Poiana Negrii

Jump to navigation Jump to search
Legende istorice din Bucovina de Simion Florea Marian
Poiana Negrii



Bogat, foarte bogat era Negrea Basarab. Și nici nu avea cum să nu fie bogat, după ce el era domn și stăpînitor peste una dintre cele mai frumoase și bogate țări românești, adică peste Moldova. Dar toată bogăția, toate moșiile și comorile sale nu plăteau nemică în asemănare cu fiica sa Neagra.

Străbătuse de mult faima despre avuția lui Negrea prin toate țările de prin prejurime, însă vestea despre Neagra și despre frumusețea ei se dusese și mai repede și ajunse și mai departe.

Nu-i vorbă, mai erau și alte moldovence frumoase, și multe dintre dînsele chiar foarte frumoase, dar ca Neagra nu era nici una. De aceea românii, supuși lui Negrea Basarab, ori și cînd și la ori și ce întîmplare vorbeau cu însuflețire de dînsa și se făleau că țara lor are un odor atît de scump.

În chipul acesta apoi vestea despre Neagra și frumuseția ei se lăți din zi în zi tot mai mult, pînă ce, în sfîrșit, ajunsese și la urechile fiilor de crai și împărați nu numai de prin țările învecinate, ci și de prin cele mai depărtate.

Și de acuma înainte, după ce i s-a dus vestea în toate părțile, dă doamne bine ! nu era mai nici o zi, în care să nu fi venit cîte un fecior de crai sau împărat să o pețească pe Neagra.

Însă Neagra, cu toate că mulți dintre feciorii ce-o pețiră erau din viță bună și destul de frumoși, ca să-și poată alege unul pe placul ei, nu voi să se mărite și să se despărțească de părintele însă Neagra, cu toate că mulți dintre feciorii ce-o pețiră erau’ de viță străină, și ea, ca româncă adevărată, își puse în gînd ca, dacă a fi să se mărite vreodată, să se mărite numai după un fecior din neamul ei, și nicicînd după un străin, știind prea bine că străinul, de l-ai pune chiar și-n sin, tot străin rămîne. De-aceea, de cîte ori venea vre un pețitor să o ceară, ea totdeauna spunea tătîne-său : ba că nu i-a sosit încă vremea, ba că cutare e dintr-un neam nepotrivit cu neamul ei, ba că nu-i place, ba că-i una, ba că-i alta, numai să scape de dînsul.

Și tatăl său, pentru că o avea numai pe dînsa, și o iubea mai mult de cît lumina ochilor săi, totdeauna o lăsa în voie, pînă ce și-a alege ea singură unul’după plac.

De la un timp însă, văzînd feciorii, care o pețise și care cu dragă inimă ar fi luat-o na numai pe dînsa de soție, ci și Moldova și toate comorile lui: Negrea Basarab, se făcură din zi în zi tot mai îndrăzneți, pîiiă ce în sfîrșit trimese prin solii lor cuvînt lui Negrea că, daoă nu le va da pe Neagra de bunăvoie, ei se vor scula cu toată oastea asupra lui și i-or lua-o cu puterea.

Acuma se mai înăspri și Negrea și zise într-o zi fiicei sale să nu mai facă atîtea marafeturi, ci să-și aleagă odată pe unui, că de nu-și alege pre nime și de nu se mărită mai degrabă, e rău de dînsul, e rău de țara sa, și mai rău poate să fie de dînsa, căci iaca ce i-au spus solii, că vor face pețitorii ei, dacă nu-și va alege nici pre unul dintre dînșii.

Neagra, auzind această veste, spuse tătîne-său, ce pînă atunci niciodată nu îndrăznise a spune, îi spuse adică că ea mai degrabă s-ar fi măritat după un fecior de român ca și dînsa, și de aceea a tot amînat de pe o zi pe alta, respingînd pre toți pețitorii, cîți i-a avut. Iar acuma nici atîta nu se va mărita după unul, din cîți au cerut-o, căci dacă s-ar mărita după unul, atunci de bună samă s-ar supăra celălalt, și tot n-ar fi bine, pentru că lor, după cum vedea ea, nu li-i atît de dînsa, cît li-i de averea tătîne-său.

Nu-i plăcu lui Negrea răspunsul acesta, defel nu-i plăcu. Dar ce era să facă ?… s-o mărite cu de-a sila după cine nu-i place, și încă după un străin ?… Nu-i da mîna să facă un lucru ca acesta, căci una era fiica lui și aceea era Neagra cea drăgălașă. Și pentru Neagra mai degrabă și-ar fi dat capul, decît i-ar fi făcut vreo neplăcere. De-aceea el n-o sili, ci numai o sfătui, o îndemnă, că doară o poate îndupica. Iar în urmă, văzînd că nici cu sfatul nu poate s-o scoată la capăt, îi dete pace.

Că nu vrea Neagra să se mărite după nici unul dintre feciorii cîți au pețit-o, asta nu-i scotea lui Negrea mulți peri suri în cap. Alta era însă acuma ce-l mînca și care îl puse pe gînduri, era adică : cum să scape de mînia pețitorilor fiicei sale, dintre care mulți erau mai puternici de cît dînsul, și mult rău putea să-i facă.

Și de ce s-a temut Negrea mai tare, tocmai de aceea n-a scăpat.

Printre pețitori, care au cerut pe Neagra, era și feciorul unui domnitor peste un popor păgîn, sălbatic și foarte răutăcios, care nu demult venise din părțile răsăritului și începu a cutreera și a prăda țările de prin părțile noastre. Și tocmai feciorul acela, care avea o înfățișare mai urîtă și-o purtare mai îndrăzneață de cît toți ceialalți pețitori, și pe care Neagra nu putea să-l vadă în ochi, da însă să se mai mărite după dînsul, stăruia mai tare pe lîngă Negrea ca să-i dee pre fiica sa de soție. Iar în urmă, văzînd că Neagra nu-l voiește și că tatăl său n-o silește, se făcu pară de foc asupra lor și asupra tuturor supușilor lor, și întorcîndu-se îndărăpt de unde a venit, răsculă întreg poporul, care îl conducea tatăl său, și puindu-se în fruntea lui se opri fără întîrziere asupra Moldovei, prevenind prin aceasta pre toți ceialalți pețitori.

Negrea Basarab, auzind despre cele ce i se pregătește lui, fiicei sale și întregii țări, chiemă degrabă pre toți sfetnicii săi la sine și se sfătui cu dînșii : ce ar trebui să facă și cum să se apere de dușmanii ce-i amenință.

Sfetnicii, după ce cumpăniră toate împrejurările, ziseră să apuce și ei armele la mână și cu mic cu mare, cu tînăr cu bătrîn, toți pînă într-unui să iasă înaintea dușmanului și să nu-l lese a intra în țară.

Și cum se puseră în cale așa și făcură.

Pînă în cîteva zile mai toată Moldova era răsculată.

Și Neagra, Neagra cea gingașă și frumoasă încă se înarmă și, încălicînd pe unul dintre cei mai înfocați cai, se porni și ea alăturia cu tatăl său împotriva dușmanului, zicînd că dacă a venit treaba pînă la atîta, apoi ori ea, ori protivnicul său, din doi unul trebuie să rămîie mort pe cîmpul de luptă.

Tatăl său dintru început nu voi nici decum s-o lese a se băga singură în primejdie. Mai pe urmă însă, îndupicat prin rugămințele și lacrămile fiicei sale, n-avu ce face… trebui s-o lese.

Mulți ca frunza și cruzi ca niște fiare sălbatice erau păgînii, ce se apropiară și prinseră a intra ca niște lupi turbați în Moldova, și mînia lui Dumnezeu era ce făceau pe unde treceau.

Dar și românii, cum văzură că nu e lucru de șagă, că păgînii n-au venit cu scop numai de-a răpi pre Neagră, ci de a le lua și țara, începură a se lupta cu dînșii ca niște lei înfuriați cînd se văd amenințați în însuși culcușul lor.

Și unde lupta era mai amarnică și învălmășeala mai mare, acolo era și Neagra, de față alăturea cu tatăl său și cu cei mai voinici luptători, secerînd mereu ca într-o holdă în dușmani și căutînd neîncetat cum ar putea pune mîna pe crîncenul ei protivnic. Dar iată că de la un timp dă cu ochii de dînsul, și cum îl zărește în mijlocul unei cete de luptători dușmani, se repede ca o săgeată asupra lui și… mai degrabă de cum își poate cineva închipui, îi reteză capul cu spada și cu-n zîmbet de biruință se-ntoarce apoi în mijlocul soților săi.

Această faptă cutezătoare a Negrii înfurie și mai tare pre dușmani și mai ales pre capul lor, adică pre tatăl feciorului omorît de dînsa, care așijderea se afla în război. De aceea lupta, ce s-a iscat acuma între păgîni și români, a fost pe de-o sută și pe de-o mie de ori mai înverșunată și mai crîncenă de cît mai nainte, căci dintr-amîndouă părțile picau luptătorii cum pică toamna frunzele, cînd le suflă vîntul.

Dar iată că nu trece mult timp la mijloc și-o săgeată păgînească vine repede și se oprește în șoldul drept al lui Negrea.

Negrea, cu toată tăria și bărbăția sa, cum îl nimeri săgeata dușmană, care străbătuse pînă la os, nu se putu mai mult ține pe calul său. Durerea cea crîncenă, ce-i cășună rana și pierderea sîngelui ce țîșnea dintr-însa, îl ameți de cap și căzu fără conștiință de pe cal jos.

Neagra, care, după cum am spus, era nedeslipită de tatăl său, cum îl văzu pre acesta căzînd, sări degrabă jos, îl apucă de subsuori, și cu ajutorul unor ostași, care asemenea săriră să-l ridice, îl urcă pe calul său, se sui și ea călare și… de acuma înainte uită de luptă, uită de toate… grija ei cea mai mare era scăparea tătîne-său, care zăcea leșinat în brațele sale.

Dușmanii, văzînd că Neagra a luat pre tatăl său și-a fugit cu el, se luară la fugă după dînsa, voind numaidecît s-o prindă.

Dar Neagra, pînă ce au străbătut păgînii, care s-au luat după dînsa, prin mijlocul unei cete de români, ce li s-a pus în cale, ajunsese acuma departe. Ea a fugit, cît a fugit, și mai repede și mai încet, adică după cum poate să fugă un cal împovărat cu două trupuri omenești. Și-n fuga ei numai de două ori s-a oprit locului : odată lingă un părău, unde a spălat și a legat rana tătîne-său, care pînă atuncea nu se deșteptase din leșin, iară a doua oară lîngă un stog, unde a poposit și a nutrit puțin calul, care nu mai putea fugi de asudat și vlăguit ce era. De aice apoi, văzînd ea că nu-i chip să se întoarcă cu tatăl său acasă, după cum își propusese la început, pentru că dușmanii se țineau morțiș de dînsa, apucă drumul spre munți, și ca să n-o ajungă prigonitorii, dete pinteni calului ca să-și mai îndesească pașii. Dar de astă dată n-a gîcit bine, căci calul încordîndu-se și fugind mai repede de cum îi erau puterile, cum ajunse și intrase într-o pădure de sub poalele Carpaților, căzu deodată jos și nu se mai scultă mai mult.

Văzînd Neagra că credinciosul ei cal, în care avea cea mai mare nădejde de scăpare, nu dă nici un semn de viață, începu a tremura ca varga, crezîndu-se atît pre sine cît și pre părintele său pentru totdeauna pierduți.

— Nu te teme, draga mea ! zise Negrea, văzînd pre fiica sa că s-a făcut galbănă ca ceara de spaimă, căci de acum înainte păgînii, chiar dacă ne-ar urmări și mai departe, nu ne-or putea da de urmă.

— Bine-ar fi, cînd ar fi așa cum zici dumneata, răspunse Neagra tremurînd, dar tare mă tem că ei ne-or ajunge, și atunci… ce vom face ?… De mine, ca de mine, puțin îmi pasă de viață căci nu-s mai mult decît o femee, dar cînd te văd pre dumneata cît ești de slab și că nu te vei putea lupta cu dînșii, fiori reci îmi , trec prin tot trupul. Și-apoi mai este încă și alta la mijloc, care mă înspăiinîntă cînd numai îmi aduc aminte, mai e adică și aceea că dacă, ferească Dumnezeu, dușmanii te-ar prinde, cine s-a pune mai pe urmă în fruntea românilor ca să alunge pre pă- gîni din țară ?

— Spusu-ți-am că de-acum înainte n-ai de ce să te temi. Să intrăm numai mai afund în pădurea, în care ne aflăm, și-apoi suntem scăpați !

Neagra cum auzi aceste cuvinte îmbărbătătoare ale tătîne-său, îndată își veni iarăși în fire și, aruncînd o privire jalnică și compătimitoare asupra iubitului și credinciosului ei cal, luă pre tatăl său de subsuoară și în puține minute se pierdu cu dînsul în desișul pădurii.

Dușmanii îi urmări pînă ce deteră de cal. Iar după ce ajunseră acolo și aflară calul mai tot mîncat de fiare, și nici o urmă de om, care ar duce într-o parte sau alta, cugetară că fiarele i-au prins și i-au mîncat și pre dînșii. De aceea ei nu-i urmăriră mai departe, ci se întoarseră îndărăpt…

Neagra însă, ducînd pre tatăl său mai mult pe sus, căci durerea ce-i cășuna rana nu-i da rînd mai defel să puie piciorul în pămînt, merse mai departe pînă ce pe la însărate dete de chilia unui săhastru. Aice apoi se opri și, povestind pe scurt toată întâmplarea, îl rugă ca să-i primească de mas.

Săhastrul îi primi cu cea mai mare bunăvoință spunîndu-le că în chilie vor fi scutiți de orișice primejdie.

La săhastrul acesta petrecu Neagra cu tatăl său mai multe săptămîni.

In acest răstimp grija cea mai mare a Negrii era cum să vindece mai ușor și mai degrabă rana tătîne-său. Dar ea nu trebui mult timp să-și bată capul cu aceasta, căci săhastrul, care cunoștea mai toate ierburile de ce leac sunt bune și care avea multe de acestea adunate și în chilia sa, îi veni întru ajutor. Și așa rana primejdioasă de la piciorul lui Negrea, prin îngrijirea săhastrului și prin neîntrerupta căutare a fiicei sale, se vindecă cu mult mai degrabă de cum s-a așteptat.

Dar cu cît i se vindeca lui Negrea rana trupească mai iute, cu atît altă rană, cU mult mai primejdioasă, îl rodea acuma ca un vierme în inimă. Era adică jelea după curțile sale și după comorile, care se aflau într-însele, însă mai ales după țara sa, din care, după cum îi spusese săhastru că înțelesese de la niște români, ce trecuse pe acolo, cea mai mare parte căzuse acuma pradă și jertfă neîmpăcaților dușmani. De-aceea gîndul lui cel dintîi, după deplina sa însănătoșire, a fost cum să alunge mai lesne și mai degrabă pre dușmani din țară, ca supușii săi, care înspăimîntați și îngroziți fiind de cruzimile paginilor se retrase în crierii munților, să se poată întoarce iarăși pe la vetrele lor. Deci într-o zi își descoperi el săhastrului toate planurile sale : cum voiește a se scoborî la țară, a se pune în fruntea românilor și a alunga pre dușmani peste hotară.

— Nu ! răspunse săhastru, după ce-l ascultă cu luare aminte, asta să n-o faci, căci în împrejurările de față a te întoarce așa degrabă îndărăpt ar fi tot atîta, cît a te arunca singur în mîna dușmanului. Dimpotrivă eu te-ași sfătui ca, dacă voiești să mîntuiești țara de păgîni, să te retragi ceva mai în adîncul Carpaților, să aduni acolo pre toți românii, cîți se află răspîndiți prin crierii munților, și abea după ce-i vei fi adunat pre toți la un loc și după ce te vei fi încredințat că ai cu cine te porni la luptă, să te cobori asupra păgînilor, mai ales grabă nu!… Aceasta e părerea-mea, Măria Ta, însă fă ce vei cugeta că va fi mai bine !

Potrivit și bun era sfatul acesta, și Negrea și-l întipări bine în minte. Mulțămi apoi din toată inima săhastrului pentru primirea, ocrotirea și îngrijirea lui cea părințească și luîndu-și rămas bun de la dînsul, se porni dimpreună cu fiica sa spre apus prin codri și se duse pînă ce ajunse în ținutul Dornei. Aice, apoi se opri și se așeză lîngă țărmul unui părău, care trecea prin mijlocul unei poiene mari și frumoase.

Munții din ținutul Dornei erau, pe timpul acela, mai mult împăduriți de cît pleșuvi. Cu toate acestea însă ei nu erau locuiți numai de fiare sălbatice, ci și de oameni. După bătălia cea crîncenă însă, ce o avu Negrea cu păgînii din pricina fiicei sale, ei în scurt timp se împodobiră și mai mult. Iar după ce prinseră românii de veste, că Negrea și cu fiica sa, pre care îi țineau de pierduți, nu numai că trăiesc, ci ei se află așijderea prin aceste locuri, îndată se adunară din toate părțile împrejurul lor, precum se adună un roi de albine împrejurul matcei.

Negrea, cum văzu că din ce în ce se adună tot mai mulți români împrejurul său, îi sălta inima de bucurie, și nu mult timp după aceea prinse a-i îndemna ca să se răscoale din nou asupra dușmanilor, să se pornească cît mai degrabă asupra lor și să nu se lese pînă nu i-or scoate din țară și i-or alunga peste hotare.

Însuflețitoare erau îndemnările și sfaturile, ce le da Negrea cu prilejul acesta românilor, și mulți erau de aceeași părere ca și dînsul. Însă mai pătrunzătoare erau îndemnurile și sfaturile Negrii.

Știau românii că a se porni așa degrabă împotriva păgînilor e o cutezare foarte mare. Știau ei și aceasta că din pricina Negrii li se trag toate nenorocirile și neajunsurile, și n-ar fi voit bucuroși să sufere mai mult, de cît au suferit pînă atunci. Dar cînd auziră pre Neagra rugîndu-se și-o văzură lăcrimînd, care mai înainte era totdeauna veselă, uitară de nefericiri și de neajunsuri, uitară de toate… De una însă totuși o rugară : să aștepte pîrtă în primăvara următoare, căci atunci cînd îi ruga ea mai cu stăruință era de cătră toamnă.

Nu-i veniră Negrii la socoteală cele ce le auzi de astă dată, căci ea, numai dacă i-ar fi fost cu putință, ar fi zburat asupra dușmanilor și i-ar fi sorbit într-o lingură de apă, așa de înfuriată și mînioasă era ea pe dînșii. Dar ce era să facă ?… Văzu în urmă Și ea singură, că tot e mai bine așa cum spun românii. Deci atît ea cît și tatăl său nu zise mai mult nemică, ci așteptară cu nerăbdare sosirea primăverii următoare.

În primăvara următoare, fiind acuma cu toții pregătiți de luptă, ca un puhoi ce cu vuiet clocotitor se revarsă de pe înălțimea munților și ale stîncilor la vale, așa se porniră și românii asupra dușmanilor, care cuprinsese țara pînă sub poalele Cărpaților.

Și Neagra, pare că nu era, a bună, pe cît de supărată și dusă pe gînduri era mai nainte, pe atît de veselă și vorbăreață se făcu acuma, cînd văzu că românii s-au pornit la luptă. Și ea fu cea dintîi, care se pusese și mergea în fruntea mulțimii.

Dar abia apucară românii a se porni la drum, abia apucară a merge vr-o cîteva mile, cînd numai ce aud deodată glasul Negrii strigînd :

— Nu mă lăsați fraților ! că m-au mîncat păgînii !

— Ce este ?… ce s-a întîmplat ? întrebară mai multe glasuri deodată și-n același timp alergară spre dînsa să vadă ce-i.

Însă Neagra, pînă ce ajunsese românii la dînsa, căzuse de pe cal jos, un șiroi de sînge începuse a țîșni din fragedul ei piept, ochii i se împăinjenise, graiul îi amuțise și nici un cuvînt nu fu în stare a răspunde la întrebările lor.

— Mi-au gătit dușmanii copila ! strigă Negrea, cînd văzu că fiica sa nu vorbește nemică. Apoi, cuprinzînd-o în brațe și sărutînd-o de mai multe ori pe față, prinse a plînge ca un copil.

Neagra, simțind îmbrățișările înfocate ale tătîne-său, se deșteptă din leșinul ce-a fost cuprins-o și zise cu glas lin și tremurător :

— Iartă-mă, scumpul și iubitul meu tată, că ți-am făcut atîtea supărări !… Dorința mea cea mai fierbinte a fost ca nici cînd și sub nici un preț să nu mă înstrăinez de țara și neamul meu românesc, și dacă nu mi-a fost împărțită de la Dumnezeu să trăiesc și să fiu un scut apărător neamului meu și mîngîierea bătrînețelor dumnetale, nu e vina mea, ci a dușmanilor, care mi-au curmat zilele mai nainte de a-mi putea împlini dorința… Iar voi, fraților ! care din pricina mea ați suferit atîtea neajunsuri și nefericiri, nu mă blăstămați, ci aduceți-vă aminte de Neagra, care v-a iubit mai mult de cît o soră și care numai pentru dragostea cea mare, ce a avut-o cătră voi, moare acuma… Și de voiți… răzbunați-mă… ia acolo s-au ascuns dușmanii, care mi-au răpus viața !…

Rostind Neagra cuvintele acestea și arătînd cu mîna spre o sehelbe din apropiere închise pentru totdeauna ochii ei cei fermecători și-și dete sufletul în brațele iubitului ei părinte.

Negrea, pătruns de întristare și durere, căzu alături cu fiica șa.

— Să prindem păgînii !… după dînșii feciori ! striga acuma un voinic înalt și spătos, care se afla în nemijlocita apropiere a Negrii, și-n același timp mai mulți inși deteră năvală asupra sehelbei spre care a arătat Neagra.

Negrea, care în urma strigătului acestuia își veni în fire, voi să-i oprească, dar era prea tîrziu, căci ei intrase acuma în sînul sehelbei.

— Ce cugeți să-ncepem acuma, stăpîne ? întrebă pre Negrea un moșneag alb ca omătul ștergîndu-și cu mîneca cămeșii lacrămile Łe-i curgeau pe față.

Negrea, în loc de răspuns, rădică mîinele spre cer și făcu din umeri. Moartea mult iubitei sale fiice îi curmase firul vorbei. (…)

— Să dăm răpăusetei cinstea cuvenită și apoi să ne pornim asupra dușmanilor ! ziseră ceialalți români.

Și cum rostiră cuvintele acestea, îndată alergară mai mulți inși în marginea sehelbei, tăiară vr-o cîțiva brădani, făcură dintr-înșii un fel de năsălie, așezară trupul Negrii pe dînsa și-apoi, luînd-o și ducînd-o schimbiș cîte patru feciori, iar alți doisprezece feciori cîntînd împrejurul ei din buciume și fluiere de se răsunau munții, plecară cu toții îndărăpt de unde s-au pornit.

Dar iată că pe cînd mulțimea ajunsese nu departe de Dorna, mai multe glasuri răsunătoare se aud strigînd în urmă.

Erau glasurile voinicilor, care s-au fost luat după dușman.

Mulțimea se oprește locului ca să vadă ce s-a mai întîmplat.

Și cînd colo ce să vadă era bătrînul domnitor al păgînilor, tatăl feciorului omorît de Neagra, pre care voinicii îl aduceau pe sus.

— A ! viperă păgînă ! tu ești acela, care mi-ai mîncat copila ? strigă Negrea, cînd dete cu ochii de dînsul.

— Da !… eu sunt ! răspunse domnitorul păgîn. Înțelegînd de la niște oameni de-ai mei, că tu și fiica ta trăiți, zi și noapte am căutat doară să te pot afla și face ca să guști și tu paharul, care l-am gustat eu, cînd Neagra a rătezat capul fiului meu. Și acuma, după ce mi-am împlinit dorința, poți să faci cu mine ce-ți place, căci sunt în mîinele tale !

— Sfărmați tidva șarpelui ! strigară acuma mai mulți români deodată, auzind înveninătoarele vorbe ale păgînului.

— Nu !… lăsați-l în pace ! zise Negrea (…).

— Nu !… el trebuie să moară !… sîngele cel nevinovat al Negrii, jelea copiilor după părinții căzuți an-primăvară în luptă și nenumăratele nenorociri aduse de dînsul și de feciorul său asupra țării noastre strigă răzbunare !

— Ce este ?… ce vi s-a întîmplat, de v-ați întors așa degrabă înapoi ? s-auziră acum și mai multe glasuri de femei, care, înțelegînd că bărbații și feciorii lor s-au întors înapoi, le ieșiră spire întâmpinare ca să vadă de ce s-au întors. Iar cînd înțeleseră că Neagra e moartă prinseră a țipa, a plînge și-a se îndesa care din care s-o vadă.

Domnitorul păgîn, văzînd îngălmăceala iscată din pricina femeilor, cugetă ca ar fi cel mai bun prilej de a scăpa. Deci izbind la pămînt pre feciorii ce-i stau în cale, apucă la fugă spre pădurea din apropiere.

Însă n-a fost să fie așa cum a cugetat el. Nu apucase a alerga vr-o cîțiva pași și-o săgeată, care zbura în urma lui, îl ajunse și nimerindu-l drept în ceafă îl culcă cu fața la pămînt.

— Pedeapsa lui Dumnezeu l-a ajuns mai degrabă de cum am așteptat noi, zise unul din mijlocul mulțimii. Dar lasă-l pre dînsul în pace să doarmă cum și-a așternut și noi să plecăm mai departe încotro ne-am îndreptat.

Și rostind cuvintele acestea se porniră cu Neagra mai departe, ducînd-o ca și mai nainte, cu acea deosebire numai, că pe lîngă cei doisprezece feciori, ce cîntau din buciume și fluiere, se însoțiră încă și douăsprezece fete, carele începură a boci. Și tot așa cîntînd și jelind-o, o duseră pînă ce ajunseră în locul de unde s-au pornit, adică în poiana unde a petrecut Negrea cu fiica sa înainte de pornire împotriva păgînilor.

După ce sosiră aice, luară vr-o cîteva neveste pre Neagra de pe năsălie, o spălară în undele părăului, o îmbrăcară și o împodobiră cu cele mai frumoase flori și o înmormântară apoi în mijlocul poenei, care de atunci și pînă în ziua de astăzi s-a numit Poiana Negrii. Iar părăul în care a fost Neagra scăldată și ale cărui unde din limpezi, cum au fost mai nainte, se făcură negre, ca și cînd și ele ar fi fost pătrunse de jelea cea mare, s-a numit Neagra.

Nu mult timp după această întâmplare plecară românii iarăși împotriva păgânilor și i-au bătut și i-au alungat peste hotare, și numai pre acei dintre dînșii i-au cruțat, care s-au botezat și s-au făgăduit că vor fi oameni pașnici și creștini buni ca și românii. Iară după ce românii au cuprins iarăși șesurile Moldovei și după ce s-au întors cu toții pe la vetrele lor de mai nainte, a venit Negrea și a luat trupul Negrii și l-a îngropat lângă trupul maicii sale. Însă poiana, unde a fost Neagra întîiași dată îngropată, tot Poiana Negrii s-a numit, și părăul, în care s-a spălat, tot Neagra s-a chiemat și tot așa se chiamă el și pînă în ziua de astăzi.