Popi

Jump to navigation Jump to search
Popi[1]
de Paul Zarifopol


42 de grade la umbră cer de sticlă sinilie lumină cruntă pe ziduri și pe ulițe albe obraze și brațe măslinii și ochi atât de negri încât irisul se confundă cu pupila cu priviri continuu intense ce obosesc ca spectacolul unui braț dureros de încordat praf de marmură peste tot dar peste toate: politică. Politica e mai tare chiar decât flirtul cu romanțe, ce formează, cum s-ar fi zis altădată, subiectul povestirii domnului Teodor Scorțescu.

Popi amuzant nume, de copil sau de păpușă. În perfectă armonie cu bisilabul acesta infantil, este nasul lui Popi nas naiv, puțin ridicat; nas pueril, de nevinovată ștrengărie. Popi s-ar rezuma, pare că, în desenul acestui nas simpatic de nespus, dacă n-am ști-o întreagă, în toată drăgălășenia de baby încântător.

Priveam picioarele mici ale lui Popi, refugiate lânga peretele vagonului, se vede cu scopul de a demonstra atenienilor lipsa oricărei intimități cu vecinul lor. Piciorul, ușor cambrat, se termina printr-un genunchi rotund ca un măr domnesc, dezgolit de rochia scurtă. Coapsele ample, arcuite cu grații de liră, contrastau cu umerii mici care dădeau o impresie neașteptată de fragilitate.

Ajunge însă o romanță, cântată înfocat, cu zdrăngăn surd de ghitară, și bébé-ul se preface în grande amoureuse: cu ochii dilatați, cu gura întredeschisă, cu pumnii strânși, Popi privea pe Spyros. Totuși nu în brațele cântărețului cade frumoasa carfiotă.

Ea e constantinistă: cântărețul, venizelist. Cântărețul, domnul Spyros Valaginos, un refugiat din Smyrna, unde și-a lăsat casă și avere pradă curzilor și soldaților lui Kemal, este un levantin perfect, cu buzunarul plin de paspoarte de diverse naționalități, dar gol de orice alte valori. Pentru două sute de drahme pe seară, cântă romanțe sub fereastra lui Popi, în favoarea tânărului străin, neexercitat la canto, dar gata să piară de insolație în așteptarea unui ceas păstoresc. Domnul Spyros, cum se întâmplă oricând în asemenea jocuri, se îndrăgostește pe cont propriu de simpatriota sa fragilă și ardentă; și neapărat îi destăinuiește îndată că el e cântărețul de sub fereastră și nu tânărul străin care-l plătea. Însă dacă domnul Spyros are glas frumos, tânărul străin e băiat foarte de duh. Pătrunzând în casa lui Popi, tocmai când norocul stă să zâmbească foarte de aproape cântărețului levantin, tânărul, arătând pe Spyros, exclamă viclean: Recunosc că acest înfocat regalist a fost mai tare ca mine! Levantinul e supralicitat, iar Popi e biruită de blufful politic... Pentru a-l convinge să-i închirieze glasul și ghitara, străinul mințise energic lui Spyros că persoana este și ea venizelistă. Fiindcă smirniotul pusese condiție din capul locului:Vreau să știu care e culoarea politică a casei. Puterea magică a politicii nu se oprește aci. Popi rămăsese mută și rece, după plecarea lui Spyros: fusese prea greu lovită, și dublu: ghitaristul conspirase cu străinul, ca s-o joace, și era și venizelist.

Iată însă că, de departe, se aud în noapte glasuri pițigăiate de copii strigând nu se știe ce. Glasurile se apropie. Sunt copiii care se întorc de la locul de execuție al miniștrilor gunariști și strigă de vânzare oscioare fărâmate din țeasta unuia dintre împușcați. A trebuit să leșine fata, și, după toate bunele reguli, o fată nu poate rămâne leșinată prea mult. Gemu ușor, și își întinse brațul pe lângă gâtul meu, cu o mișcare de vis. Putem cânta ca în La Belle Hélene: Puisque ce nest quun ręve...1 Popi, divorțată după doi ani de căsnicie cu un egoist, pasionat de afaceri și cartofor, zisese hotărât: Vreau să fiu iubită. Cu toate aceste tânărului ea îi vorbește mult, și fără cochetărie, de durerile ei politice; i se dă, în sfârșit, zdrobită de ceea ce în mintea ei este o grozavă catastrofă a patriei eline. Iar dragostea vulcanică a lui Spyros pe loc se preface în scârbă, când află că femeia e gunaristă, și dezgustat îi întoarce spatele zbierând: Zito Venizelos!

În 1862, Emile Gebhart, proaspăt sosit în capitala Greciei ca elev al școlii franceze din Atena, dă peste o revoluție răsturnarea regelui Oton. Zito i Elefteria! Zito i Dimocratia!

Muzici. Marseilleze pocite. Soldați beți. Cu zece ani înainte, Edmond About se făcuse celebru cu pamfletul lui despre Grecia contemporană. About incarna, în sumara lui satiră burgheză, reacția contra filoelenismului romantic. Cartea e plină cu generalizări de reporter grăbit. Bine închis în bunul-simț francez, tânărul normalian era izbit de păcatele unei lumi cu totul străine lumea unor robi seculari ai turcilor și n-a văzut decât păcate și uriciuni. Multe din acestea le-a văzut bine. Gebhart confirmă foarte plauzibil pe About, și acum Teodor Scorțescu pe Gebhart, tot atât de plauzibil. Amintim aceasta, pentru că Popi va stârni, mai întâi și irezistibil, curiozitatea cititorilor prin partea ei informativă. Adică: pe care cititorul în general binevoiește să o considere ca informativă. Însă aceasta e o confuzie. Arta nu informează. Când nu e pur fantastică, ea, inevitabil, operează și cu date sau imagini care, în experiența noastră practică, sunt firește localizate în timp și în spațiu. Dar, pentru că artistul a nimerit să treacă prin Atena, o nuvelă lucrată din impresii de acolo nu devine cu nici un preț colecție de generalități despre viața grecească. Este vorba numai de motive ce au a figura într-o construcție artistică.

Sub soarele amiezii... Marea Egee, cu albastrul ei violet și compact... se străduia să intre în cadrul unei cromolitografii.

Orașul strălucea, alb, atât de alb încât părea că pozează la magnezium pentru un film fără sfârșit. Limpezimea fără seamăn a cerului atic scotea din fiece nuanță o licărire delicată și precisă, și întregul peisaj strălucea ca imaginea proaspătă a unui apțibild.

Noaptea nu era decât o zi mai ușoară, mai pură, mai albastră, în care umbrele de cerneală ale copacilor, tăiate de un foarfece exact, se lipeau pe fășia albă a șoselei.

În sistemele aceste de imagini, asemenea unor desene muzicale, tânărul maestru povestitor ne dă calitatea vizuală a lumii în care ne va face să trăim. În acord cu peisajul de crudă lumină, el face ca lumina aceasta să ne ardă: aerul înfierbântat învăluia trecătorul într-un giulgiu de foc pe trotuar mă înghiți cuptorul orbitor al străzii simțeam pe ceafă niște plăci de metal roșit mă trezi un strop de sudoare care mi se prelinse brusc pe bărbie. Printre aceste icoane de arșiță și lumină pedepsitoare, sunt așezate contrastele care vin să împlinească volumul impresiei totale. Popi spune: dorm pe o saltea, în vestibul, unde marmura ține răcoare. Mă plimb în lung și în lat în cămașa prelungă... cu picioarele goale pe lespedea răcoritoare.

Imaginea aceasta, robitoare pentru povestitor, îl cuprinde halucinantă atunci când, înfășurat în cearșafurile clocotite ale aerului de afară, așteaptă în fața casei lui Popi: vedeam vestibulul de marmură în care ea se plimba noaptea cu picioarele goale pe lespedea rece. Apoi o vede cu ochii, pe fereastră, vrăjită în fața cântărețului, stând în picioare într-o cămașă de noapte, roză, care se cobora până la pământ, atârnată la piept de două ținte. Picioarele ei goale, albe, apăreau pe marmura lucie, tăiate de marginea cămășii.

Este vizibil cum efectele aceste de contrast, pe lângă funcțiunea lor plastică, accentuează, prin insistența lor de leitmotiv, răsunetul erotic al tabloului. Și este vizibil că această histoire dune bonne fortune, în cadru grecesc, este o superioară comedie.

Fără îndoială, violența și comicăria sunt două elemente tradițional înregistrate de literații europeni din viața neogrecească, de la moartea romantismului naiv încoace. Această curioasă coincidență de elemente, comic și violență, Scorțescu ne-o prezintă într-o concentrare artistică ce nu știu să fi reușit încă egal vreunui alt meșter. În această compoziție atât de armonică, el dovedește instinctele artistului de energică vocație, siguranță de virtuoz deplin rutinat. Prezentarea ingenioasă a motivelor, amplificarea lor prin insistențe savante, abilitatea în tranziții și contraste, echilibrul delicat între plastic și dramatic, unitatea în care sunt atât de corect ținute culori și desene, și, peste tot stăpânitoare, sobrietatea elegantă, înscriu povestirea lui Teodor Scorțescu la loc bun în inventarul artei narative europene.

Ca orice maestru, cu drept numit, Scorțescu modifică tonalitatea fixată de literații trecutului în tipul convențional al grecului.

Acest artist știe să-și domine ironia; comicul său e de bun-gust, ce oprește orice pas spre vodevil și vulgara caricatură.

Ne poate înveseli încă uneori ofițerul elin al lui Edmond About, mustăcios cavaler muiat în fireturi care, duhnind a usturoi, suspină în mijlocul balului: Zé souis céri des damouselles. Însă păpușa ne înveselește acum numai prin puterea amintirii unui râs de altădată.


  1. Teodor Scorțescu: Popi. București, 1930, "Cultura Națională" (n.a.)