Politică înaltă

Jump to navigation Jump to search
Politică înaltă
de Ion Luca Caragiale
1899


Am un isnaf de la țară bun prietin, care crede orbește în ce-i spun eu, mai cu seamă atunci când îi convine să crează. Mai ales în politică mă consultă ca pe un oracol. A venit alaltăieri la mine; mi-a spus că a intrat într-o daraveră de păcură și m-a rugat să-i spun tot ce știu despre americanul ăla, care vrea să ne cumpere țara.

Eu, care, în privința acestei afaceri, nu știu nimic decât că odată ne-a trecut Rockfeller pe la nas și n-am știut să-l prindem, n-am vrut să-l las pe provincial să plece deziluzionat de mine, să mă socotească lipsit de orice cunoștință a culiselor politice - și, tot sunt gazetar, zic: de ce nu i-aș clădi amicului meu câteva caturi de baliverne, cu cari și el la rându-i să facă furori la cafeneaua centrală din orășelul lui ?

– Ascultă-mă, neică - zic eu - îți spun ce știu, ce am putut afla până aseară; însă te rog să rămână-ntre noi; nu voi să se afle că eu am dat sfoară-n țară.

– Doamne ferește! zice isnaful.

– Uite ce e... Știi că venise odată americanul cela cu bani buni, și făcea propunere foarte folositoare pentru noi, și nu s-a putut face nimica.

– De ce?

– De ce, de nece! nu s-a putut.

– De ce nu s-a putut?

– Pentru că n-au vrut liberalii.

– Apoi, acuma auz că ei vor...

Văzând eu că isnaful mă-ncurcă, zic: să-l iau repede...

– Uite ce e, neică - zic - dumneata ești de la țară, nu pricepi cum se joacă de sus politica subțire.

– Spune dumneata, ca să pricep; de aia am venit.

– Când era să se isprăvească daravera cu americanul, a venit altcineva și a zis: nu se poate!

– Care altcineva?

Eu, văzând că isnaful mă ține de scurt, ca să-l amețesc, zic:

– Disconto-Gesellschaft!

– Cum?

– Disconto-Gesellschaft! Ai auzit dumneata de Disconto-Gesellschaft?

– Nu! tot american e?

– Nu - zic eu - e neamț.

– Ei și, ce treabă are neamțul să se amestece?

– Știu eu?

– Și atunci?

– Atunci americanul a înțeles cum merge șiretenia, și, se zice, a propus neamțului... să-l ia tovarăș la parte... Dar...

– Dar ce?

– Dar, s-a întâmplat și liberalii să se hotărască atunci să strige, ca să auză țara, că vor ciocoii să o vânză la americani... Si când au văzut ciocoii că nu merge, s-au închinat cu plecăciune americanului, și americanul a-nțeles cum devine politica, și-a luat geamantanele și a plecat.

– Care va să zică am rămas cu buzele umflate.

– Ba nu, fiindcă au căzut ciocoii și au venit liberalii, și acuma...

– Ce?

– Acuma, zice că vine neamțul...

– Apoi, neamțul dă cât da americanul?

– Dacă n-o da tocmai atâta, tot o să dea ceva...

– Apoi are de unde?

– Are; și dacă n-o avea destul, o să ia acuma el tovarăș pe americanul la parte...

Isnaful, auzind balivernele mele, zice:

– Ia ascultă-mă, de la țară oi fi eu, dar așa de prost nu sunt să-ți crez toate mofturile dumitale.

– Ce mofturi, nene? întreb eu serios.

– Astfel de lucruri numai pân capul celui mai mare moftangiu poate să treacă!

Și a plecat isnaful meu cam supărat, înțelegând că dacă ar fi adevărat ce spun eu, ar fi prea-prea, că vreau adică să-mi bat joc de el.