Poezii (Alexandru Macedonski)/Note

NOTE de Alexandru Macedonski

(1 Ecourile nopții, pagina 1)

Această poezie este una dintre cele mai grele ca versificare, am scris-o pentru ca să arăt până la ce grad de flexibilitate poate să ajungă limba Română. Bună sau rea, ea, până acum, este în literatura noastră, unică în genul ei.

(2 Ocnele, pagina 6)

Versul:
„Și să lase-ori-ce speranță pentru vecinicie-afar' ”,
aparține lui Dante (vezi Infernul):
„Voi care intrați lăsați afară ori-ce speranță.”

(3 Călugărenii, pagina 34)

Versurile ce acestă bucată conține, prețuiesc multă trudă; în Românește, pe același metru, nu există nici o alte poezie afară de Traianida lui Bolintineanu.

(4 Într-un album, pagina 40)

Iar purtând pe frunte laur
Bând Falerno-n cupe d-aur
Ca Musset am banchietat
Însă nici pe drumul mare
Nici prin funduri de pahare
Inima nu mi-am uitat.
Falerno este unul dintre cele mai renumite vinuri; Poeții clasicității latine îl menționează în versurile lor.
Nici prin funduri de pahare
Inima nu mi-am uitat.
Alfred de Musset, la reîntoarcerea fratelui său din Italia, adresându-i o poezie îl întrebă dacă nu cumva i-a găsit inima sub vre-o piatră a drumului sau în fundul vreunui pahar.

(5 Mângâierea dezmoștenirii, pag. 43)

Am dedicat această poezie intimă, d-șoarei Maria Duport pentru că, a fost cea d-întâi care, fără a mă cunoaște personal, îmi puse în muzică două poezii ale mele, bine-voind a mi le trimite însoțite de cuvinte pentru care îi sunt recunoscător.

(6 Întâiul vânt de toamnă, pagina 69)

Versurile find de 11, 9 și 5 silabe, am voit prin această combinațiune, să rup cu armonia monotonă a versurilor egale între ele și să arăt că, în poezia noastră, un număr egal de silabe, nu este întot-d-auna riguros necesar ca în poezia Franceză. Convingerea mea, este chiar, că din asemenea combinări, pot să rezulteze efecte de armonie cu totul noi.

(7 Noapte de iunie, pagina 77)

Alfred de Musset după ce scrise celebrele sale poezii: Noaptea de Octombrie, Noaptea de Decembrie, Noaptea de Mai și Noaptea de August, își puse în cuget să scrie și o poezie intitulată Noaptea de Iunie; din diferite împrejurări însă, nu scrise decât patru versuri care se pot citi în Biografia marelui poet, scrisă de fratele său Paul de Musset. Am compus această poezie subt impresiuni foarte dureroase, și ea, află ecou între mai mulți tineri care îmi adresară scrisori și dedicațiuni ce se vor găsi printre hârtiile mele. Aceste sentimente mi-au fost de o mare mângâiere și mulțumesc din inimă acelor care mi le-au exprimat.

(8 De ziua ei, pagina 86)

Muzica bucății cu titlul de mai sus este o melodioase creațiune a Domnișoarei Duport.

(9 Mur-Flatar, pagina 96)

Mur-Fatlar este o stație pe calea ferată Cerna-Voda - Constanța, în Dobrogea.

(10 Hinov, pagina 106)

Hinov, este numele unei văi lângă satul Cochirleni, în Dobrogea. Ea este situată sub valul lui Traian care, în acea parte, este foarte bine conservat; Valea ce poarte numele menționat, este semănată de urne și de spărturi de amfore ce s-au dezgropat după vremuri de către țărani. În acele locuri, cercetându-se, s-ar putea afla multe antichități romane;

(11 Dorobanțul, pagina 118)

Această baladă, este localizată din amintire, după celebra baladă Lenor de poetul german Bürger. Eram copil când am citit-o într-un album ilustrat cu foarte frumoase gravuri pe oțel. Ea a făcut asupri-mi o atât de mare întipărire încât după 12 ani de la acea dată, am putut s-o scriu în Românește din memorie.

(12 Înmormântarea și toate sunetele clopot, pagina 161)

Sunt mulți care, ne-dându-și seama de ce este armonia imitativă, nu vor putea sa prețuiască truda ce am avut pentru a scrie versurile cuprinse într-nsa; — încerc în adevăr să imit, prin întreciocniri de consoane intenționate, sunetele clopotului:

Un an, — dând d-ani, leag-an d-an, — d-ani vani
D-atunci un lanț întreg s-a format.
.......................................................
Din turn prelung și vibrator zvon
Făcea mișcat om d-om a se da...
Undă-n olchi lacrimi la tristul ton
Unda, — Unda, — Unda, — Unda!

Același lucru îl voi zice și despre poezia ce urmează acesteia (Lupta și sunetele ei; pagina 162), în care, voiesc să produc fanfarele trâmbiței prin ciocnirea intenționată a sunetelor ri-ră-ri-ră-ra și a sunetelor ta-ta-ti-ta.

............................................ Cavalerii
Răriră-ale lor rânduri; — Redeșteptat-a
Titanica frunte a munților antici
Sunetul... etc... ....................................

Venind apoi la sunetele războinice:

............................................ Zgomotul
Urcă, semnalul de luptă, lovitura
Tunului dându-l. — Pe loc fac foc flintele,
Trapăt' scadroanele... etc.

Dar oricum ar fi aprețuite versurile în chestiune, ele vor rămâne pentru mine de multă însemnătate și nu voi uita nici o dată greutățile ce am întâmpinat în așternerea lor pe hârtie.

(13 Secerișul, pagina 193)

Muzică de talentatul artist, d. Mauriciu Cohen, pentru Azilul. „Elena Doamna”.

(14 Mîrza, pagina 201)

În Dobrogea se află încă vreo două sad trei familii prințiare Tătărești; ele sunt scăpătate. Mîrza, însemnează în Tătărește: Prinț.

(15 La chaumiere, pagina 206)

Ea conține ideile din poezia mea Căscioara (vezi pag. 203); le-am pus în versuri franceze pentru frumosul Album Macedo-Român, publicat de D.

(16 Filozofia morții, pagina 223)

Aceasta poezie, conține grupate la un loc, idei pe care le exprimasem în diferite alte bucăți; am crezut mai nimerit să le concentrez într-o singură poezie și să distrug pe cele-l-alte.

(17 Răspuns la câțiva critici, pagina 247)

Ca la noi la nimeni! Militarii, vorbesc despre legi; avocații, despre militărie și medicii, despre poezie. Unul dintre acești din urmă mi se pare, publică mai anii trecuți, un articol-pamflet în contra mea, întrebându-se specialmente despre genul în care scriu:

Ca să bat câmpii cum fac nebunii
Nu se mai poate ca se mă-nvăț...
Alții se umble călări pe băț,
Genul meu este al Rațiunii!

Și, tot pomenitul, pare-mi-se, spre a contesta regula de versificare ce stabilisem de a se considera terminarea iune de trei silabe ori de câte ori e precedată de o consoană cu exceptarea lui c, când iune, devine de două silabe, ca în înțelepciune — îmi aducea de exemplu pe... pășune, care, de s-ar scrie cu i, negreșit că ar trebui se se scrie cu i scurt (I). — Aceasta, a motivat versurile:

Rima din urmă mi-aduce-aminte
C-am pus pe iune de trei silabe...
De la pășune, venind pe labe
Un critic însă, mă cam dezminte:
Urmeză-și treaba că-i fac hatârul...
De-o vrea pășunea să-și prelungească
Niminea n-are ca să-l oprească
Și cal, de astăzi, va fi catârul!

Silabele, în versurile de subt titlul de mai sus, nu sunt păstrate în mod egal tot pentru scopul de a se accentua că armonizarea, în poezia noastră nu este o rezultantă a egalității versurilor între ele prin numărul lor de silabe.

(18 Noaptea venețiană, pagina 257)

După poezia Ecourile Nopții, cel mai greu gen de versificare, este desigur cel întrebuințat în Noaptea Venețiană. Muzica ei, o datoresc Domnișoarei Duport.

(19 Mărgărita, pagina 272)

Ideea cuprinsă în această poezie mi-a inspirat o întreagă poemă, și de aceia, ea să află și în Ithalo, (tipărită în 1878) îmbrăcată însă, în următoarea formă:

— O! Reaprinde-o! 'I zise de bratul lui încinsă;
Dar lampa zăcea spartă;... un nor de-azur trecu
Pe fața lunei de-aur și noapte să făcu...
De-amor, de voluptate, la pieptul lui cuprinsă,
— O! Reaprinde-o dragă! mai zise... și tăcu...
Tăcu, și de atuncea, mereu rămase stinsă
C-Amorul, toată noaptea, ținu pe-a lui aprinsă!

(20 Legenda stâncii de la Rucăr)

Versurile din pagina 279:

Drumețul se oprește privindu-le uimit...
Vitejii de la Plevna dintrânsele-au rodit!

Sunt adăugate după războiul Româno-Turc din 1877-78.

(21 Speranța, pagina 282)

Precum arată data ei, Speranța, este scrisă în Temnița Văcărești, unde, am stat trei luni și jumătate arestat preventiv pentru un proces de presă ce mi s-a făcut cu ocaziunea unor poezii ce publicasem.

(22 Barcarolă, pagina 291)

Ea fiind scrisă puțin în urma primei mele călătorii la Veneția, o intercalasem într-o mică poemă subt titlul de Carminela ce a fost publicată în ziarul meu Oltul (1875). Astăzi însă judecând că, acea poemă, ca și multe altele, nu merită să mai vadă lumina, am extras-o dintr-însa, și i-am redat vechiul el titlu.

(23 Lara, pagina 293)

A traduce, însemnează a te asemui cu genul unul autor până în cele mai mici nuanțe de stil, iar nu a înșira pur și simplu cuvintele din text fără a ține seama de stil. Cititorii vor judeca dacă am izbutit a-mi însuși pe socoteala literaturii Române renumita poema a lui Lord Byron.

(23 Iadeșul, pagina 313)

Am publicat această comedie într-un volum cu poeziile mele pentru că aveam dorința ca într-însul să fie reprezentat și genul teatral. În afară de aceasta, o piesă în versuri este în acelaș timp și o poemă. În al doilea volum de poezii voi urma tot astfel, publicând traducerea mea din Shachespeare, Romeo și Julieta și legenda dramatică Unchiașul Sărăcie. Sistemul de a publica poeziile dinpreună cu piesele de teatru a fost adoptat în Franța, între alții, și de Alfred de Musset. Cred dar, că cititorii îl vor găsi nemerit, căci el, face posibil ca, într-un volum de versuri, să se reprezinte toate genurile. Subiectul aceste comedii, — sau mai bine zis, nodul final al intrigii mi-a fost inspirat de citirea unei nuvele Arabe publicată în Curierul de ambe-sexe (Periodul al IV No. 1. — 1844 - 1842).
Dau aici, această poveste. Iat-o:

Iadeșul sau un filozof și o femeie

Un filosof oriental își făcuse o colecție de toate vicleniile și îndemânăturile femeilor spre a amăgi bărbații, și ca un fel de pază împotriva lor, o purta totdeauna asupra-i. Într-o zi, în călătoria sa, se afla aproape de o tabără de Arabi. O femeie jună ce sta la umbra unti finic, cum îl văzu, se sculă îndată, și-l pofti foarte voioasă a veni să se odihnească la cortul ei. Filosoful nu putu a nu primi o asemenea invitație. Bărbatul femeii lipsea și oaspele abia se așezase pe un covor când ea veni și-i aduse curmale proaspete și lapte. Nu putu bietul filosof a nu se mira de rara frumusețe a mâinilor ce-i înfățișau băutura și fructele, însă ca să risipească gândurile ce începuseră să-i vie la vederea farmecelor junei Arabe, și ca să se apere de ispita de care începuse a se teme, înțeleptul scoase cartea și începu s-o citească.
Amăgitoarea creatură, supărată de acest dispreț și de nesocotința lui la buna ei primire, se alătură cu blândețe lângă dânsul și cu glasul cel mat dulce începu să-i vorbească:
— Negreșit aceasta carte este foarte interesanta de vreme ce numai ea se pare că e vrednică de a-ți trage băgarea de seamă? Îmi este iertat, te rog, să aflu ca ce fel de știință și înțelepciune cuprinde?
Filosoful răspunse ținând ochii în jos:
— Cuprinsul acestei cărți nu este pe înțelesul femeilor.
Această refuzare a filozofului ațâță și mai mult curiozitatea femeiuștei. Se așeză jos și începu a întinde cel mai frumos picioruș din câte vreo dată și-au lăsat urmele ușoare pe nisipul mișcător al pustiului.
Înțeleptul simți ispita. — Atuncea ea îl întrebă din nou:
— Ce carte e aceea?
Și filosoful răspunse:
— E o scriere ce am compus-o eu. Materia însă, am împrumutat-o de la femei. Aceasta carte cuprinde toate vicleniile și amăgirile ce au inventat sexul d-voastră.
— Cu adevărat? Toate fără deosebire? zise fiica pustiului.
— Toate. Am studiat cu atâta stăruință și statornicie pe femei încât am ajuns în stare a nu mă mai teme de ele.
— A! strigă Araba lăsând în jos lungile ei gene; pe urmă repezind o vie aruncătură de ochii asupra bietului înțelept, îl făcu să-și uite și cartea și îndemânările femeiești ce cuprindea, și filozoful nostru căzu în cursă care se făcu mai nebun de cât toți pătimașii din lume.
Crezând că vede în purtarea femeii un fel de cochetărie îndrăzni a-și face destăinuirea. Cum ar fi putut bietul om să se stăpânească?
Pătrunzătorii ei ochi deveniră umezi, și printr-un semn de cap ea păru după un moment a se arăta a primește să asculte vorbele de amor ce-i zicea străinul.
Înțeleptul se și îmbătase de cele mai plăcute speranțe, când femeia, auzind de departe tropotul unul cal ce venea ca și când ar fi avut aripi, strigă:
— Suntem pierduți! Bărbatul meu dă peste noi. E gelos ca un tigru și mai cumplit de cât... Pe numele prorocului de-ți iubești viața ascunde-te în acea lacră.
Autorul spăimântat, ne mai văzând alt un mijloc de scăpare, intră în lacră și se ghemui înlăuntru; femeia îl închise și luă cheia.
Ieși înaintea bărbatului său și după câteva giugiuliri și mlădieri femeiești, care îi risipi posomorârea:
— Trebuie, îi zise, să-ți povestesc o întâmplare foarte ciudată.
— Spune gazela mea, zise Arabul, care se așeză pe un covor cu picioarele încrucișate după obiceiul Orientalilor.
— Azi veni aci un fel de filosof; îmi spuse că ar fi adunat într-o carte toate îndemânările femeiești, și pe lângă acestea, înțeleptul mincinos, începu să-mi vorbească de amor...
— Ei! Ș-apoi?... strigă Arabul.
— Eu l-am ascultat fără sfială, e june săracul, simțitor grabnic, și... veniși dumneata foarte la vreme ca să-mi sprijinești virtutea ce șovăia!
La aceste vorbe, Arabul sări ca un leu și scoase hangerul.
Filosoful care, din fundul lăzii, asculta toate, da dracului și cortu, și femeile, și pe toți bărbații Arabiei pietroase.
— Fatme!... strigă Arabul, de ți-e voie să trăiești, spune-mi unde e trădătorul?...
Spăimântată de vijelia ce stârnise singură, Fatme se aruncă la picioarele bărbatului său și tremurând subt oțelul amenințător al junghiului, arătă lacra cu o singură căutătură.
Ea se sculă la urmă plină de rușine și luând cheia ce o avea la cingătoare, o dete gelosului; însă în momentul când el alerga să deschidă lacra, răutăcioasa muierușcă, începu a se sparge de râs. Harum se întoarse uimit, rămânând înlemnit cu cheia în mână.
— Iadeș! striga femeia bătând din palme. Dă-mi-l! Dămi-l! Altă dată să nu mai uiți când te prinzi! — Și sărea și râdea mlădioasa femeiușcă!
Bărbatul rămăsese înmărmurit și îi căzu cheia din mănă.
Pe urmă dând din cap se duse și îi dete lanțul de aur pe care avusese prinsoarea, făgăduindu-i că-i va cumpăra și-i va dărui orice fel de scule, numai să facă bine altă dată să nu se mai joace cu astfel de glume și mijloace ucigătoare când vrea să câștige Iadeșul. Pe urmă, — Arabul e tot Arab, — lui nu-i place să piardă un lanț de aur nici când îl dă nevestei sale; — îi veni necazul, încălecă calul și se depărtă să ia aer ca să-i treacă ciuda prin vântul pustiului. El își iubea nevasta și nu voia să-i arate părere de rău.
Atunci femeia scoțând afară pe filosof, îi zise cu mândrie:
— Țelebi filosof, să nu uiți a pune și această întâmplare în colecția d-tale.

(24 Providența, pagina 383)

În 1876, se luase măsura pentru a se deosebi casele de prostituțiune de a li se pune la poartă felinare colorate.