Poezia nouă
Problema poeziei noi, în genere, și a simbolismului, în specie, pe care am tratat-o în noul meu volum (Critice, vol. IX.: Poezia nouă) a ridicat discuțiuni (articolele d-lor N. Davidescu, L. Recreanu, S. Cioculescu, B. Fundoianu, etc.) asupra cărora voi reveni în puține cuvinte; problema e, de altfel, prea actuală pentru a nu trezi atenția tuturor acelor ce se ocupă cu poezia.
Cercetarea mea critică nu se identifică cu interesele mișcării simboliste, după cum mi-au obiectat-o unii; nu-și atribuie merite, pe care nu le are, după cum miau obiectat-o alții. Nu judecă deci noua producție poetică din punctul de vedere al simbolismului și nici nu se pune în fruntea unei mișcări de mult încheiată ca mișcare organizată. Studiul meu nu putea veni decât în urma mistuirii acestui curent literar; el îi precizează înțelesul și îi încheie bilanțul. Nu-i, de sigur, un necrolog; mișcarea simbolistă n-a fost numai fecundă ci își supraviețuiești prin multe elemente; se scrie altfel acum; imaginea este mult mai nouă; libertățile ei prozodice au intrat în patrimoniul obștesc. Studiul meu nu-i deci un steag de luptă; nu uzurpă meritele luptătorilor simboliști; pornind de la analiza conținutului noțional, el înregistrează traiectoria mișcării simboliste.
Consider această analiză, într-un sens, ca nouă, nu numai în aplicația ei la literatura română, ci chiar și în mod principal. Despre calitatea muzicală a simbolismului, negreșit că s-a mai scris; în genere criticii aveau însă în vedere muzicalitatea externă a versului și nici de cum muzicalitatea stărilor sufletești, vagi, neorganizate, primare și solubile. Și chiar când se raportau și la aceste stări sufletești, pe care le exprimă mai ales limba universală a muzicii, ei nu recunoșteau în traducerea lor prin vers nota esențială a simbolismului. Simbolismul era privit (cum face la noi d. N. Davidescu) ca o eliberare a personalității artistice din vechile tipare și cătușe; în acest sens, simbolismul are un conținut instabil; fiecare mișcare literară vrea să se elibereze din formulele mișcărilor anterioare; noțiunea simbolismului ar varia deci după epoci. Unii critici (de pildă Remy de Gourmont) văd în simbolism o reacțiune idealistă împotriva naturalismului; alții (ca, de pildă, la noi d. F. Aderca) nu iau în considerație din mișcarea simbolistă de cât inovația ei în expresie figurată și, deci, în construirea imaginei inedite.
Studiul meu limitează noțiunea simbolismului numai la calitatea muzicală a inspirației; cum e și firesc, își caută punctul de plecare în fond și nu în formă; imaginea și estetica sugestiei sunt numai mijloace apropriate de expresie a stărilor sufletești muzicale. Idealismul e, de asemeni, numai un corolar al simbolismului: expresia solubilă a unei inspirații muzicale nu putea reprezenta de cât o reacțiune împotriva naturalismului; tot așa și individualismul nu e o notă specifică a simbolismului; el apare, succesiv, ia diferitele mișcări literare și reprezintă un principiu de evoluție generală.
Reducând deci simbolismul la nota esențială a inspirației muzicale, l-am disociat cu desăvârșire de poezia intelectuală; în chip automatic o serie de poeți de inspirație mai mult intelectuală (T. Arghezi, A. Maniu, N. Davidescu etc.) au fost deci înlăturați din mișcarea simbolistă cu care fuseseră identificați, sau cu care, dintr-o confuziune noțională, se identificaseră ei înșiși. Pe temeiul acestei definiții am procedat apoi la o nouă hartă a poeziei contemporane. Poezia nouă nu mai e confundată cu simbolismul; în sânul ei am găsit și elemente ce supraviețuiesc simbolismului, dar și curente care, prin fond (poezie tradiționalistă și neoclasică) sau prin formă (poezia notației) au caracterul unei reacțiuni antisimboliste. Am constatat uneori degradarea lirismului la simpla imagine sau la pulverizare, dar am constatat și tendința spre expresia obiectivă a stărilor sufletești și — pe cât poate prevedea o critică de caracter pozitiv — mi-am exprimat credința că în acest sens se va înscrie evoluția viitoare a poeziei...