Poezia românească în epoca lui Asachi și Eliade

 

Simțul nostru literar actual ne face să gustăm unele versuri din Psaltirea lui Dosoftei nu numai în savoarea lor de trecut depărtat; ci găsim în ele și o frumusețe directă: arhaismul lor e în acord cu sentimentul nostru viu al trecutului.

Din contră: poezia de la sfârșitul veacului XVIII și începutul veacului trecut, de la Văcărești prin Cârlova și Hrisoverghi, până la Asachi și Eliade Rădulescu, ne insuflă, în definitiv, o atitudine dezaprobatoare. Pentru gustul cititorului de astăzi, acele încercări poetice sunt valori mai mult său mai puțin degradate, și nu simplu învechite. În mare parte, acea poezie ne apare, cum atât de exact spune dl profesor Densusianu despre Văcărești ca poezie lăutărească. În adevăr pentru noi acea literatură a căzut în bună parte la nivel suburban. În ea noi nu aflăm parfum de arhaism, ci aer de semicultură.

Însă, desigur, au rămas din acea epocă versuri în care se învederează o poezie nouă, o poezie în continuitate vie cu poezia de astăzi.

În asemenea margini putem recunoaște în acea literatură începuturile poeziei noastre moderne.

E greu, ori e de-a dreptul imposibil, a justifica în întregime, pentru vreunul din poeții de pe atunci, calificativul de primul poet român modern; însă versuri se găsesc, desigur, la acei scriitori, versuri pe care le putem numi întâile versuri românești moderne.

Dacă ar fi să pomenesc o bucată întreagă care să o putem așeza pe cea dintâi foaie a poeziei românești moderne, aș numi balada Andrei Popa a lui Alecsandri:

Cine trece-n Valea-Seacă

Cu hangerul fără teacă

Și cu pieptul dezvelit?

Andrei-Popa cel vestit.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Zi și noapte de călare

Trage bir din drumul mare,

Și din țară peste tot

Fug neferii cât ce pot...

. . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Andrei fuge făr de-o mână,

Prinde murgul la fântână,

Dă pieptiș, sare pe șa

Și din gură zice așa:

. . . . . . . . . . . . . . . . . . .

În 19 strofe, datate din 1843, de la Ocna, tonul și ritmul popular ni se arată pentru întâia oară asimilate de un poet artist, cu un gust deplin sigur de sine afară doar de acel:

Ura! Vulturul în nori

Răcni falnic de trei ori din strofa finală, ce pare rătăcit acolo din vreun marș patriotic cum se obișnuiau pe atunci, și unde ne și întâmpină, neapărat, epitetul falnic, acel trocheu pompos, de genul pe care francezii îl numesc pompier, epitet ajuns apoi inevitabil la Alecsandri și la alții; un adevărat recvizit nenorocit din acele care fac modă și durează în desăvârșită banalizare. Altminteri, Andrei Popa este o bucată ce poate fi pomenită ca prim monument al poeziei române de sine stătătoare.

Pentru a reprezenta viu distanța istorică între generațiile de poeți problema generațiilor preocupă cu drept cuvânt mult astăzi pe istoricii literari pentru a ne da seama de caracterul unei adevărate inovații artistice și a clarifica tot relieful baladei citate din Alecsandri, să ne amintim de poeziile lui Conachi. Conachi scrie până pe la 1848, iar Andrei Popa a lui Alecsandri este din 1843; însă Conachi, până la urmă, nu iese din stihurile lui către Catinci, Casandre, Marghioale, din Logodna Prohiriței, din:

Ah! ochișorii vii

Cam negri căprii sau

Ah! nurule împărate al podoabelor firești, sau încă:

Doi ochi porți

Ce fac morți

Ca niște gelați

Și arunci

Tot în munci

Pre amorezați.

La Conachi, diversitatea ritmului e variație pur superficială.

Întru nimic ea nu corespunde diversității tonului interior al bucății. Versul de 15 silabe, cu mersul său potrivit pentru povestire sau pentru apostrofa solemnă, Conachi îl întrebuințează indiferent, ca să jelească moartea prietenului Basilică Balș, ca și pentru a cânta ușurel, de ex.: Iubitul și Urâtul:

Într-o zi de primăvară umblând pe câmp, Aglaé

Văzu din năstav Amoriul culegând flori lângă ié sau a interpela pe Dumnezeu sfântul, precum urmează:

Ce putere, Doamne sfinte, ai sădit în ochii verzi!

Cu acest boier cărturar rămânem până la sfârșit în poezia tabietlie, care se explică prin scripca și oftatul lăutarului.

Pentru a lămuri prin contrast ceea ce aminteam la început, că de versul lui Dosoftei ne simțim, pe unele locuri, literaricește aproape, citez câteva din versurile lungi de 16 silabe din psaltirea bătrânului mitropolit:

Blagoslovi-voi pre Domnul, toată vremea și-n tot ceasul,

Laudă lui este-n rostu-mi să-i cânt cât îmi poate glasul.

...Veniți aproape de dânsul, și să vă luați lumină

Ca să fie fața voastră luminoasă și senină.

Este evident că pentru înțelegerea și simțul literar al cititorulul de astăzi, ceea ce se poate numi poezie biblică ni se arată deplin integrată în aceste versuri ale lui Dosoftei.

Esteticește, ele ne sunt perfect actuale. Nici prin vocabular, nici prin ritm, nici prin ideație ele n-au suferit, de atunci și până azi, nici o devaluare. Însă iată numaidecât, pentru a face cât mai palpabilă, înainte de orice analiză, în ce fel de degradări literare ni se prezintă originile poeziei române celei noi, iată câteva din așa-numitele versuri biblice (tot din psaltire) de ale lui Eliade Rădulescu:

Dreapta ta, Doamne, se glorifică în fortitudine,

Dreapta ta, Doamne, înfrânge inamicul.

Trimis-ai spiritul tău, Doamne,

Și marea îi acoperi,

Ca plumbul apuseră în apele vehemenți.

Într-adevăr, ce o fi vrut să însemne Eliade Rădulescu prin cuvântul a într-aduce nu-mi dau bine seama:

Într-aduce, o Potente,

Împlântă pe dânșii,

În muntele eredității tale

În locul, preparat locuinței tale, o Eterne,

În sanctuarul, Doamne, edificat de mâinile tale.

Aceste versuri, Eliade Rădulescu le dă ca mostră și model în cursul său de poezie, după ce polemizează contra limbii neromânești a gâscănarilor adică a limbii cu slavonisme și grecisme și recomandă limba Văcăreștilor, care prin rime regulate (prin rime, Eliade Rădulescu înțelege aci versuri) se exprimă ca să priceapă toți și să placă tuturor.

Înainte de a arăta, prin exemple, înfățișarea originilor poeziei românești celei noi, epocă pe care am intitulat-o cu numele lui Asachi și Eliade Rădulescu, trebuie să pomenesc doi versificatori: pe boierul Alexandru Beldiman și pe cărturarul Budai-Deleanu, autorul poemei eroicomice Țiganiada. Amândoi aceștia beneficiază, prin sinceritatea scrisului lor, de aceeași situație față de conștiința literară actuală ca și vechiul Dosoftei.

Stângăciile acestor doi nu sunt dizgrațioase; Beldiman nu visează a fi literat inovator, iar Budai-Deleanu e un cărturar de bună calitate, și încercarea lui de a obișnui precum însuși spune a obișnui și întru limba românească aceeași poezie, mai ridicată și subțire cum se află la alte neamuri nu cade niciodată în prostească imitație.

Din Budai-Deleanu și din Beldiman se pot cita versuri în care își află glas, original pentru întâia oară, verva satirică în poezia noastră. La Budai-Deleanu cu o muzicalitate surprinzătoare, la Beldiman cu o violență de limbaj superb familiară, ne întâmpină, întâia oară, pe românește, invectiva în formă artistică.

Budai-Deleanu apostrofează astfel pe românul ajuns, din vânjos ce era pe vremea lui Țepeș-vodă, slăbănog cu totul, în fața străinilor în a căror mână încăpuse:

Venetici flămânzi de prin ostroave,

Greculeți din Anadol, din Pera,

Ți-au răpit venituri, cu hrisoave;

Tu le zici: Arhonda, kalimera!

Și te închini cu multă plecăciune

Crezându-le toate ce vor spune...

Beldiman însă îi ia, pe fiecare după nume, cum îi cunoștea din ochi sau din auzite, și-i înseamnă cu epitete ce sună din plin a neaoșă lovitură:

Între ei mai era încă un curbet posomorât,

Un Levidis Nikulaki, suflet scârnav și urât,

Celălalt e Floreșteanul, viclean ademenitor,

Ipocrit de cei de frunte și de țări vânturător...

...Și Romandi pârcălabul, un giugea, un om pocit;

O stârpitură grecească, ieșit dintr-un vas clocit.

Insistent atrag atențiunea asupra frumuseții emistihului: Și de țări vânturător, cu inversiunea lui plină de arhaică savoare și cu superba lui amploare ritmică; și tot așa asupra cuvintelor pierdute astăzi: curbet și giugea; curbet înseamnă pe turcește: camarad de pederastie, iar giugea înseamnă pitic amândouă elemente a căror moarte e cu totul regretabilă, atât pentru sonoritatea cât și pentru funcțiunea lor lexicală.

Urmând a aminti scriitorii aceia în care, precum am amintit la început, o poezie nouă apare, trebuie să amintesc pe Iancu Văcărescu, ultimul din celebra formație de poeți.

În treacăt, pomenim că acest Văcărescu a scris și sonete Eliade Rădulescu notează în cursul său de poezie generală că nu cunoaște decât 3 sonete în limba română, și anume de Iancu Văcărescu și acest amănunt ne arată clar că, în acest membru al familiei, ne găsim în fața unei generații literare cu totul nouă.

Interesant e, de asemenea, că la acest poet întâlnim, în poezia Caleidoscopul, strofa Luceafărului lui Eminescu:

...Câte dureri pricinuiești,

Ce lacrimi de-ntristare

La toți: ce mult nenorocești

Prin mica-ți depărtare.

Iar iubitoare-aievea-n vis

Voind a fi în viață,

Ca liliacul cel închis

Albul câștigă față.

Dar duhul tău eu socotesc

Că i-ar da mii de fețe,

Prin acei ochi ce mult vorbesc;

Și poate mult să-nvețe.

Și-albu-ți arată-n adevăr

Acum pe neașteptate

Cadre de raze cum răsar

Din doru-ți, minunate.

În câte chipuri gându-ți schimbi,

Oricăt vei fi departe

Oriunde stai, unde te plimbi

Fă-n gându-ți să am parte.

Asemenea găsim în Iancu Văcărescu strofa din Pajul Cupidon și alte bucăți ale lui Eminescu. De exemplu:

N-am să scap, în piept port dorul

Peste ape, peste munți;

Văd că peste mări amorul

Când o vrea își face punți.

În 1829, Iancu Văcărescu scrie un Marș pentru oastea națională atunci înființată:

Slava strămoșilor vestiți

În cale vă așteaptă,

La rând, românilor, ieșiți!

Mergeți pe calea dreaptă!

Îl amintim aici mai cu deosebire pentru a semnala o ciudățenie a istoriei noastre literare.

Acest marș al lui Iancu Văcărescu, atât de bine susținut în ton bărbătesc și în ce privește accentul, ca și în vocabular, ar fi de ajuns, credem, pentru cine vrea numaidecât să fixeze un prim poet român modern, un poet care, cum spune un admirator absolut al lui Cârlova, sparge formulele unei tradiții, ar fi de ajuns, zicem, ca să-i acordăm lui Iancu Văcărescu acest loc. Dar și prin alte versuri ale sale, acest poet se arată că a trecut departe peste cântecele lăutărești și improvizațiile anacreontice, peste poezia ușoară, sentimentală și senzuală.

Este ciudată, în adevăr, insistența de a vedea tocmai în Cârlova pe acel inovator, în Cârlova care în Marșul său către oastea română, scris în 1831, doi ani dar după al lui Văcărescu, scrie, de exemplu:

Acea armă ruginită și ascunsă în mormânt

Brațurile să-nfierbânte; iasă iarăși pe pământ

Tinerimea s-o-ncunune

Cu izbânde foarte bune,

Pe ea facă jurământ.

Întreaga bucată, ținută în această moleșită formulă de aluat necopt, e o manifestare izbitoare de obtuzitate poetică, și ca înțeles și ca muzicalitate. Aceeași moleșeală, aceeași statornică fadoare ne întâmpină peste tot, în cele câteva pagini ale tristului Cârlova. Cârlova scrie (în Ruinele Târgoviștei):

Dar încă, ziduri triste, aveți un ce plăcut,

Când ochiul vă privește în liniștit minut...

sau (în Păstorul întristat):

P-acea plăcută vreme, în astă tristă vale...

sau (tot în aceeași bucată):

Încet, încet și luna, vremelnică stăpână,

Se urcă pe orizont câmpiile albind,

Și plină de plăcere, c-o frunte mai blajină

Își caută de cale adesea mulțumind.

Mai trebuie să amintesc didactismul deplorabil din Rugăciunea, care ar fi fost să fie un fel de elegie patriotică?

A ta putere nemărginită

În veci urmează a fi pornită

Spre ușurință și spre folos.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Vântul îi suflă tot neplăcere

Norii îi plouă nemângâiere

De flori nu gustă plăcut miros.

Cârlova a avut o soartă jalnică și a fost un tânăr plin de inimă.

Dar este evident în dauna isloriei literare a face din el un inovator și un spărgător de tradiții, cum scrie un editor al poeziilor sale.

Dacă, din epoca considerată ca acea a începuturilor unei poezii noi, a fost un scriitor din care nu e aproape nimic de pomenit în istoria literară, desigur acela e Cârlova. În adevăr, deloc nu e de ajuns tema patriotică și tema melancolică, pentru a ne îndreptăți să datăm epoci artistice; nicidecum lipsa sau raritatea relativă a grecismelor și slavonismelor nu e motiv pentru a fixa date de istorie propriu-zisă literară, ci numai de istorie a limbii literare.

Un caracter de ordin exterior istoriei literare, și totuși nu indiferent pentru mersul ei, e, cum cred, calitatea socială a celor doi autori ale căror nume le-am legat pentru intitularea unei epoci. Asachi și Eliade Rădulescu nu sunt boieri; sunt ca să întrebuințăm terminologie apuseană, care la noi nu se putea aplica pe atunci cu aproximație, sunt mici burghezi și oameni de școală, ca atare ei nu erau simpli amatori de literatură în ceasurile slobode, sunt scriitori cu ambiție propriu-zis literară.

Asachi a avut parte de o cultură și variată și sistematică. Lui Eliade Rădulescu i-a rămas până la urmă un aer de semicultură: cei 10 ani de exil și rătăciri prin țări străine par să nu fi avut nici un efect asupra lui în această privință. Agitațiile lui linguistice ni-l fixează ca incurabil dascăl ce nu parvine a-și forma deplin simțul literar. Încă din 1859, anul întoarcerii sale din exil, lui Eliade Rădulescu i se zice, în ziare, celebrul nostru literator ilustru autor al Mihaidei în sfârșit și mai cu seamă, i se zice: ilustru fundator al literaturii române.

A determina fundatori de literatură este o veche naivitate școlărească, ce dispare, cum cred, până și din manualele elementare.

Eliade a fost un foarte energic animator al vieții intelectuale, un pedagog prin excelență folositor literaturii. Era unul din acei ce au darul de a contribui puternic la formarea unui public și aceasta, desigur, nu e capitol neglijabil în istoria literară.

Am văzut cum Eliade Rădulescu înțelege a face poezie biblică pe românește. Adaug aici un exemplu din versurile pe care el le-a numit Sapphice:

Bariothronă, immortal Aphrodită,

Fiia lui Joe, deh! lasu-mă ție.

Nu mă condamna-n doruri, nu în chinuri

Pradă urgiei.

......................................

Mi adoarme chinul, propiție divă,

Ruga-mi ascultă, și fă să răsuflu;

Fii aliata-mi!

Desigur, lipsa de gust, implicată deopotrivă în orice estetică de dascăl ca și în orice timp de nesiguranță literară, a fost păcatul cel mare al lui Eliade-Rădulescu și al lui Asachi.

Rădulescu a suferit poate mai greu decât Asachi de acest păcat, din pricina nenorocitelor sale ambiții de a fabrica limbă literară Eliade a cedat întru aceasta sistemei ardelene. Pe Asachi l-a scăpat de asemenea rătăciri, mai rău decât ciudate, un simț al vorbei vii, mult mai solid, simț care se pare a fi fost totdeauna mai energic în societatea moldovenească.

Să nu uităm însă că zelul literar și patriotismul, ardoarea de a contribui să dea patriei o literatură l-au adus pe Eliade până acolo ca să scrie două bucăți care, aproape întregi, stau în continuitate cu poezia nouă Zburătorul și O noapte pe ruinele Târgoviștei. Multcitatele versuri din Zburătorul sunt aceste:

Încep a luci stele, rând una câte una,

Și focuri în tot satul încep a se vedea;

Târzie astă-seară răsare acum luna,

Și cobe, câteodată, tot cade câte o stea.

Tăcere este totul și nemișcare plină,

Un cântec sau descântec pe lume s-a lăsat;

Nici frunza nu se mișcă, nici vântul nu suspină

Și apele dorm duse, și morile au stat.

Versuri ca cele de mai sus sau ca aceste două din O noapte pe ruinele Târgoviștei:

Și seara gânditoare sub fiecare stâncă

Și-ntinde a sale umbre cutezătoare- n sus ne obligă să uităm că în aceste bucăți se mai găsesc încă groaznice pedantisme ca belică ardoare, eroică valoare, debila mea ființă.

Descrierea serii în sat din Zburătorul anticipează cu deplină demnitate peisajele lui Coșbuc. Necontestat îmi pare că în cazul lui Eliade ni se prezintă un exemplu eminent ce ne arată cum un literat plin de zel reușește a fi câteva ceasuri în viața lui poet adevărat, numai prin silitoare și entuziastă exercitare scriitoricească.

Lui Asachi nu i-au reușit decât sporadic versuri interesante ca element muzical și ca imagine, dar nici o singură bucată poetică întreagă.

Munți de unde peste unde, Marea unind cu Orizonu sau

A lui Joe certătorul fulgere tunătoare sau

Fundul volburei adânce, peste-a apelor câmpie sau și mai eminescianul vers:

Așa mintea vânturată de ideile deșarte.

Asemenea versuri sunt întâmplări, probabil; întâmplările acestea anunță, dacă nu capacitățile deosebite muzicale și vizuale ale lui Asachi, posibilități ale limbii noastre, care târziu numai s-au dezvelit în toată strălucirea geniului artistic al lui Eminescu.

N-a fost poet nici Asachi; cum n-a fost poet nici Eliade; a fost însă, ca și acesta, un superior animator literar, și versurile sale în afară de acelea în felul celor citate cuprindeau în ele, pentru scriitorii ce aveau să vie, un puternic îndemn de a se cultiva prin studiul poeziei străine. În prefața la poeziile lui Hrisoverghi, Kogălniceanu condamnă, sumar, poezia lui Asachi, ca simplă imitație de forme străine pentru abuz de mitologie.

Judecata lui Kogălniceanu e nedreaptă astăzi; pe atunci ea era o polemică folositoare. Însă chiar de la Kogălniceanu, apare în critica noastră eroarea de a considera numaidecât ca poet nou pe acei ce începeau, cum foarte simptomatic scrie Kogălniceanu, a scrie după gustul național!

---