Portret dedicat doamnei X... Y... Z...

 

Superbă, maiestoasă, te simți că ești regină,
Căci fruntea-ți se inalță când lumea se inclină,
Și imnul omenirei, un imn de adorare,
Ajunge pân' la tine in slabă suspinare.

Ai ochi ca doi luceferi din aspra mează-noapte,
Ce 'nghiață de departe a inimilor șoapte.
Privirea ta măreață de-abia se rătăcește
Pe turma 'ngenunchiată ce 'n taină te slăvesce.

Chiar soarele ferbinte, de-ar vrea cu fericire
Se 'și schimbe nemurirea pe-o vieață de iubire,
Ar stinge-a sale raze pe inima-ți de ghiață,
Și lumea tristă-ar zace sub o eternă ceață.

Nici o mîndrie mare nu 'ntrece a ta mîndrire !
Nici spada nu intrece cumplita-ți nesimțire !
Nici marmura cioplită albimea ta nu 'ntrece...
Ca luna 'n mezul ernei frumoasă ești și... rece !