Politică și delicatețe

 

Istoria e adevărată și merită povestită.

Într-un oraș mare de provincie, sau mai bine într-o capitală mică, numele nu importă, este un negustor băcan foarte deștept, partizan hotărât și neascuns al conservatorilor. Colectiviștii nu-l puteau suferi personal, însă n-aveau ce-i face, de vreme ce băcănia lui este în localitate singura prăvălie de clasa întâia în această ramură, fiind asortată totdeuna foarte bogat, după modelul băcăniilor de lux din orașele mari. Ce se întâmplă însă? Acum câtva timp, un fost ministru conservator merge să se așeze pe toată perioada electorală în acel oraș, fiind hotărât să candideze acolo în opoziție contra guvernului colectivist. Pentru aceasta, ia cu chirie rândul întâi al caselor negustorului conservator, pe strada principală, deasupra băcăniei. Asta a înfuriat la culme pe liberali. O deputațiune a lor se duce la băcanul nostru și-l interpelează foarte grav.

– Ai dat casa cu chirie ciocoiului?

– Da.

– Dă-i arvuna înapoi!

– De ce?

– Fiindcă nu face tocmai d-un negustor, de unul d-ai noștri, să-ți dai casa la ciocoi.

– Da nu sunt d-ai dv. de loc; mă iertați; eu sunt conservator.

– O să te căiești!

În adevăr, numaidecât încep șicanele - la vamă, la accize, la drumul de fier etc. ... și nu numai atât: colectiviștii încep să facă propagandă între ai lor, și în două-trei săptămâni, câte unu-unu, nici unul nu mai calcă în băcănia conservatorului. Negustorul, deși se știe boicotat, bagă de seamă că vânzarea în toate privințele rămâne aceeași ca totdeuna, afară, se înțelege, de țuică și pelin, unde constată o scădere de consum simțitoare. Dar în sfârșit, colectiviștii nu consumă numai țuică și amar, mai ales când nu sunt în opoziție. Atunci, negustorul inteligent pricepe cum merge treaba: liberalii, pentru a nu-și călca jurământul și totdeodată a nu se lipsi de trufandalele și delicatețele conservatorului, nu-i mai călcau în prăvălie, dar trimeteau om să le târguiască fără a spune pentru cine.

Într-o zi, din conversația mai multor mușterii la țuică, află că seara e masă mare la cuconul Iancu X..., un chiabur foarte colțat, inițiatorul boicotului. Cuconul Iancu cinstea cu un mare dîner de gala pe un ministru și vreo doi-trei oratori din București, cari veniseră cu ocazia alegerilor să ție o întrunire publică. Cucoana lui cuconul Iancu e tot atât de celebră pentru mesele-i de gală ca și pentru eleganța ei. Negustorul nostru tocmai în ziua aceea primise un mare taxid de prospătură și lipise pe geamurile mari ale prăvăliei: ICRI MOIU PRIMA - STRIDII PROSPEȚI - SOMONU DU RIHN ETC.

Era duminică, pe la unsprezece dimineața: prăvălia gemea de mușterii, cari își luau aperitivul și mezelicuri pentru dejun. Un ungurean intră cu zgomot:

– Câte parale icrele moi?

Dar negustorul, strângându-și sprâncenile, ca și cum ar fi voit să facă o asociație forțată de idei depărtate, răspunde prin o altă întrebare:

– Câte-ți trebuie, drăguță?

- ...Vreo două-trei chile.

– Așa?... Da de unde ești d-ta?

– De unde sunt, de unde nu sunt, câte parale?

– Daca nu spui de unde ești, nu-ți dau: icrele sunt arvonite de boieri.

Ungureanul stă un moment la gânduri și pleacă.

Peste vreun sfert de ceas, în timp ce icrele se vindeau pe capete, intră o jupâneasă, o băbuță bătrână, care, uitându-se în toate părțile, zice:

– Sărut mâna, măiculiță; aici e băcănia a mare?

– Ia vezi, ce poftește dumneaei, strigă negustorul la un băiat.

– Icre moi aveți?

– Este.

– Cum dați ocaua?

- ...Ocaua?... Câte poftești să iei?

– Vreo două-trei oca.

– Da pentru d-ta?

– Aș! unde mănânc eu d-alea!? Să mă ferească Dumnezeu! eu postesc... Pentru boieri.

– Care boieri?

– Nu spui.

– Dacă nu spui, n-am icre.

Dar baba, mai deșteaptă decât ungureanul, face un semn discret, trage la o parte pe negustor și-i șoptește încet:

– Măiculiță, sunt de la conul Iancu; da să nu care cumva să-i spui că ți-am spus, că mi-a spus să nu care cumva să-ți spui.

– Așa?... De la conul Iancu?... Atunci spune-i lui conul Iancu că pentru dumnealui le fac cu 100 de lei kilo.

– Vai de mine! unde s-a mai pomenit? Mi-a spus să dau, dac-o fi la o adică, pân' la 28 lei.

– Dacă-ți place; dacă nu, voia la dv., marfa la mine; dacă vrea să cumpere, să poftească conul Iancu aici, că ne învoim noi.

A plecat băbuța foarte mâhnită de insuccesul misiunii sale diplomatice. Înainte de amiazi, intră în băcănie un funcționăraș foarte pirpiriu, deși afară era destul de ger; zice:

– Băiete, o drojdie.

După ce bea drojdia și-și suflă în degetele degerate, funcționărașul își face loc cu pardon prin înghesuiala prăvăliei și ajunge până la taraba de marmură. Aci se oprește să dea un târcol cu ochii la marfă. În momentul acesta, negustorul scoate capacul de la putinica a doua de icre.

– Ei, bravo! zice tânărul; ți-a venit icre proaspete?... Cum dai kilo?

– Da de ce întrebi?

– Vreau să cumpăr.

Atunci băcanul, gustând cu vârful cuțitului o probă din putinică și măsurând cu ochii de sus până jos pe mușteriu:

– Nu face pentru d-ta, zice... astea nu sunt de cosac.

– Da ce-ți pasă d-tale, dacă vreau eu să cumpăr?... Câte parale?

– Vezi că marfă de-asta nu pot da cu paralâcul... Vrei să iei mai mult?

Tânărul, fără să șovăiască, răspunde hotărât:

– Trei chile.

– Cât?... strigă băcanul, pufnind de râs. Ei, vezi, aici mi-ai plăcut: auzi fason de trei chile de icre moi!...

Apoi, întorcându-se către unul din băieți:

– Băiete! încă o drojdie la domnul, că-i e frig.

Dar funcționarul supărat:

– Mersi, domnule, nu-mi trebuie; dar să știi că nu-ți mai calc în prăvălie.

– Precum ești d-ta liberal - răspunse băcanul râzând și mai tare - mă mir că ai băut aici și drojdia întâia.

Tânărul a ieșit trântind ușa.

E aproape de amiazi, când o caleașcă mândră se oprește în fața prăvăliei. Feciorul sare repede de pe capră și strigă în ușă:

– Să vie un băiat afară!

Băiatul iese repede și se întoarce:

– Întreabă cucoana de icre moi.

– Cucoana lui conul Iancu?... Spune-i că nu prea sunt proaspete... nu face pentru dumnealor... Dar, dacă poftește, dă-i să guste.

Și-i trimete cucoanei din putinica nouă o linguriță plină pe o frunză curată de viță. Băiatul se întoarce:

– Zice că sunt bune.

– Mă mir. Tocmai la mine să fie icre bune...!

Zicând acestea, băcanul iese degrabă afară la caretă și, după multe reverențe, se adresează foarte miorlăit cucoanei:

– Sărut mâna, madam X..., sărut mâna... De ce nu poftiți jos? Nu-i nimeni în prăvălie; numai câțiva mitocani... nu vă cunoaște. Poftiți să vedeți și alte mezeluri... avem stridii, brânzeturi proaspete, ne-a venit o langustă vie...

...și-i înșiră, foarte volubil, toată lista prospăturilor sosite de dimineață.

Cucoana stă un minut la gânduri, dar nu poate rezista mult; coboară din caretă și intră foarte înțepată în prăvălie... După o scurtă inspecție și o lungă tocmeală, în timp ce aspiră cu nesațiu caracteristica atmosferă, îmbibată de atâtea parfumuri grase și pofticioase, o atmosferă de care-i era dor de multă vreme, cucoana, îmbătată de atâtea bune emanațiuni, se pornește pe târguială, și negustorul scrie: două chile de icre moi, trei bucăți camembert, un kilo somon, una langustă vie, opt duzini stridii, un ananas, un flacon curaçao triplesec...

De mult nu mai intrase în băcănie cucoana! Acum își scotea din capete, pe când mușteriii ceilalți, între care mai mulți tineri ofițeri, în curent cu afacerea boicotului, privind-o cu admirație, își dedeau coate.

Cucoana, foarte satisfacută, vrea să plece:

– Apropo, coniță, sărut mâna: șampanie? Am ceva bun de tot; un Pommery extra, garantat.

– Cum îl dai? întreabă cucoana, aruncând pe sub genele-i mai pudruite decât aripile unui fluturaș de noapte o privire galeșă către tinerii ofițeri.

– Mai ieftin decât oriunde, cuconiță. Dacă dv. găsiți cu preț ca la mine undeva, primesc să nu-mi dați nici o para.

– Atunci, să-mi trimeți și șase sticle de șampanie... Bonjour!

Și cucoana, salutată până la pământ de toți tinerii, iese condusă până la caretă de băcan, care-i zice:

– Sărut mâna, madam X... sărut mâna: nu ne uitați... avem totdeauna lucru proaspăt; imposibil să găsiți în altă parte.

Careta a plecat. Băcanul, frecându-și mâinile, se întoarce înăuntru și, pe când băieții încarcă în coșuri marfa comandată - un condei de peste trei sute de lei - zice, făcând cu ochiul către tinerii mușterii:

– Uite, d-aia îmi plac mie liberalii... oameni cilibii! când e vorba de delicatețe, nu se mai încape politică. Băiete! un rând de țuici la domnii!... fac eu cinste!