Poezii nouă (Duiliu Zamfirescu, 1899)/Invectivă
Batjocorit-ați cât ați vrut
Un timp ce nu mai este,
Când viscolul de peste Prut
Sufla ca în poveste;
Când bocăncarii vistavoi,
Hălăduiți din pustă,
Soseau stăpânitori la noi
Cu cioara lor augustă;
Când grecul stupid și fudul
Mergea smerit să-nchine
La plăcintarii din Stambul
Și țeara și pe sine.
Destul, cu minte de copii,
Ați râs într-o neștire
De patrioții morți de vii
Surghiun la mănăstire;
De sufletele de eroi
Ce, pline de aventuri,
Erau în ei și nu-s în voi,
Bătuților de vânturi.
Un Tudor v-ar fi scos din minți
Și v-ar fi fost spre fală
Vladimiresc la Mehedinți
Și-n Bucureșci dârdală;
Un Câmpinean și un Golesc
Sunt buni de zeflemele
Și-n graiul vostru păsăresc
«Copii ai țării mele.»
La voi, un pamglicar e dat
Ca tip de bărbăție
Și-un calambur mai admirat
Decât o poezie.
De aceea voi vă închinați
Sarcasmului și urei,
Cu sufletele de pirați
Și gându-m cerul gurei.
Și v-ați ales drept ideal
Pe prostul-tombateră,
Pe care l-a icnit un val
În vremuri de holeră:
Spânatec, gras, soios, urât,
Ghebos, cu fața scurtă,
Cu capul priponit în gât
Și gâtul într-o burtă;
Zidit din greu, bolohănos,
Și, cum îi zice presa,
Un chip menit să fie dos
Ce și-a greșit adresa;
Mâncău, vorbăreț, strâmb la gând
Și scâlciat la cizme,
Și prost și cinic rând pe rând,
Dar prost cu aforisme,
Da negreșit că ai să fii
Tu, Fătul din poveste
Al scumpei noastre Românii,
În vremuri ca aceste.