Poezii (după Ady)

 

(după Ady)

I

Eu am pornit din matca Tisei
Cu moșteniri neînfrânate
Gonind cirezi de visuri oarbe
Din splendida păgânătate.

Se prăvălea-mprejuru-mi lumea
Într-o sălbatică strigare
Când eu tăcut și singuratic
Cautam o armonie mare...

Robust Apollo de la țară
Haiduc în goana tinereții,
Chemat de dragoste și cântec
Loveam cărările vieții...

Azi nu mai am nici râs, nici glume,
Nici dor de zâmbetul femeii,
M-au omorât evangheliștii
Și oamenii și fariseii.

II

Eu vin de la malul râului Gange
Cu visul-mpletit din raze de soare
Mi-e inima biată o floare de lotus
Cu fine petale tremurătoare.

Ce chiot și larmă la iaz lângă moară
Ce mâini nodoroase lovesc din topoare
Și cum mă ucide sărutul sălbatic
La marginea Tisei ce caut eu oare?

III

Pe taina în părăginire
În larguri buruiene cresc...
O știu câmpia-nțelenită:
Este ogorul unguresc.

Eu ma cobor la sfânta humă...
O roade ceva... Stau și-ascult
Popor de ierburi otrăvite
Unde sunt crinii de demult.

Ma strâng sălbăticite vrejuri
Când din adânc aștept un glas
Și-un miros blând de flori uscate
M-atinge-ncet la orice pas.

Tăcere — gozul — buruiană
Mă prind, m-adorm și mă-nvelesc...
Din depărtare râde vântul
Peste ogorul unguresc.

IV

Vii prea târziu femeie,
Cu sufletul tău darnic,
M-a omorât pustia
În care strig zadarnic.

Pustietatea largă,
Vai ungurească pustă
Cum m-a stropit pe aripi
Mocirla ei îngustă.

Azi nu mai e nimica
O lacrimă să-mi deie,
Eu am venit prea grabnic,
Tu prea târziu femeie.