Pomada fermecată

Jump to navigation Jump to search
Pomada fermecată
de Ion Luca Caragiale


Multe pomezi pentru creșterea părului pierdut s-au încercat în deosebite veacuri, totdeuna cu sinceritate și niciodată cu succes, amăgind astfel necontenit iluziile bietei noastre omeniri. Dar geniul cutezător al omului nu a desperat. Cu nestrămutată încredere într-un “viitor mai mare, mai bun, mai frumos”, el a urmat fără preget să caute ce-i trebuia — pomada fermecată — și iată că, în fine, providența i-a încununat cu prisos strădania seculară, dându-i acum de curând ceva mai mult decât el ar fi îndrăznit să-și închipuie a spera.

Acesta este de aminteri un obicei cunoscut al providenții: după ce vreme îndelungată îți pune la încercare răbdarea, tocmai când, zdrobit, începi a crede că ți-ai sleit toată energia în zadar, îți scoate generoasă înainte o strălucită răsplată.

În antichitate, Arhimede, făcând regulat băi reci, află legea greutății specifice; în evul mediu, alchimiștii, căutând piatra filozofală, descopăr chimia, fără de care n-am fi avut mai apoi chibriturile, hârtia de muște și Salvadenbul român; mai târziu, în secolul XV, genovezul Columb, căutând Indiile, dă peste America, fără de care n-am fi avut picioicile, Regia și pelagra; în fine, frizerii, urmărind pomada pentru creșterea părului pierdut, descopăr azi rețeta pentru căpătarea talentului și frumoaselor daruri intelectuale pe cari nu le-ai avut niciodată.

Ca toate marile invențiuni, și aceasta este neînchipuit de simplă. E o rețetă care se poate face cu prea puțina cheltuială în orice familie.

Iei: dureri și chinuri sociale, năzuințe, avânturi și idealuri sociale; le pisezi tare la un loc, le amesteci bine în mediul social, torni peste ele câteva linguri de cerneală de tipar — și pomada e gata.

E foarte simplu, nu-i așa?

Astfel, ajungi ce poftești — poet liric, satiric, epic, novelist, dramaturg, publicist, critic, într-un cuvânt, artist, pe atât de mare, se-n-țelege, pe cât ăi întrebuința cu mai multă stăruință noua pomadă a idealului social.

Își închipuie oricine ce viitor are rețeta asta, care, cu drept cuvânt, a ajuns a fi astăzi un cult pentru cei ce sufăr de chelie pe dinăuntrul capului, și se știe cât e de rar părul pe dinăuntru, prin urmare, se-nțelege cât de universală va deveni întrebuințarea minunatei invențiuni.

Iată, de exemplu, încep cu o poezie:

“O! lună, tu, regină , și palidă, și moartă,

Ce tainic treci alene pe-a bolții-albastre poartă,

Din naltul fără margini pe care-l bați de veci,

Ne-aduci tu vreo nădejde? Nu! razele-ți sunt reci!”

—A! dar asta, domnule ! exclami d-ta. Poezia aceasta este o platitudine, o secătură literară. Iar lună? iar palidă, iar moartă? iar tainic, boltă albastră, raze reci? Pentru Dumnezeu, încetează, rogu-te, cu vomitivul d-tale literar!

— Așa? zic eu. Stăi, că am să-ți dau îndată un cordial, ori mai bine un constipant...

Mi-am aplicat rețeta, și iată, urmez poezia:

„Dar caldă-ți va fi raza când, sub a ei lumină,

Va trece-o lume nouă, o lume mai senină,

Când răul va dispare, și-atâtea năzuinți

Vor fi nu chinuri goale, ci pline biruinți!”

Lume nouă... senină... răul... năzuinți... chinuri... biruinți...

Așa e că am un ideal social?

Apoi, dacă am un ideal social, nu-i așa că am ajuns talentat? și poate încet-încet, tot dând cu pomadă, s-ajung și genial.

Nu-i decât idealul social în artă!

Dar ceva mai mult, nici nu se poate să fie talent sau geniu fără să fi întrebuințat pomada mea.

— Ba se poate, zici d-ta.

— Ba nu se poate, răspund eu.

— Dar Anacreon, dar Shakespeare, Machiavelli, Molière, Goethe? Doar pe vremea lor nu se pomenea de invenția aceasta recentă.

— Așa? strig eu, fără să-mi pierz cumpătul. Ia stăi, să vezi! Și pun mâna în borcanul meu cu pomadă și-ncep să-i frec si pe Anacreon, și pe Machiavelli, și pe toți, și-i frec, și-i năclăiesc, și iar îi frec, pân’ le scoț și lor lustrul durerilor sociale, chinurilor sociale, năzuințelor sociale, avânturilor sociale, idealului social.

Astfel, am împăcat, într-un chip ingenios, reputația rețetei mele infalibile [sic], care trebuie de acuma să fie o religiune, cu reaua deprindere și rutina îndărătnică a societății vechi: orice religiune proaspătă trebuie, la apariția sa, să fie politicoasă și să știe face oarecari concesiuni vechilor credințe ruinate, pe cari vrea să le dărame.

Așa, așa, tinere! încrede-te în rețeta mea — ea singură te poate scăpa de chelia interioară.

Nu trebuie să uit însă a-ți spune — deși mi se pare c-ai înțeles deja, fiindcă ești deștept — că noua pomadă se deosibește de toate cele vechi la aplicare: ca să obții rezultatul dorit, trebuie să freci cu ea nu capul tău, ci pe al altora; dar să-i freci vârtos! să-i freci pân-îți năduși bine și tu, și ei.