Politică

Salt la: navigare, căutare
Politică
de Ion Luca Caragiale
Apărut în 1893


– Domnule, mai trebuie materie, îmi zice tipograful.

– Multă?

– Multă.

– Bine, așteaptă.

Poftim - zic eu în gându-mi - poftim de scrie mofturi fără inspirație. A! de ce n-am avut bunul gând să scoatem un ziar politic grav, în loc de Moftul ăsta! Ce abundentă materie! Ce comodă viață! și ce onoare! Ce satisfacție morală! Un redactor grav, al unei gazete grave - asta este o situație socială înaltă... Dar niște moftangii!

Da, dar avem satisfacția că...

– Domnule, mă-ntrerupe zețarul, să mai aștept?

– Da, să mai aștepți, și dacă asta te ostenește prea mult, fii bun și dă-mi o idee, o inspirație... Ce rubrică lipsește?

– „Politica".

– „Politica"? așteaptă... Mă execut la moment!

Și încep să scriu și dau filă cu filă pe nerăsuflate acestui monstru de zețar, care se hrănește cu manuscris... Brrr! murdară hrană!

Legea maximului

Destul!

Națiunea este sătulă de turpitudinile, mișeliile, jaful, corupțiunea, infamia, trădarea intereselor ei celor mai sacre, de cruzimea, cinismul, sfruntarea, ticăloșia și scârba acestui regim poreclit conservator, regim vitreg și căzut, corupt și corupător, infam și infamant. Națiunea e sătulă: Destul!

Ce vor oamenii-strigoi, ieșiți din tenebrele reacțiunii la lumina zilei? Ce vor aceste fantome plămădite din rachiu, spirt, basamac, ciomag, chinoros și sânge?

Vor oare să arunce țara pe calea desperării, pe calea deznădejdii, pe calea exasperării, pe calea celor mai extreme mijloace de rezistență? O vor aceasta? să ne spună.

Până atunci le zicem încă o dată: destul - Națiunea este sătulă de faptele voastre!

*

– Dar bine, domnule - zice zețarul, venind cu corectura - ăsta este un articol de opoziție, și mi se pare că Moftul nu e ziar opozant; ați făcut poate greșală.

– Tovarășe - răspund eu ca un adevărat socialist - ai dreptate; am făcut o greșală pe care trebuie s-o repar. Mergi și culege și aceasta:

Legea maximului

Domnii colectiviști sunt incorijibili și imposibili.

După ce Națiunea, sătulă de turpitudinile, mișeliile, jaful, corupțiunea, infamia, trădarea intereselor ei celor mai sacre, de cruzimea, cinismul, sfruntarea, ticăloșia și scârba acelui regim poreclit colectivist, regim vitreg și căzut, corupt și corupător, infam și infamant, după ce Națiunea sătulă le-a strigat destul! ce mai vor oamenii ieșiți din tenebrele demagogiei la lumina zilii? Ce vor aceste fantome plămădite din rachiu, spirt, basamac, ciomag, tibișir și sânge?

Vor oare să împingă pe guvern la măsuri desperate, deznădăjduite, exasperate, pe calea celor mai extreme măsuri pentru apărarea ordinii? O vor aceasta? să ne-o spună.

Până atunci, le zicem încă o dată, destul... Națiunea este sătulă de frazele voastre!

*

– Domnule, mai trebuie materie.

– Să se usuce cerneala aceluia ce a pronunțat aceste cuvinte! Mai trebuie! mai trebuie! strig eu exasperat. Dar crezi tu, tovarășe, că mintea mea este o fântână nesecată? Ți-am dat două articole de fond, de vederi și de forme așa de deosibite, și tot ți se pare că nu-i de ajuns!... Cât mai trebuie?

– O bucată mică.

– Așteaptă:

Legea maximului

Întrebăm pi Lascar Catargi, racul din Menajeria regală, pănă cănd cu enfamiile? Pănă cănd, călcănd peste cuvântul de onoare ce m-a tradat când mi l-o spus în ședința solemnă pi care s-o giurat la Ieși cu opoziția unită, care guvernul o fost combătut din cauza enfamiilor, că Shylockul încoronat, papistașul catolic împreună cu nepoțelul seu nu vor mai capata nouă domenii, sau daca o mințit atunci, să vină să ne spună acuma ca să știe publicul, să știe țara cu ce ramolit bătrân avem a face!

Voi stigmatiza...

*

– E destul atâta, mă-ntrerupe zețarul.

– Crez și eu! numai eu știu cât am muncit.