era cu gândul foarte departe.

— Pe Liliana... Ce zici?... Nu răspunzi?

— Ba da, mamă! la ce?

— La ce ți-am spus...

— Ce mi-ai spus?

— Ce fel, n-ai auzit tu când ți-am spus pentru ce am venit aici? că am hotărît să iei de soție pe Liliana, fata lui Albu-mpărat.

— Pe Liliana, eu?

— Da, tu, pe Liliana!

— Apăi, asta, iartă-mă mamă, nu se poate.

— De ce nu se poate? a-ntrebat mama ne-nțelegând.

— Fiindcă eu am făgăduit să iau pe alta...

— Pe cine?

— Pe Viorica Doamna, fiica lui Negru-mpărat.

— Când ai făgăduit?

— Acum șase luni când am fost la Curtea lor.

— Cui ai făgăduit?

— Ei.

Mama a îngălbenit și a strigat:

— Și cum ai îndrăznit să făgăduești fără voia mea, fără voia împăratului? De când un copil care n-a rămas încă sărman de părinți poate să facă de capul lui ce-i place? Și de când un voevod care are să moștenească una din cele mai mari împărății ale lumii are voie să pornească în lume încotro-i abate?... Pe Viorica? fata lui Negru-mpărat?... Da știi câți feciori are și câtă împărăție stăpânește acel crăișor care s-a împopoțonat și el cu numele de-mpărat? du-te și trei zile călare ți-ajung să-i măsori în lung și-n lat întreaga împărăție, dar pe urmă-ți trebue tot atâtea ca să-i numeri prăsila... îm-pă-rătească. Să nu te mai aud cu asemenea copilării!

Totdeodată în altă parte a palatului Liliana spunea părinților că ea, dacă e să se mărite, numai pe Mezin Voevod, fratele lui Ler, îl ia — pe altul nu, că lui i s-a făgăduit de-acum un an când a fost pe-aici, ori... merge la călugărie!...

— Dar Ler are să moștenească tronul celei mai mari împărății de pe lume, fată!

— Ș-apoi? fiecare cu dreptul lui.

— Dar Mezin are să moștenească un mic ținut, și supus fratelui său, care o să aibă moștenitori, voevod de margine în cine știe ce munți în veci o să rămâie.

— Ș-apoi? fiecare cu partea lui!

— Atunci! o să te duci la călugărie.

— Ș-apoi, fiecare cu norocul lui!

N-a fost chip s-o domolească-n seara aceea pe-ndărătnica Liliana. — Ei! ea n-avea o mamă ca Floarea!

Când au ajuns Ler cu maică-sa înapoi au găsit acasă pe împăratul și pe Mezin întorși de cu seara de la Curtea lui Negru-Voevod. Frații s-au grăbit să se ducă a vorbi împreună, iar împărăteasa rămânând cu împăratul i-a povestit toate. Împăratul a râs și i-a povestit și el soției sale cum Mezin nu vrea să se-nsoare cu Viorica, fiindcă a făgăduit Lilianei s-o ia pe dânsa, și cum Negru-Vodă i-a răspuns că Viorica lui nu vrea în ruptul capului să-l ia pe Mezin, fiindcă fără știrea părinților ea s-ar fi fost făgăduit lui Ler, și că el ca tată nu-ndrăsnește să calce pe inima fetei, că o singură fată are... și pentru nimic pe lume nu-i poate strica hatârul.

— Da, a răspuns Floarea, s-aștepte; fiindcă ai mei până la urmă s-au învoit: Ler a stat la masă alături de Liliana, a jucat toată seara numai cu ea și, când s-au despărțit, fata i-a dat băiatului o rămurică de liliac; și la plecare i-a strigat „Ler-Voevod să nu uiți!” și până nu ne-am pierdut din ochi el a privit tot înapoi la năframa ei care fâlfâia de departe.

— Da, a răspuns împăratul, și Mezin a stat la masă alături cu Viorica, și toată seara a jucat numai cu ea, și când s-au despărțit fata i-a dat băiatului un mănunchiu de viorele, și la plecarea noastră i-a strigat: „Mezin-Voevod, să nu uiți!” Și până nu ne-am pierdut din ochi el a privit tot înapoi la năframa care fâlfâia de departe.

— Statornicia tinereții! a gândit Floarea zâmbind foarte mulțumită.

— Ia ascultă! a zis împăratul trăgând cu urechea, și au mers amândoi să se uite pe fereastră, de acolo au văzut pe flăcăi; — ședeau amândoi pe o laviță; Ler cânta din gură, iar Mezin îl ținea din harpă. Au bătut părinții din palme de mult ce le-a plăcut cântecul flăcăilor și i-a chemat sus, i-a sărutat, și mama zice lui Ler, care purta la piept un mănunchi de viorele veștejite adus de frate-său:

— Care va să zică, ne-am înțeles! Tu iei pe Liliana.

— Nu mamă, iartă-mă, dacă e să mă-nsor numaidecât, eu iau pe Viorica.

— Ieși! a strigat mama.

Și Ler a ieșit.

— Tu, a urmat ea cătră Mezin care purta la pălărie o ramură ofilită de liliac, tu ești mai cuminte, tu ai să iei pe Viorica, nu el, așa vreau eu.

— Mamă, iartă-mă, a răspuns băiatul, dacă e să mă-nsor numaidecât, apoi pe alta decât pe Liliana n-o iau.

— Ieși!

Și a ieșit și Mezin.

Împăratul a-nceput să râză, parcă era lucru de râs. Iar împărăteasa a-nceput să se plimbe de colo până colo mai turburată și mai învăpăiată decât o văzuse el vreodată, și cam de multe ori o văzuse, așa încât strălucitul ei soț n-a îndrăsnit să mai zică o vorbă; s-a plimbat ea cât s-a plimbat fierbând și pe urmă s-a așezat la masă și a scris în fuga mare, de scârțâia pana strașnic, două cărți, le-a-ndoit și a trimis să-i aducă pe băieți îndată dinaintea ei:

— Acuma fără zăbavă trebue să plecați. Tu, Ler, să mergi cu cartea asta la Albu-mpărat; acolo ai să petreci până te chem eu înapoi; tu, Mezin, tot așa, la Negru-mpărat cu cartea asta. Nici umbră de-ndoeală n-am că veți ști să vă purtați cuviincios, așa cum se cuvine fiilor lui Roșu-mpărat și Floarei, mama voastră, care vă iubește și numai la binele vostru se gândește.

Au plecat amândoi, dar fiindcă scaunul împărăției nu sta în mijlocul țării ci cam la o parte, au trebuit aproape până seara să meargă împreună pe aceeaș cale mare până la un loc, unde era o cetățue mică și de unde să pornească a doua zi dimineața, unul spre miazăzi și altul spre miazănoapte, precum li se poruncise hotărît.

Seara ajungând la cetățue, s-au oprit să poposească și după cină mergând la culcare, ce le-a dat băieților în gând? să încerce n-or putea să vază și ei ce scrisese mama în cărțile cu care-i trimisese.

Și așa le-au scos din sân și uitându-se bine la scrisul de d-asupra au rămas în mare nedomirire.

— Nouă ne-a poruncit altfel: tu n-ai auzit?

— Ba da.

— Atunci se vede că e greșală; de grabă mama ție ți-a dat-o pe a mea și mie pe a ta.

— Să vedem, dacă se poate, ce spune-năuntru.

Și, fiindcă tot de grabă pe semne, împărăteasa îndoise numai cărțile și nu le mai pecetluise, ei le-au deschis, și au găsit că și cuprinsul se potrivea cu ce era scris d-asupra: de prea strălucitul prieten Albu-mpărat se ruga să-l primească bine pe Mezin, ca pe un copil al lui, iar credinciosului vecin Negru-mpărat îi spunea între altele: nu mă-ndoesc că Ler-Voevod va fi cinstit precum se cuvine...

N-au așteptat să se lumineze bine de ziuă și, urându-și drum bun și petrecere frumoasă, au plecat flăcăii, nu cum degrabă le poruncise greșit mama, Mezin spre miazănoapte și Ler spre miazăzi, ci cum sta limpede și potrivit la carte

— Ler către Viorica, iar către Liliana Mezin.

După câteva zile stăteau părinții înainte de culcare într-un pridvor fără să vorbească, și le era dor de feciori — că poate fi cât de-mpărat, părintele e tot părinte, — și împărăteasa a pus mâna la ochi, a stat așa parcă ar fi adormit, și pe urmă zice:

— Uite, eu văd acuma pe Liliana jucând cu Ler...

— Cum asta?

— Nu știi? Ia pune și Măria Ta mâna la ochi și gândește-te acolo cu dor adânc, dar adânc de tot cât poți mai adânc.

Împăratul și-a rezemat coatele pe spetezele jețului, și-a acoperit ochii cu amândouă mâinile și s-a gândit cât a putut mai adânc, și pe urmă zice:

— Așa e, da! Adevărat o văz pe Liliana, dar nu joacă Ler cu ea, joacă Mezin.

— Ba Ler! Nu vezi?

— Ba văz... Dar e Mezin... Uite!... uite! Ler se plimbă cu Viorica!

— Ba cu Liliana.

— Ei aș!...

Ba Ler, ba Mezin, ba Viorica, ba Liliana!

S-a cam îmbufnat împărăteasa și zice:

— În sfârșit rămâi Măria Ta cu părerea Măriei tale, eu rămân cu a mea. Hai să ne culcăm că e târziu.

Nu prea-i era somn împăratului, ar mai fi stat de vorbă, dar după obiceiul lui a ascultat-o ca totdeauna.

În odaia lor de culcare ardeau zi și noapte la icoane două candele mari de argint, una-n dreapta, alta-n stânga, alături de căpătâie. S-a închinat fiecare sub candela lui, și fără să mai schimbe alte vorbe decât „somn ușor” s-au așezat la culcuș, și n-a trecut mult ș-au adormit amândoi.

Despre ziuă, tocmai când era somnul mai dulce, ce să se pomenească-mpăratul? începe să geamă împărăteasa grozav și apoi să strige ca într-o pieire de moarte. Sare-mpăratul din somn ș-o deșteaptă.

— Ce e?

Iar împărăteasa, cu ochii mari, luându-l strâns în brațe ca să se-ncredințeze că e aevea, oftează greu și zice:

— Ah! ce vis am visat! și întorcându-se către icoane se-nchină.

— Ce vis?

— Mi-e groază parcă să ți-l spun.

Apoi trăgându-și sufletul urmează: Se făcea că mă rătăcisem într-un palat pustiu și-ntunecos. Treceam dintr-o sală într-alta căutând să dau de o ieșire, și cu cât umblam, cu atât mă rătăceam mai adânc. Era tăcere mare... când auz deodată-n urmă greu trosnind podelele putrede ca de pas de om... Trec din sala aceea și merg mai iute, pașii vin și mai iute după mine, tot mai aproape îi aud la spatele meu... M-a ajuns, dau să fug dar nu mă țin picioarele. Atunci m-apucă o mână uscată și grea de umăr; îngheț și caz în genunchi cu ochii închiși, dar îndată simț că mă ridică cineva cu putere, și când deschid ochii văd dinaintea mea un pustnic sălbatic cu părul și barba vâlvoi, și-mi zice râzând urît:

— Ce? nu-ți mai aduci aminte? Ori ești mândră și nu mai vrei să cunoști pe frățiorul tău iubit, pe Verde-mpărat?

— Frate, iartă-mă! iar el m-a luat de mână și râzând mereu ca un nebun zice:

— Vino să-ți arăt ceva.

Și m-a dus într-o sală mare și acolo m-a poftit să șez alături cu el pe-o laviță de piatră, am șezut: el a făcut un semn cu mâna și s-a arătat numaidecât o femeie sdrențuită și despletită, s-a așezat jos în fața noastră, a scos dintr-o dăsagă un cap de om, și a-nceput să-l mângâie și să-l pieptene cu unghiile, și să-l sărute... și... era capul copilului meu, al lui Ler... și clipea din ochi... și o săruta și el, și pe urmă l-a pus la loc în dăsagă și s-a făcut nevăzută.

Și a-nceput să tremure de groază și până nu s-a făcut ziuă bine și n-a dat cu ochii de soare, nu s-a putut astâmpăra.

Deacum îi era peste putință mamei să lase a o mai prinde o noapte acasă; trebuia fără întârziere pentru liniștea sa să-și vază băiatul, și astfel chiar în acea zi, n-a fost chip să se-mpotrivească Roșu-mpărat, împărăteasa a pornit urmată de călăreți și de curteni spre unde știa că-l trimisese pe Ler. Zi și noapte, fără popas a tot umblat până când a ajuns cătră seară aproape de cetatea de scaun a lui Albu-mpărat, și iată că la o înfurcătură de drumuri, de pe un drum lăturalnic vede apropiindu-se cătră drumul ei, o ceată veselă de călăreți tineri, care pe semne se-ntorceau împodobiți cu flori de liliac de la plimbare în pasul cailor; cântau cu toții încetinel, iar pe deasupra tutulor se auzea în liniștea câmpiilor un glas de fată mare. Când s-au apropiat una de alta cetele la-nfurcătura drumurilor, unul dintre tineri care mergea în frunte alături cu fata cântăreață, zice:

— E mama, și dă pinteni calului, fata după el, iar când ajung în dreptul călăreților dinaintea trăsurii împărătești, ridică mâna dreaptă și strigă: „Opriți”. Oamenii opresc. Toți stau. Cântecul încetează, flăcăul sare jos repede de pe cal, ajută pe tovarășa lui să coboare și ea, și amândoi dau fuga la trăsura împărătesei:

— Mamă, zice Mezin.

Dar mamei nu-i vine să-și crează ochilor.

— Tu, Mezin! ce cauți tu aicea? Unde-i Ler?

— Unde l-ai trimes Măria Ta.

— Unde l-am trimes eu? strigă nedomirită împărăteasa.

— La Negru-mpărat, răspunde Mezin-Voevod.

— Eu? pe Ler? la Negru-mpărat?

— Da, mamă.

— Nu te-am trimes pe tine la Negru-mpărat?

— Nu, mamă, pe mine m-ai trimis aici la Albu-mpărat, așa scrie în scrisoarea Măriei Tale.

— Arată scrisoarea.

— I-am dat-o lui Albu-mpărat.

Împărăteasa n-a mai zis nimic, a luat-o pe Liliana în trăsura ei și amândouă cetele amestecându-se au pornit împreună pe tăcute spre cetate.

La palat n-au dat tocmai peste veselie, căci Mugur-Voevod era greu bolnav, încă mai dinainte chiar de sosirea lui Mezin și nu-i putea da cu nimic de leac. Cum a sosit Floarea a cerut așa de o doară lui Albu-mpărat cartea cu care-l trimisese pe Mezin, și după ce încruntând sprâncenile a citit-o din slovă-n slovă și iar a mai citit-o, s-a pătruns că graba strică treaba; a-nceput să râză singură, ridicând din umeri: să vedem, a gândit ea, până unde merge norocul lui Mezin! Și-ndată a mers să vază pe împărăteasa care nu se deslipea o clipă de la căpătâiul bolnavului. A găsit-o zdrobită de veghere, moțăind pe un jeț: lui Mugur-Voevod îi fusese tare rău peste noapte și toată ziua, deabia acum spre seară ațipise puțin. Așa din ce în ce mai rău, până să nu plece Floarea deacolo s-a stins bietul Mugur-Voevod la vreo trei patru zile după astea, lăsând în adâncă mâhnire pe toată lumea și mai ales pe biata mama lui.

Să vă povestesc despre jalea ei... dar se poate cu vorbe arăta atâta adâncime? Ori poate să fac și eu ca alți povestitori? În loc să vă arăt scurt ce nenorocire s-a-ntâmplat femeii, să-ncep a vă spune cu ce mi se pare acuma mie c-ar semăna acea nenorocire de-atunci a unei împărătese? Dar inima acelei mame se poate, pentru cine are vreme de pierdut ca cititor, hârtie și cerneală de pierdut ca scriitor, asemăna cu un turn înalt pe care grozavul cutremur îl năruie dintr-o sguduitură, făcând din el, care, pân-adineori își înălța sprinten vârful aurit spre-nălțimile albastre, o grămadă pleoștită de bolovani sparți, risipiți fără altă socoteală decât nebunia oarbei întâmplări... sau cu un sărman plăpând gingaș trandafir d-abia-nflorit, pe care viscolul vrăjmaș l-a smuls cu cruzime din crenguța lui subțirică, spulberându-l mort cu fragedele-i foițe smulse, în șivoiul turbat, năvalnic, prăpăstios... sau mai bine c-o mândră stâncă de cremene, pe care trăsnetul năprasnic,într-o clipă, a despicat-o-n două, din frunte până-n temeliile ei? ori și mai și, cu un stejar plin de viață, pe care securea nemernică... și celelalte.

Cu care poftiți să v-o asemăn, cu una, cu două, ori cu toate odată? Aș putea-o face și-așa de hatârul d-voastră... dacă de dragul cuvintelor am căutat anume să vă născocesc o povestire. Dar nu credeți asta. Eu de hatârul povestirii caut într-adins cuvinte, cu care să v-o spun cum mi-o închipuesc eu, cât mai degrabă și mai limpede pot.

Și asta, fiindcă — povestirea nu este ori este și ea un meșteșug? — Dacă nu este meșteșug, atunci ce să mai vorbesc, dacă toată lumea o poate face; dar dacă este și ea meșteșug, ca toate meșteșugurile, ca, bunioară, ciubotăria, apoi ia să vedem: ciubotarul cât de prost, oare de hatârul sculelor lui (cuțite, pile, calapoade, sule, ciocane, undrele, ace și câte și mai câte, unele mai mari, altele mai mici), oare de hatârul lor s-apucă să lucreze ciubote? ori de hatârul ciubotelor ia, numai la trebuință și cuminte, sculă după sculă? Apoi atunci, cum? ciubotăria care va să zică să fie mai subțire meșteșug decât povestirea?... Și pe urmă, când vă povestesc pe cât mă taie capul să fac meșteșugul meu, nu voiu să pat măcar cu unul dintre d-voastră ce-a pățit odată un om șașiu, pe care într-o seară un călător rătăcit l-a întrebat încotro s-o ia ca s-ajungă mai drept în cutare loc, și șașiul i-a arătat așa cu mâna într-o parte; dar călătorul l-a întrebat: Mă omule, spune drept, că mi-e degrabă s-ajung până nu-nnoptează: încotro s-apuc? încotro mi-arăți cu mâna, ori încotro te uiți cu ochii?...

Așadar, destul e să vă spun că oricât de nevolnic de viață fusese Mugur copilul ei, pe-mpărăteasa așa jale a cuprins-o încât, fără să se fi bocit grozav, ba chiar zâmbind uneori, nu mult după aceea din asta i s-a tras și moartea ei. Dar înainte de moarte s-a-ndurat Milostivul de ea și i-a trimis o mare mângâiere: fiică-sa Liliana Doamna s-a căsătorit cu Mezin-Voevod, și auzi Dumneata! zi cu zi la nouă luni în cap a născut cocon frumos pe care biata bunica l-a botezat Mugurel — și vesel copil! Când l-a cufundat Mitropolitul în cristelniță, el, în loc să sbiere ca alți copii, după groasnicul obicei prost al acestor îngerași nevinovați, el a-nceput să râză ca o călugăriță gâdilată... A râs toată lumea, iar I. P. S. zice:

— Ei, așa băiat îmi place și mie! să nu-i fie de deochi! ăsta o să iasă un bărbat și jumătate.

Ei! n-ai ce-i face! Așa e lumea noastră: bine și rău, rău și bine! Dumnezeu a dat odată de toate din destul cu ridicata; iar omul tot cântărește cu mărunțișul; și vine cântar după cântar; marfa tot aia și cântarele tot altele, unul bate mai la dreapta, altul mai la stânga, unul simte mai mult, altul mai puțin; dar să tragă vreunul drept de tot, adică fără greș de loc, peste putința omului! Ei! ș-apoi! mai la urmă ce supărare poate încăpea? Cântarul fiecăruia tot pe el îl înșeală, și dacă-l înșeală tot într-o parte, nu când într-una când într-alta, va să zică îi iese omului totdeauna socoteala la fel... Numa dacă n-o fi omul așa de sec să nu crează-n cântarul său, ci să umble prin vecini luând împrumut cântarul când de la unul când de la altul... Sunt și d-ăștia destui, cari ard lumânare în toate serile să-și facă socoteala cât a păgubit el ziua după atâtea cântare streine, nu cât ar fi câștigat după cântarul lui.

Dar, în sfârșit, să lăsăm nimicurile astea negustorești, cu socoteli și cântare, și să ne-ntoarcem mai bine la povestea noastră.