Poiana fermecătoare
| Poiana fermecătoare de Vasile Alecsandri |
| Legende, Convorbiri literare, 1 mai 1876 |
Prin cea luncă sunătoare,
Printre fragede vlăstări,
Când la umbră, când la soare
Șerpuiesc două cărări.
Una e răsăriteană,
Alta-i de la miazăzi,
Ș-amândouă-ntr-o poiană
So-ntîlnesc după o zi.
Mii de cântice voioase
Prin frunzișul de smarald
Fac concerte-armonioase
Ce plutesc în aer cald,
Și cu dânsele-mpreună
Două tinere cântări
Se îngină și răsună
Jos, pe ambele cărări.
Una gingaș se ridică
Dintr-un popi frumos, rotund.
Frunza-n luncă se despică,
Crâgurile se pătrund,
Căci e viers de fală mare,
Viers de inimi turător,
Care face de tresare
Și năsipul din izvor.
Copilița ce tot vine
Despre mândrul răsărit
Duce-un dor vioi cu sine,
Duce dorul de iubit.
Ea cu mâna-i firu-ntoarce
Când mergând, când stând pe loc.
Iar cu gândul gingaș toarce
Visuri blânde de noroc,
Căci acum e primăvară
Și e dulcea luna mai
Când în sânuri și pe-afară
Tot e viață, tot e rai !
: : : : : : : : : : : : : : :
Pe cărarea ceealălaltă,
Spre poiană-naintând,
Un codrean cu fruntea naltă
Vine astfel haulind:
«Dup-atâta lungă cale
Ce-am făcut în viața mea,
Am ajuns acum în vale
Și am dat de cale grea !
Merge-voi tot înainte
Făr-a mă-ngriji de drum ?
Ori aș face mai cu minte
Să stau locului de-acum ?
Tot ce mișcă, tot ce zboară
Mă îndeamn-a rătăci
Ca un râu ce se coboară
Fără-n veci de-a se opri,
Iar o floare de grădină
Îmi șoptește-ncetișor
Ca să prind eu rădăcină
Lângă ea, lâng-al ei dor.
Codri, codri frățioare !
Cum aș face, cum să fac
A mea soartă călătoare
Cu-al meu suflet s-o împac !»
Cântă el cu glasul tare,
Cântă ea cu glas duios,
Și pădurea în vibrare
Le răspunde-armonios,
Dar cărările sub păsuri
Cu încetul s-au scurtat.
În poian-ambele glasuri,
Deodat-au răsunat
Și voinicu-n nemișcare
Au rămas pe loc, uimit,
Și copila în mirare
Pe obrazu-i s-au roșit !
: : : : : : : : : : : : : : :
Lunca tace, umbra piere,
Cerul varsă dulci văpăi;
Nu s-aude prin tăcere
Decât inimi cu bătăi,
Și din cuiburi, de sub frunză,
Pe furiș mii de ochiri
Cată lung ca să pătrunză
Taina dulcei întâlniri.
O ! minune,-un grai ferice,
Al naturii mândru grai
Se înalț-atunci și zice :
«Oaspeți de-al juneții plai !
Mergeți vesel prin verdeață,
Pe-o cărare la un loc,
Tot spre viață cu dulceață,
Tot spre loc plin de noroc !»
Ambii tineri în uimire
L-acel glas dumnezeiesc
Își dau mâna cu-o zâmbire,
Își strâng mâna și pornesc,
Și ies vesel din pădure
Dispărând, frumoși și dragi,
Prin huceagul plin de mure,
Prin fânațul plin de fragi.
Lunca suna viu fanfare...
Ei se duc strălucitori
Pe o singură cărare
Ce s-acopere de flori,
Căci e draga primăvară
Și e dulcea luna mai,
Când în sânuri și pe-afară
Tot e viață, tot e rai!