Poezii nouă (Duiliu Zamfirescu, 1899)/Că poate-atunci

 

Răsare luna palidă pe dealuri,
Pe văi se lasă bruma argintie:
Era atuncea alte idealuri
Ce niciodată n-au să mai revie.

O tu, ce tremuri, apă curgătoare,
Pe prundul gârlei din pustietate,
Întinde-ți brațul dorului ce moare
Și unda rece buzelor curate.

Și du-mă dus cât ține-n zări câmpia:
Voiesc să dorm în brăzdile cu soare,
Pe unde cântă vara ciocârlia
Și umblă tristă strajea de cucoare.

Că poate-atunci, din fund de bărăganuri,
S-ajungă noaptea chiotele firii
Pe nesfârșita curgere de lanuri
În preajma sură a nemărginirii.

Atuncea eu lega-mă-voii în gânduri
Din nou, și-oi rupe vraja de morminte,
Spre-a mai gusta, în somn de patru scânduri,
Înduioșarea ținerii-de-minte.