Polovraci

Jump to navigation Jump to search
Polovraci
de Grigore Alexandrescu


Cu toate că mănăstirea Polovracilor nu este din cele însemnate ale Micii Valahii, dar poziția ei și frumoasa peșteră de stalactiți ce se află acolo o fac vrednică de băgare de seamă. Ea este așezată pe o întinsă câmpie, între 2 stânci care încep două șiruri de munți și ale cărora coaste cenușii și vulcanice se văd de departe; între ele în vale curge râul Oltețul, care printr-un fel de urlet sălbatic devedește rudenia ce are Oltul. Biserica este pe malul din dreapta, are curți de zid și vreo 5 ­ 6 chilii, care slujesc de locuință unui gros arendaș. Nici un călugăr nu se află acolo, afară de preotul orânduit pentru slujba bisericii.

Această mică mănăstire s-a fondat pe la anul 1640 de jupân Danciu Părăianu și Stan, marele postelnic. Acești boieri erau din numărul acelor ce se ridicaseră asupra lui Leon I, sub comanda aghii.

Norociți în bătălia de la satul Ungureni, ei se biruiră la Persiceni și își găsiră scăparea în mănăstirea Tismanei, de unde fugiră în Transilvania. Apoi, pe la anul 1633, se întoarseră cu șeful lor, care era chemat de dorința obștească, și cinstiți de dânsul cu posturi mari, luară o mare parte la biruința lui Radu XI și asupra lui Vasile Arnăutul, domnul Moldaviei.

Puțină vreme ne trebui ca să ne îndestulăm de vederea bisericii; lucru cel mai însemnat ce găsirăm într-însa fu un mormânt, pe piatra căruia este săpată o ghirlandă, în ea o mână care ține o sabie, și dedesubt cuvintele: Andrei Scorei.

După cercetările ce făcurăm în vechile hârtii ale mănăstirii, aflarăm că acest Scorei trăia pe la anul 1690, că era fiu al unui cioban și în copilăria sa păzea oile părintești, în poalele muntelui Vâlcan, unde se află și astăzi stâna familiei sale, ocupată de ciobani din același neam. Despre aceasta putem fi înșine chezași, căci am petrecut o noapte în stâna familiei lui Scorei și am băut acolo cel mai dulce lapte. La anul 1687, când Șerban al II-lea se gătea, prin alianța sa cu Ioan și Petru, țar al Rusiei, a scutura jugul turcilor, și aduna pe taină oștirea în munții de peste Olt, tânărul Scorei intră ca voluntar în slujba lui Șerban și ajunse prin destoinicia sa la rangul de căpitan.

Cea dintâi grijă după sosirea noastră acolo ne fu să vizităm peștera de salactiți, ce este într-una din stâncile de care am vorbit. Ieșind din curtea bisericii pe o portiță spre miazănoapte, apucarăm pe malul Oltețului pe sub stânca din dreapta: acum trebui, după o expresie țărănească, să ne luăm inima în dinți, căci poteca era râpoasă și așternută cu pietriș, care, la cea mai mică mișcare, se pornea în prăpastie. Aci un pas greșit sfârșește o viață. Ne țineam dar cu multă greutate de colțurile pietrelor și chemam în ajutor pe sfinții călătorilor. În sfârșit sosirăm la intrarea peșterii; acolo aprinserăm făcliile și intrarăm. La cele dintâi pasuri noi ne oprirăm; ni se păru că ne aflăm într-una din acele cetăți încântate ce le-a inventat imaginația zâmbitoare a poeților arabi; ne văzurăm ocoliți de o mulțime de figuri de pietre, care, la lumina făcliilor, luau o formă de figuri omenești.

Ici se vedea un grup de copii, ce părea a se îndeletnici la lucrările vârstei lor; mai încolo alte ființe care se împărtășeau de om și de hiare, fauni, sau silvani care se ascund după o coloană piramidală. Înaintezi, și aceleași figuri parcă au trecut înainte ca să te aștepte; unele îți râd, altele, cu un aer misterios, îți fac semn de tăcere. Într-un colț la întuneric se văd 2 chipuri sălbatice ca 2 tâlhari, care, cu armele gata, așteaptă pe trecător. Împotrivă, contrastând cu această scenă, o despărțire formează un alcov; o femeie se arată în fund și privește prin dantelele unei perdele ce se coboară din bolta stâncii, în îndoituri grațioase; la un loc bolta se pleacă, încât abia te strecori de cealaltă parte; apoi iar se ridică, apoi se întinde și se lărgește, formând o a 2-a peșteră și desfășurând o nouă priveliște.

Aci nu simți nici umezeala aceea pătrunzătoare, nici aerul greu, care te apasă în peștera pustnicului; o răcoare dulce te însoțește, pieptul răsuflă mulțumit, o uimire plăcută rătăcește vederea. Varietatea boltelor gotice, albeața și luciul parchetu- lui, nenumăratele statui care te înconjoară, grozave sau blânde, posomorâte sau zâmbitoare, după cum le privești, de aproape sau de departe, la lumină sau întuneric; toate îți cuprind cu putere simțirile, și omul cel mai fără iluzii se crede transportat într-o altă lume.

Ca să lăsăm un suvenir de vizita noastră, ne scriserăm numele pe o coloană care lucea de mii de steluțe, ca acelea ce licăresc dimineața pe un mal de zăpadă. Dar picătura muntelui, adăugând piatră peste piatră, va șterge cu încetul acele nume; sau, de vor mai rămânea câteva litere până când un alt călător va trece pe acolo, ele vor fi pentru dânsul ca acele simboluri nedeslușite, înscrise pe monumentele unui norod necunoscut ce nu mai trăiește.