Poezii nouă (Duiliu Zamfirescu, 1899)/La mormântul lui Shelly

 

Pe Tibrul ce curge cu turbure spume,
În pacea deplină a Romei antice,
Sub myrtul balsamic și iedera verde
Mormântul se pierde,
Iar glasul dintr-însul se pare că zice:
«Ce bine îmi este departe de lume!»

O Shelley! venit-am să-mi plec către tine
Genunchii și fruntea în pulberea verii;
Venit-am să caut în lumea-ți senină
Un vis de lumină
Ce pașii să-mi poarte pe calea durerii
Spre cea ce este dea-pururea bine.

Tu știi poate astăzi ce suntem și ce
Vom fi mai pe urmă, când nu vom mai fi;
De unde ne vine și cum de ne este
Duioasa poveste
Ce tremură-n simțul de-a fi și-a iubi,
Și cum de stinge aceea ce e.

Se zbuciumă lumea, se prinde și crește,
Un val după altul aleargă și geme:
Pe toți îi îmbie o dungă de soare
Ce naște și moare
În însă-și făptura ce nu are vreme
Să prindă de veste că e și trăiește.

Viața? Nimicul vopsit lângă om,
O umbră ce-n fuga c-un nour o mături:
Tu singur ți-nchipui un chip despre tine,
Un rău și un bine,
Și nu ești, sărmane, decât cel de-alături,
Ești umbra ta însuți: nici cât un atom.

O alcătuire a lumii acesta
Atât de neroadă și-atâta de goală,
În care zminteala și fapta nebună
E legea comună,
Ar fi plăzmuirea clocită de boală
În creierul unei oribile bestii.

Dar nu, căci există un Bine în sine!
Se pare că este ceva, ce, din vremuri,
Se luptă cu timpul, spre vremuri noi tinde
Și-n noi se aprinde,
Iar lumea divampă, și tu, Shelley, tremuri,
Arzi, mori de durerea de-a face mai bine.

Da. Tu, Prometeul acestui veac palid,
Lipsit de imagini și de idealuri,
În care copiii se nasc din greșeală
Și mor de zminteală,
Întinsu-ți-ai brațul pe negrele valuri,
Chemând neființa, tu, geniul valid.

Și astăzi, la umbra solemnei coline,
Te plâng chiparoșii ce leagănă vântul
Și myrtul balsamic cu boabe de sânge,
Și Tibrul te plânge;
Iar eu adorându-ți acuma mormântul,
Senin al mei suflet se-nnalță spre tine.

Trivoli, 98