Poezii nouă (Duiliu Zamfirescu, 1899)/Buzescu

 

Buzescule scoal-din bătrâni,
Că te-a ajuns amurgul,
Ia paloșul din nou în mâni
Și strânge-n pulpe murgul.

«Că doar ai fost fecior de Ban
Și pui de Basarabă,
Și n-o să dormi sub pom la han
Când vremea e pe grabă.»

Și numai iacă de sub pom
Un cap de cal de munte
Și-apoi un ciot de cap de om
C-o rană drept în frunte.

«Buzescule, ți-ai părăsit
Și paloșul și durda
Și umpli lumea, necăjit,
Cu rana de la Turda.»

«— Măria La, de mult ești mort.
Iar eu, cuprins de jale,
Cernit-a inimă, o port
Prinos Măriei Tale.

«Atâta timp de vecinic somn,
Că par-că nici mai numeri
De când frumosul cap de Domn
Ți l-au zburat din umeri.

«Frumosul cap, cu nări subțiri
Și bolta frunții plină,
Catapeteasmă de gândiri
Zidită din lumină.

«Ți l-au zburat, Măria la,
Că-i răpuseseși, cânii,
Apropiind ce depărta
De tel, pe toți Românii.

«Iar eu, acum, ce să mă fac,
Străin de tot ce este,
Un putrezit ciot de copac,
C-un nume de poveste?...»

«—Ce să te faci?... Să-ntinerești
Și să te-ntorci la oaste,
Să-ți simtă hoardele crăiești
Dejghinurile-n coaste.

«Să fii voinic, ca să mai poți
Trăi precum ți-e scrisul,
Îmbărbătând pe cei nepoți
Să-și împlinească visul.

«—Am înțeles, Măria la,
Răspunde, tânăr, Banul,
Mă duc, pen-nu s-o înnopta,
Să-mi caut buzduganul.