Potopul

Jump to navigation Jump to search
Potopul
de Constantin Negruzzi
Curier de ambe sexe, nr. 1, noiembrie 1837


În ziua aceea s-au desfăcut toate izvoarele adâncului, și jgheaburile cerului s-au deschis.
Facere, cap.7

Negur-amenințătoare orizonul învălise,
Iar prin nădușitul aer vântul ager vâjia,
După nouri groși și negri soarele-acum asfințise,
Și scaldată-n sânge luna în prejma lui răsărea.

Iată mare întuneric preste univers se lasă,
Și grozavul ceresc tunet începu a bubui,
Tot pământul se clătește; marea din matca sa iasă;
Preste lumea vinovată năvălind a se lăți.

Bolta cerului se sparge subt a apei greutate,
Ploaia se aruncă râuri ca pe gura unui scoc,
Sate, târguri și orașe, cetăți, turnuri înecate,
Se văd numai când prin nouri își fac fulgerele loc.

Dumnezeu apucă-n mână paloșul de răzbunare,
El e mult-îndurătorul, dar și drept-judecător,
Vrea să pedepsească lumea pentru-a sfintei legi calcare,
Și sumețul om să vadă că-i un vierme muritor!

Munții, măgurile nalte sta subt apă îngropate,
Undele spăimântătoare preste ele s-arunca;
Numai a unei stânci creștet prin talazele turbate
Precum un uriaș strașnic din adâncuri s-arăta.

Vălmășală zgomotoasă ocolea coastele sale,
Pre care apele negre cu pornire le izbea;
Omenirea împregiuru-i scotea țipete de jale,
Nevoindu-se cu silă să se urce păn-la ea.

O, ce răcnete grozave! ce amară suspinare!
Dar moartea plutind pe valuri glasul lor nu asculta,
Ea venea și preste dânșii apăsând recile-i gheare,
În noianul prăpădirii fără milă-i cufunda.

Acolo un crac de munte se dezghină cu pornire,
Prăvălindu-se cu vuiet în talazul răzvrătit,
Ticăloșii ce pe dânsul sta cuprinși de îngrozire,
Cad cu el — moartea-i așteaptă — undele i-au coperit!

Mai încoaci un șiroi iute pe un tânăr fiiu cuprinde,
Când sărmanul vrea să scape pe al său tată bătrân,
Și să ducă mai departe unde apa nu se-ntinde,
Pe maică-sa care ține frățiorul lui la sân.

Nu e mijloc de scăpare de a Domnului urgie,
Pretutindini este moarte, pretutindini ocean,
Numai stânca uriașă se înalță cu mândrie,
Arătându-și golul creștet preste groaznicul noian.

P-acea mare înălțime singuri doi tineri scăpară,
Gingașa fată Selmina ș-amorezul său iubit,
Ei văd moartea cum spre dânșii se apropie amară,
Mulțămiți că și atunce soarta nu i-au despărțit.

Amândoi au rămas singuri din grozavnica pierire,
Cungiurați de negre ape, d-acel vifor furios;
Ploaia preste ei se varsă ca șiroiul în pornire,
Clocotesc fierbând deasupra tunetele fioros.

Iar prin latul întuneric ce se-ntinde pe tărie
Când de când brăzduind cerul fulgerul scânteitor,
Preste undele muginde le-arăta cu grozăvie
Cum plutea ca niște plaghii leșile fraților lor.

A Selminei line lacrimi cu ploaia amestecate
Se prăval ca două râuri pe-ovilită fața sa,
Inima-i din loc sărită de abia ceva se bate,
Ca s-arate că viață în ea încă mai era.

Ca o floare încujbată d-a crivățului suflare,
Se lipește lângă pieptul pre scumpului ei Edvin,
Și privindu-l multă vreme, cu o lungă-mbrățoșare
În sfârșit astfel grăiește, slobozind un slab suspin:

“Nu ne-a mai rămas, Edvine, de nădejde nici o rază,
A sosit a vieții noastre sfârșitul îngrozitor,
Privește cum sluta moarte cătră noi înaintează!
O, durere-a despărțirei! O, al nostru trist amor!

Ah! care din aste valuri, unelte-a morții cumplite,
Care e acel ce soarta pentru noi l-a hotărât?
Puținele mele zile iată-le de-acum sfârșite!
Sprijinește-mă în brațe-ți, să mor l-al tău sân iubit.

În curând a să sosească mâna morții cea de gheață
Și de draga ta Selmină să s-atingă-nfiorat,
Să mă ia de lângă tine, de lângă scumpa mea viață
Ca s-afunde în adâncuri un suflet nevinovat!...”

În fiorii spăimântării leșină tânăra fată,
Undoioasele ei coame viforul le-nvăluia;
Semăna ca o mlădiță de-un vânt ager sfărămată.
Și — furtuna nu-ncetase, și apa se tot suia!

În a sale slabe brațe Edvin strâns la piept o ține,
Căutând să o învie cu-al său rece sărutat;
Nu gândește la pieirea ce era pe lângă sine.
Lumea, viforul, potopul, viață, moarte a uitat.

Nimic altă el nu vede decât pe-a sa mult-iubită
Și-n vederea astă tristă în inima lui simțind
O durere mult mai crudă decât moartea cea cumplită,
Fața ei muiată-n lacrimi o sărută suspinând,

Zicând: “Draga mea Selmină! ah! rogu-te, te trezește,
Fie-ți milă, o pre-dulce, de-al meu plâns, de-al meu oftat,
Mai deschide ochișorii, pe iubitul tău privește!
Ah! al tău suflețel poate cătră ceruri a zburat!”...

De-a iubitului său lacrimi și duioasă sărutare
Se deșteaptă biata fată din acel leșinat greu,
Și-nălțând spre ceruri ochii, c-o adâncă suspinare
Zice: “Oh, cât e de mare mânia lui Dumnezeu!

O, tu sfântă, prea-înaltă, ființă misterioasă!
Tu care ai locuință în acest cer înfocat,
Dumnezeule cumplite! de ce mâna-ți mânioasă
Preste noi nenorociții cu urgie-ai apăsat?

Care fu a noastră vina, prea-puternice-mpărate!
De vrei să ne pierzi cu lumea care ție a greșit?
Au doar sunt atât de grele și mari a noastre păcate?
Însă noi n-am făcut altă decât numai ne-am iubit.

Oh! cât ești de strașnic, Doamne, în a ta dreaptă mânie,
Cât d-amar este paharul ce-l bem în acest minut!...
Ah! din mintea mea nu iasă acel ceas de grozăvie
Când în undele turbate pe-al meu tată am văzut.

Cum se lupta împotriva înviforatelor ape,
Nevoindu-să să poată păn-la noi a se urca,
Și văzând că nu-i rămâne vro nădejde ca să scape
Întinses-a sale brațe spre-a mă binecuvânta;

Când deodată preste dânsul căzând valul cu pornire
Și d-această de pe urmă mângăiere m-a lipsit;
Însă, scumpule Edvine, oricare nenorocire
Aș uita fiind cu tine, viețuind cu-al meu iubit...

Dar ce poate face omul împotriva voiei sfinte?
Cine poate înțelege scopul ei acel ascuns?
Iartă cârtirile noastre, Dumnezeule părinte!
Căci ele scap dintr-un suflet ce durerea l-a pătruns.”

Edvin sprijinea în brațe p-a lui scumpă amoreză
Ce de silnica suflare a furtunii s-alignea,
Căuta nenorocitul ca să o îmbărbăteză,
Să-i astâmpere durerea, și aceste îi zicea:

“Draga mea! Nici o ființă pe lume nu mai trăiește,
Din obșteasca prăpădire nici un om n-a mai rămas,
Numai noi mai viem încă, dar și pentru noi sosește
Moartea să ne-mbrățoșeză în acest amarnic ceas.

Cum a rouăi picătură soarele de dimineață
O usucă și o scurge, ca și când nu ar mai fi,
Astfel, scumpa mea Selmină, fu și trista noastră viață,
Se uscă precum și roua, și cât și dânsa trăi.

Dumnezeu acest puternic, a cărui suntem lucrare,
Pedepsește pe dreptate pe omul cel vinovat;
El ne-au făcut, el ne pierde. — Să ne plecăm cu răbdare,
Neuitând că el de este drept, e și mult-îndurat —

Ca un stăpân și părinte ceartă, dar și miluiește,
Pentru noi, a sa zidire, îngrijire va avea,
El o vecinică viață în ceruri ne pregătește.” —
Și — furtuna nu-ncetase, și apa se tot suia!...

De cuvintele acestea Selmina încuragiată,
Simți o nouă putere încălzind sufletul său,
Cătră cer cu duioșie ochii mai rădic-o dată
Zicând: “Lăudat să fie numele lui Dumnezeu!

De-acum poate sosi moartea, ea nicicum mă îngrozește,
Căci încai mor mulțămită lângă scumpul meu iubit...”
Vorbind încă, iată apa preste dânșii năvălește;
Valurile-acoperindu-i în adânc i-au înghițit.

1837, noiemv.