Poezii nouă (Duiliu Zamfirescu, 1899)/Luceafăr

 

"Luceafăr ce vii de departe
Și vremuri străbați peste vremuri,
Ca-n lumile noastre deșarte
Luminile blânde să-ți tremuri,

Ce patimi te poartă pe cale,
Ce doruri te mână prin haos,
De nărui luminile tale
Pe lanuri de negru repaos?"

Așa parcă zice poetul
Când noaptea privește la stele
Și intră încetul cu-ncetul
În sufletul candid din ele.

"De viu, și tot viu, și tot scapăr
Din razele mele curate,
Eu fug și încerc să mă apăr
De groaza de singurătate.

Tu nu știi ce crudă menire
E dată luminii supreme:
A merge pe nemărginire
În curgere goală de vreme.

Pe când tu c-un deget în pagini
Stai pacinic la umbra pădurii
Și mintea ți-o porți în imagini
De zmei, de povești și lemurii

Tu poți mângâia din privire
Sclipirea luminilor mele
Și când eu mă sting, prin gândire
Tu poți zămisli alte stele.

Tu ai o putere în tine
Ce rumpe izvodul a toate,
La toți voitoare de bine
Și dulce cât nu se mai poate.

Deci lasă-ți deprinsul de-a geme
Și dorul de bolta cerească,
Că nu e iertat să blesteme
Acelor ce pot să iubească."