Poeziile lui Octavian Goga

Jump to navigation Jump to search
Poeziile lui Octavian Goga
de Titu Maiorescu
1906


Poeziile d-lui Octavian Goga au avut darul să deștepte o deosebită luare-aminte a publicului român. Mai toate ziarele și revistele noastre le-au consacrat dări de seamă amănunțite, și unele din ele văd în apariția noului volum „evenimentul literar" al anului din urmă. Efectul produs asupra marelui număr de cetitori credem că provine mai întîi din forma frumoasă în care autorul a știut să exprime cuprinsul „patriotic" al multora din versurile sale. În adevăr, emoțiunile ce le simte și ce ni le transmite tînărul poet sunt izvorîte din viața națională a acelei părți a României în care s-a născut și în mijlocul căreia a trăit, din viața românilor transilvăneni în faza ei de astăzi, caracterizată prin lupta împotriva tendințelor de asuprire etnică predomnitoare în statul lor. Ce e drept, patriotismul, ca element de acțiune politică, nu este materie de artă, orcîte abateri s-au comis și se mai comit în contra unei regule așa de simple. Mai ales cei ce n-au destul talent literar caută să-și acopere lipsa prin provocarea unor dispoziții sufletești foarte importante în alte priviri, dar nu în cele estetice. Cu toate acestea, patriotismul este în inimile sincere, în afară de orice tendință politică, un simțimînt adevărat și adînc, și întrucît este astfel, poate fi, în certe împrejurări, născător dc poezie. Și în asemenea împrejurări excepționale ne pare a se afla autorul nostru cînd, într-o parte a poeziilor sale, reprezentă și rezumă iubirea și ura, durerile și speranțele unui neam amenințat în existența sa.

       La Noi
„La noi sunt codri verzi de brad
Și cîmpuri de mătasă ;
La noi atîția fluturi sunt
Și-atîta jale-n casă ;
Privighetori din alte țări
Vin doina să ne-asculte ;
La noi sunt cîntece și flori
Și lacrimi multe, multe,
Pe boltă sus e mai aprins
La noi bătrînul soare,
De cînd pe plaiurile noastre
Nu pentru noi răsare...
La noi de jale povestesc
A codrilor desișuri,
Și jale duce Murășul
Și duc tustrele Crișuri."

Așa ne spun cele dintîi strofe ale poeziei Noi, iar în Oltul se personifică amintirea trecutului și răzbunarea viitorului, tot cu prilejul unei ape curgătoare, care atrage cu atît mai tare pe poet cu cît valurile ei se duc spre țărmurile binecuvîntate ale României libere.

„De mult, în vremi mai mari la suflet,
Erai și tu haiduc, moșnege,
Cînd domni vicleni jurau pe spadă
Să sfarme sfînta noastră lege :
Tu, frate plînsetelor noastre
Și razvrătirii noastre frate,
Urlai tăriilor amarul
Mîniei tale-nfricoșate.
Slăvite fărmituri a vremii,
De mult v-am îngropat văleatul...
Neputincios pari și tu astăzi —
Te-a-ncins cu lanțuri,.împăratul,
Ca unda ta strivită, gemem
Și noi, tovarășii tăi buni.
Dar de ne-om prăpădi cu toții,
Tu, Oltule, să ne răzbuni !
Să verși, păgîn, potop de apă
Pe șesul holdelor de aur ;
Să piară glia care poartă înstrăinatul nost tezaur ;
Țărîna trupurilor noastre
S-o scurmi de unde ne-ngroparâ
Și să-ți aduni apele toate,
Să ne mutăm în altă țară !"

Dar unde se vede arta scriitorului nu este în patriotismul simțit, ci în manifestarea lui menținută în dreapta măsură a frumosului. D.e., strofa citată mai sus nu întrebuințează vorbe exagerate „în contra tiranilor barbari", ci zice numai :

„Neputincios pari și tu astăzi —
Te-a-ncins cu lanțuri împăratul,"

și cu cît expresia e mai măsurată, cu atît impresia e mai adîncă. Vechiul adevăr : prin strigăte violente se risipește emoțiunea și dispare, prin vorba stăpînită se păstrează și crește. Și, poate, cea mai frumoasă strofă a mult admiratei poezii este aceea în care o priveliște descrisă ne încîntă în afară de nota specială a patriotismului :

„La sînul tău vin în amurguri
Sfioase fetele fecioare,
Și dimineața vin neveste
Cu șorțul prins de cingătoare.
Și vin păstori cu gluga albă,
Din fluier povestindu-și dorul,
Și cîte cîntece și lacrimi
Nu duce valul, călătorul..."

Numeam mai sus „excepționale" împrejurârile în cari patriotismul a devenit unul din izvoarele poeziei d-lui Goga și-l inspiră în modul cel mai firesc. Dovada sta în aducerea și descrierea unor figuri obișnuite din viața poporului, cari însă cîștigă deodată — pe lîngă valoarea și menirea lor normalâ — o însemnătate, am putea zice o iluminare și strălucire extraordinară, ce nu se poate explica decît din aprinderea luptei întru apărarca patrimoniului național. Românul din regatul maghiar vede în preotul său nu numai un propovăduitor al religiei, ci mai ales un apostol al naționalității ; în învățătorul și în învățătoarea sa („sfielnica, bălaia dascăliță") pe strejari cari îi păstreaza. comoara limbei și a istoriei românești ca o armă de apărare ; în plugarul, cu tăria și hărnicia lui, în deosebire de tîrgovețul părtaș al unei admimstrații dușmane, o garanție a existenței sale etnice ; în lăutarul șl cîntărețul de la sat, în opoziție cu cel înstrăinat din oraș, pe omul ce-i însuflețește și-i răspîndește cîntecele naționale. Pe cînd la noi, în regatul român, nici preotul, nici învățătorul nu au misiunea specială de a apăra neamul în contra vreunei stăpîniri vrăjmașe, nici între plugar și tîrgoveț, între cîntărețul de la sat și cel de la oraș nu există contrast în privlnța dezvohârii naționale ; și nici lăutarul nu mai este păstrătorul exclusiv al cîntecelor populare. Și acum înțelegem și simțim împreuna cu poetul cînd zice :

CÎNTĂREȚILOR DE LA ORAȘ
Voi n-aveți flori, nici cîntece, nici fluturi,
Căci soarele în țara voastră moare.
Voi în deșert cerșiți pe-a voastră strună
Din cerul sfînt o rază să coboare.
E frig la voi și moartă-i strălucirea
Cetăților cu turnul de aramă,
Bieți cîntâreți cu aripile frînte :
În alte zări cuvîntul meu vă cheamă...
Să piară umbra zidurilor negre
Ce-ntuneca cîntarea noastră sfîntă,
Curatul chip al farmecilor flrii
Să scînteie cînd glasul nost' cuvîntă,
Căci dumnezeul neamurilor toate,
Subt strălucirea mîndrei bolți albastre,
În codri verzi și-n negrele ogoare
A semănat nădejdea vieții noastre..."

Mai accesibilă gustului obștesc va fi — în înțelesul celor arătate în rîndurile precedente — înfățișarea preotului și a plugarului ca figuri patriotice. Apostol îl și numește poetul pe bătrînul popă, care „de cîrjă sprijinit răsare la portiță":

„Moșneag albit de zile negre,
Așa îl pomenise satul,
Pe pieptărelul lui de lînă
Purtînd un ban de la-mpăratul.
Domol în mijloc se așează,
Și sprijinind încet toiagul,
Clipind din genele cărunte
Începe-a povesti moșneagul...
Întreg norodul ia aminte
Și-ascultă jalnica poveste.
Și fusul se oprește-n mîna
Înduioșatelor neveste,
Moșnegii toți fărîmă lacrimi
Cu genele tremurătoare,
Aprinși feciorii stîng praseaua
Cuțitului din cingătoare.
Din cetățuia strălucirii
Coboară razele de lună
Și pe argintul cărunteței
Din aur împletesc cunună. —
Cuvine-se hirotonirea
Cu harul ceriurilor ție,
Drept vestitorule apostol
Al unei vremi ce va să vie."

Și în poezia Plugaru ne zice:

„La voi aleargă totdeauna
Truditu-mi suflet să se-nchine,
Voi singuri străjuiți altarul
Nădejdii mele de mai bine.
Cînd doarme plugul pe rotile,
În pacea serilor de toamnă
La voi coboară Cosinzeana,
A visurilor noastră doamnă.
Vin crai cu argintate coifuri
Și-n aur zînele bălaie —
Atîta strălucire-ncape
În bordeiașul vost' de paie.
Frați buni ai frunzelor din codru,
Copii ai mîndrei bolți albastre,
Sfințiți cu lacrimi și sudoare
Țărîna plaiurilor noastre !
Din casa voastră, unde-n umbră
Plîng doinele și rîde hora
Va străluci odată vremii
Norocul nost' al tuturora."

Și așa de firesc și de puternic este aici simțimîntul poetului, încît el înalță și nobilitează figuri și expresii cari în alte împrejurări s-ar împotrivi la orce încercare de poezie în limba românească. Un lăutar poate fi poetic de la sine, și ce simpatie duioasă deșteaptă Barbu Lăutaru în cîntecelul lui Alecsandri ! Dar un lăutar țigan cu numele Nicolae, în prescurtare Laie — care-ți aduce aminte de țigan de laie — și încă un lăutar țigan Laie, căruia îi lipsește un ochi : o asemenea figură cu asemenea însușiri și cu asemenea metehne ar părea imposibilă într-o poezie sentimentală. Și totuș, ascultați cum știe să ne povestească autorul :

LA GROAPA LUI LAIE
Am venit să-ți spun o vorbă,
Azi, cînd pleci în țări maî bune,
Niculae, Laie Chioru,
Cîntăreț din patru 'strune.
Du-l cu tine meșteșugul
Care ne-ntărea soboru,
Meștere a nouă sate,
Lăutare Laie Chioru !
Unde nori-și țin popasul,
În lăcaș de mărgărint,
Șade Domnul cu Sîmpetru
La o masă de argint.
Tu să-ți pleci ușor genunchii
Și ușor să-ți pleci grumazul,
Și pe umerii vioarei
Tu să-ți lași domol obrazul.
Și să cînți un cîntec, Laie,
Cum se cîntă-n sat la noi
Cînd se tînguie ciobanul
După turma lui de oi.
Povesti-va atunci struna
Înălțimilor albastre
Vremea lungă cîtă jale
Scris-a-n sufletele noastre.
S-ar întuneca pămîntul
C-ar veni, veni, țigane,
Toate stelele s-asculte
Glasul strunei năzdrăvane.
Blînd zîmbire-ar Milostivul,
Iar din geana lui de-argint
Lacrămi-ar cădea-n adîncul
Norilor de mărgârint.
Ni s-ar stinge-atunci necazul
Ce de mult ne petrecea :
Între stelele de pază
Am avea și noi o stea !"

Cînd suntem mișcați de puterea unui limbagiu poetic care e în stare să dea cetățenia literară și unor nume proprii așa de familiare; cînd mai cetim strofe ca acestea:

„Domol purcede glas de schije
De la clopotnița din deal,
Să povestească lumii jalea
Înstrăinatului Ardeal",

sau

„Și cîtor cîntece la joc
Țineam cu glasul meu ison,
De cîte ori am spus povestea
Lui Alisandru Machidon !
Și ca un cîntec, cum s-a stins
Frumoasa mea copilărie
Și dragostea de două veri
Cu fata popii Irimie",

ne aducem aminte de farmecul poeziilor lui Eminescu, în care pentru întîia oară s-a ivit această particularitate ca un criteriu de măiestrie Umbistică. Am citat atîtea exemple din volumul de care ne ocupăm pentru a lămuri precît ne este cu putință ccle zise despre elementul „patriotic" al multora din poeziile d-lul Goga, despre simțimîntul de care sunt purtate și despre forma în care sunt plăsmuite. Ceea ce ne întărește impresia că în tînârul autor avem un poet dintre cei chemați și aleși este și alt șir de poezii, care n-au a face cu patriotismul, ci sunt din veșnicul tezaur al emoțiunilor omenești, poeziile de veseiîe, de amor, de întristare intimă. Puținele exemple ce le mai adăogăm pentru a întregi caracterizarea noului scriitor le începem cu unul din „cîntecele" sale;

„Măi crîșmare Niculae,
Ce mai zici de lumea asta ?
Dumnezeu să-ți ție vinu
Și norocu și nevasta !
Cum mai umblă tîrgurile ?
Ți-i cam acru vinul, vere,
Dar ți-e harnică nevasta,
Arz-o focul de muiere !
Bea și tu cu mine astăzi,
Că eu beau să-mi stîmpăr doru.
Parcă-i alta lumea, vere,
Cînd ne zice Laie Chioru.
Laie Chioru — bată-l Domnu !
— El nu vede toate cele ;
Din lăută două știe :
Una-i dor și alta-i jele,
Cînd de dor ne zice Laie,
Tremură cupa pe masă ;
Cînd de jele cîntă Laie,
Zboară cupa pe fereastră.
Și-aș aprinde-atuncea satu,
Să-l văd parâ vîlvătaie...
Ochii vineți foc să-i arzâ,
Măi crîșmare Niculae."

Dacă am adus ca exemplu și această poezie, este anume pentru veselia ei zburdalnică, exprimată în forma cea mai potrivită și ca vorbă, și ca ritm, și ca licență de rime („masă — fereastră", „cele — jele", terminate însă cu biruitoarea împărechere „vîlvătaie — Niculae"). Firește că asemenea versuri, avînd puterea sugestlvă a cîntecelor noastre populare cu minunata „frunză-verde", din care saltă adeseori aceeaș voie bunâ și îndrăzneală, nu sunt pe placul celor deprinși cu unele mievrerii[1] moderne, și aici cuvîntul franțuzit este poate singur la locul lui, nici al celor stăpîniți de paradigmele clasicismului străin învățat la școală. Dar poezia noastră n-are a face cu efeminarea scrierilor decadente, precum n-are a face cu vreo tradiție de regule înțepenite ; ea este de-a drcptul izvorîtă din cîntecele populare și avînd aici o accentuare de cuvinte mult mai variată decît are, d. e., limba francezâ cu perpetua intonare a silabei din urmă, a devenit mai pronunțată în ritmul ei și mai liberă în rimele ei. Așa este și așa trebuie să rămîie, păstrîndu-și aerul de sănătate și de vigoare și ferindu-se de parada cu un exotism neadaptabil. Nota populară este cu atît mai bine venită în poeziile d-lui Goga cu cît autorul se arată, de altminteri, înzestrat cu acea cultură generală mai înaltă, care distingea și pe Eminescu și a cărei lipsă se simte din îngustimea de vederi și din prematura lîncezire a unora din poeții cei mai lăudați ai literaturei noastre actuale. Ca să mai dăm un exemplu de poezie glumeață, reproducem pe cea mai scurtă, cu următoarele două strofe ușoare :

„Lună, lună, stea vicleană,
Neam de fire de vădanâ,
De ce dorurile mele
Spusu-le-ai la stele ?
Stelele sus călătoare,
Fete mari clevetitoare,
Mi-au spus vîntului oftatul
Și mă știe satul."

Le-am citat și pe acestea, mai ales fiindcă vin de la un poet transilvănean și-l deosebesc de unii din compatrioții săi, al căror stil este adeseori greoi și pedant. Un ultim exemplu, și am terminat multele, poate prea multele citații :

TOAMNA
Văl de brumă arglnție
Smălțuitu-mi-a grădina,
Firelor de tămîiță
Li se uscă rădăcina.
Peste creștet de dumbravă
Norii suri își poartă plumbul,
Cu podoaba zdrențuită
Tremură pe cîmp porumbul.
Și cum de la miazânoapte
Vine vîntul fără milă,
De pe vîrful șurei noastre
Smulge-n zbor cîte-o șindrilă.
De vifornița pâgînă
Se-ndoiesc nucii, bătrînii,
Plînge-un pui de ciocîrlie
Sus pe cumpăna fîntînii.
Îl ascult și simt subt gene
Cum o lacrimă-mi învie :
— Ni se-aseamănă povestea,
Pui golaș de ciocîrlie."

Pe cînd la poeziile vesele autorul lasâ expresiilor frîul mai liber, la cele triste, ca și la cele patriotice, este mai cumpătat în manifestare. Căci de nota tristeței și de nota patriotismului s-a cam abuzat în literatura noastră. Cei ce rîvnesc la muze cred câ trebuie să pară numaidecît melancolici și dezamăgiți, și, privind veselia ca ceva inferior, vor să arate cu orce preț suferințe sentimentale și dureri patriotice. De aici multă simulare și declamație. în aceste împrejurări exuberanța d-lui Goga la veselie este o reacțiune salutară, iar înfrînarea la tristețe, un merit deosebit : credinciosul, în sfiala lui, se teme de profanarea celor sfinte. Dacă din testamentul lui Năsturel-Herescu, în puterea căruia suntem chemați a da astăzi premiul pe anul 1906, se constată că răposatul întru fericire fondator avea mai cu seamă „în vedere scrieri de pură literatură română, în proză și în versuri, precum poeme, drame și comedii serioase — mai ales subiecte naționale — și orce alte opere de înaltă literatură", atunci Academia Română în cazul de față nu-și poate îndeplini mai bine datoria de a executa voința testatorului și misiunea de a încuraja literatura română decît acordînd pentru acest an premiul Năsturel-Herescu volumului de poezii al d-lui Octavian Goga.[2]


Fevruarie, 1906



  1. Miévreie (fr.) — dulcegărie.
  2. Raport citit în Academia Română pentru acordarea premiului Năsturel-Herescu din anul 1906. Titu Maiorescu, Critice, vol. II. (București: Minerva, 1906), pp. 393-406. Titu Maiorescu, Critice, vol. II. (București: Editura pentru literatură, 1967), pp. 458-468.