Poseidon și Atena

Jump to navigation Jump to search
Poseidon și Atena
de Alexandru Odobescu


Un oarecare Erechteu începuse să clădească o cetate pe un loc sterp, de-a lungul apelor Kefisului. El era părintele și căpetenia unui popor de mândri voinici, și, cu toate că cetatea lui era încă mică și puțin arătoasă, în înțelepciunea sa, Zeus, prevăzuse că ea are să fie într-o zi cea mai vestită din câte cetăți s-au înălțat aievea pe pământ.

De aceea, un zeu și o zeiță, adică Poseidon, împăratul mărilor, și fecioara Atena, fiica preaiubită a lui Zeus, se certau amândoi, care dintre ei să dea numele său cetății lui Erechteu. Ca să curme cearta, Zeus hotărî o zi pentru ca, în fața adunării tuturor zeilor celor mai mari care locuiau pe culmea Olimpului, să li se aleagă dreptatea.

Când veni acea zi, zeii se așezară pe scaunele lor de aur, rânduite în cerc, pe malul Kefisului. Mai presus de toate se înalța tronul lui Zeus, părintele zeilor și al oamenilor, și alături de dânsul ședea zeița Hera, soția lui.

Fiii oamenilor aveau voie să ridice ochii asupra lor, deoarece Zeus își lăsase la o parte fulgerele sale, iar ceilalți zei veniseră și dânșii acolo lipsiți de strălucirile lor care iau vederile, ca să fie de față la judecata dintre Poseidon și Atena.

Acolo era Febus Apolo, cu lira sa de aur în mână și cu chipul său blând și luminos; dar ochii lui nu scăpărau scântei, ca în ceasurile de mânie, și sulița lui, de care nu se pot feri sufletele înșelătoare și limbile mincioase, stă rezemată de scaun. Alături de dânsul, Artemis, fecioara care își petrecea zilele vânând pe uscat fiarele sălbatice și jucându-se cu zânele Nimfe, prin stuful de pe malul râului Erotas.

Lângă Zeus se afla Hermes, crainicul, care, în adunări, înalță glasul în numele zeilor; tot sprinten și tot frumos, el ținea în mână caduceul, sau toiagul său cu aripi, prin care îndeplinea poruncile tatălui său. Apoi, de-a rândul, veniră să se așeze Hefaistos, meșterul focului, și Hestia, zeița casnică, ce poartă grijă vetrei, și Ares, zeiescul războinic, turbat după lupte, și Dionisos, cel mult dedulcit cu ospețele și cu cupele de vin, în sfârșit, Afrodita, gingașa zeiță răsărită din spuma marilor care, atunci când se ivește, umple lumea de zâmbete și de lacrimi.

În fața acestora stăteau amândoi măreții potrivnici, așteptând judecata lui Zeus. Atena ținea strâns în mâna stângă sulița ei cea nebiruită și, la mijlocul pavezei sale din piele de capră, ascuns vederii muritorilor, era acel îngrozitor chip al Medusei, pe care niciun om nu-l poate privi fără ca să pice îndată mort.

Aproape de ea sta Poseidon, încrezător în marea lui putere și așteptând, cu o trufașă nepăsare, rezultatele judecății. În mâna dreaptă ținea cu mândrie furca lui cu trei dinți, care zguduie pământul și despică apele mării.

Hermes, vestitorul zeilor, se sculă de pe scaunu-i de aur și, cu glas răsunător, vorbi astfel către adunarea măreață a zeilor: „Ascultați voința lui Zeus, care va alege între Poseidon și Atena! Cetatea lui Erechteu va purta numele aceluia dintre acești doi zei, care va face să răsară din pământ darul cel mai folositor pentru fiii oamenilor. Dacă acel dar va veni de la Poseidon, cetatea se va chema Poseidonia; iar de va veni de la Atena, se va numi pururea Atena!”

Împăratul Poseidon se scoală cu toată fala măririi sale și izbește jos pământul cu tridentul său. Se cutrermură muntele până în băierile lui; pământul se deschise și, din adâncul său, se repezi un cal, precum încă nu s-a mai văzut, ager și încordat. Mai alb decât fulgii de zăpadă îi era părul, iar coama lui răsfirată fâlfâia mândru în vânt, când bătu cu copita în țărână și se porni, în vesele salturi, prin vâlcele și prin costișe. Poseidon zise: „Acesta este darul meu. Priviți-l și nu mai stați la îndoială; dați numele meu cetății; căci, cine va putea, oare, să dea fiilor oamenilor un dar mai de preț decât calul?”

Atena, liniștită, cu ochii săi albaștri ca cerul, se uită drept la zei; ea se plecă binișor și înfipse în pământ un sâmbure mărunt, pe care îl ținea în mâna dreaptă. Nicio vorbă nu spuse, ci se uită mereu la adunare, fără nicio grijă. Atunci, se zări încolțind din pământ un lăstăraș, care repede crescu mare, dete ramuri și se acoperi cu frunze. El se înălță din ce în ce mai mult, până ce se arătă un pom mare, împodobit cu frunziș verde și stufos, și încărcat cu rod îmbelșugat.

Atunci Atena zise: „Vezi, o, Zeus! nu prețuiește oare mai mult darul meu decât al lui Poseidon? Calul pe care el l-a dăruit fiilor oamenilor, va aduce printre dânșii bătălii, lupte și griji; iar pomul meu, măslinul, e chiar un semn de pace și de belșug, o dovadă de tărie și de sănătate, un chezaș al fericirii și al libertății. Oare, spune, nu se cuvine mai bine ca cetatea lui Erechteu să poarte numele meu?”

Atunci, într-o unire, se auziră răsunând, din glasul tuturor zeilor, aceste cuvinte: „Darul Atenei este, fără îndoială, cel mai bun ce s-ar putea face fiilor oamenilor. El vestește că cetatea lui Erechteu va fi mai mare în pace decât în războaie, și că, într-însa, libertatea va prețui mai mult decât pururea. Rămână, dar, cetății, numele Atenei!”

Zeus, feciorul lui Cronos, făcu semn din sprânceană că primește de bun sfatul zeilor; pletele nemuritoare ale părului său fâlfâiră pe a sa frunte, iar pământul se cutremură sub picioarele lui, când se sculă de pe tronu-i de aur, ca să se întoarcă în palatele sale din Olimp.

Zeița Atena rămase mai în urmă și cătă, lung și cu dor, la pământul care, de acum înainte, era al ei. Ea își întinse sulița ocrotitoare pe deasupra cetății lui Erechteu și vorbi așa: „A mea a fost izbânda, și aici îmi voi așeza locuința. Copiii mei vor crește aici, liberi și fericiți, și fiii oamenilor vor veni ca să învețe legile dreptății și ale cumpătului. Atunci vor vedea ei câte minuni pot să facă mâinile muritorilor, când sunt ajutați de zeii Olimpului. Când însă făclia libertății se va stinge pentru Atena, de aici va fi purtată pe aiurea, spre luminarea altor popoare. Oamenii vor cunoaște că darurile mele sunt cele mai bune și vor zice pururea că prețuirea legilor și dorul neatârnării în cugete și în fapte le vin din cetatea lui Erechteu, care va purta pe veci numele Atenei!”.