Poetul murind

Jump to navigation Jump to search
Poetul murind
de Alphonse de Lamartine
Traducere de Ion Heliade Rădulescu - 1866


A vieții mele cupă se sparse încă plină,
În lungi suspine viața-mi se duce și declină
Nici lacrimi, nici suspinuri n-o pot întârzia!
În bronzul ce mă plânge în sonuri precurmate
A morții mână rece ultima-mi oră bate.

Să gem oar'? sau mai bine să caut a cânta?

Să cânt, căci al meu suflet e încă p-a mea liră;
Sa cânt, căci mie moartea ca lebedei inspiră
Pe țărmuri d-o-altă lume un grid melodios.
Semn bun acesta este, și geniul mi-l face.
De este-al nostru suflet amor, cerească pace,

Un cânt divin dar fie adio d-aci jos.

În spargerea sa lira răsună mai sublimă,
În stingerea sa lampa dodată se reanimă
Și d-o lumină vie străluce, și s-a stins;
Lebăda vede cerul la ultima sa oară;
Și omul, singur omul, el numai se coboară

Să-și numere trecutul, de doruri reîmpins!

Și ce sunt aste zile ce omul le imploră?
Un soare și alt soare, o oră ș-altă oră,
Și cea venită-asemeni cu ceea ce s-a dus.
Și ce ne-aduce una cu ceealaltă piere,
Travaliu și repaos, dureri și iar durere,

Și noaptea peste lume, când ziua a apus.
Să plângă câți s-acață cu mâinile-ncleștate,
Ca iedera-n ruine, de zile dărâmate,
Câți văd că mai nainte nu au ce mai spera;
Iar eu, ce n-am d-amestec nimica cu pământul,
Mă duc foarte ușure, ca frunza ce-o ia vântul;

N-am rădăcini aicea să poată m-arresta.

Poetul e c-acele străine svolătoare
Ce nu-și caută cuibul pe țărmuri stătătoare,
Nici ramura, nici unda drept loc legănător,
Ce nu se pun pe arbori, nici stânce, nici câmpie,
Ce trec într-o cântare pe sus în melodie

Și lumea nu cunoaște decât din vocea lor.

Novicia mea mână pe coarda sunătoare
Nu s-a condus vrodată d-o mână instructoare
Nu poate să dea omul ce-nsuflă Dumnezeu.
Nici râu-nvață-a curge pe clina sa la vale,
Nici acvila să-noate în aer p-a sa cale,

Nici cum s-adune-albina din flori nectarul său.

Arama răsunândă din locuința-i sfântă,
Cu mistica sa limbă azi plânge, mâine cântă,
Când nașterea, când moartea, când nunta celebrând
Și eu fui ca arama prin flăcări lămurită,
Bătură-ntr-al meu suflet și patimi, și ursită,

Și scoaseră-mpreună acordul cel mai sfânt.

Astfel în cursul nopții o arp-eoliană
Și-amestecă cu unda plânsoarea-aeriană,
Și singură răsună când suflă un zefir.
Uimit stă călătorul, și stă ca să devine,
S-admire, să priceapă cereștile suspine

Ce nouă sentimente și cugete inspir.

Adesea a mea arpă de lacrimi fu stropită;
Plânsoarea însă este o rouă fericită,
Și inima e jună sub cerul seninos.
Flaconul când se sparge miros mai mult răsfiră;
Să nu calci în picioare balsamul, că respiră

Și împrejur răspânde profum mai copios.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Dar timpul? Nu mai este. Dar gloria? Ce-mi pasă
D-ast eho d-un van sunet ce secolii străpasă
Și jucărie lumii întotdaun-a stat?
Voi, care îi promiteți trofee și domnie,
Simțiți a lirei mele acord și armonie?

Uitați-vă că vântul deja le-a și luat.

Nu vă jucați cu omul, când îi vorbiți de moarte!
Cu-asemenea speranțe de viitor, de soarte,
Ce-i mai vorbiți de glorii, d-un sunet svolător?
Ce ! darea unui suflet! aceasta este glorie?
O, voi, care promiteți toți timpii la memorie,

Aveți d-unde promite? aveți vrun viitor?

Atest, ș-am martor cerul, că eu în astă lume
Cu râsul p-a mea buză am pronunțat ast nume,
Invenție fatală delirului uman.
Am stors mult astă vorbă, ș-aflatu-o-am tot vidă,
Ș-am azvârlit-o-ncolo ca pe o scoarță-aridă,
Ce buzele umane o tot resug în van.

În stearpa sa speranță d-o glorie ce pasă,
În cursul vieții sale în urmă-i omul lasă
Un nume ce tot scade, din zi în zi proscris;
Și timpul p-a lui valuri înalță și coboară
Această căzătură, și-n fine o doboară

În al uitării negru și destructor abis.

Arunc și eu un nume mai mult p-astă tempestă
În voia întâmplării ferice ori funestă.
Și-n ce-aș fi oar' mai mare? în ce mai glorios?
Când lebăda s-avântă spre ceruri p-a ei cale,
Mai știe ea de umbra a aripilor sale

Ce-noată ori pe undă, ori pe câmpie jos?

Dar ce cântai, veți zice, atât p-această lume?
— Întreabă filomela aspiră la renume
Când noaptea-ntreagă cântă l-al apelor susur?
Tot astfel cântai și eu, precum omul respiră,
Cum pasărea ciripe, cum sună-o biată liră,

Cum vântul suflă, geme, cum apele murmur.

Amor, cântare, rugă, atât fu a mea viață;
Din toate câte omul dorește și învață,
Amici, la ora morții nimic nu regret eu;
Nimic, decât suspinul spre bolta înstelată,
Extazea lirei mele, tăcerea-namorată

A unei inimi pure bătând la pieptul meu.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Ca pasărea ce vede prin umbrele funebre,
Credința mea pătrunse ca ochi printre tenebre;
Instinctul ei profetic destinu-mi revelă.
Adesea al meu suflet în visele-auree,
Pe aripe de flăcări svolând spre empiree,

Văzu divine câmpuri, și moartea devanță.

Să nu-nscriți al meu nume pe pietre cumpărate;
Un monument pe suflet e mare greutate!
Puțin nisip, ș-atâta, peste țărâna mea.
Lăsați abia un spațiu d-o bătătură rece,
Ca, dacă pe la groapa-mi vrun svânturat va trece,

Să poată sta acolo, să poată-ngenunchea.

Adesea în secretul al umbrei ș-al tăcerii
Se nalță câte-o rugă în arderea vegherii
Și află o speranță aproape d-un mormânt.
D-aci mult vede omul, și alma-n neputință
Ia aripi și s-avântă spre cer cu ușurință.

Când ai picioru-n groapă, puțin ești pe pământ.

Sfărmați și dați la flăcări, la vânturi și la unde
Ast luth ce n-are sunet la suflet a răspunde;
În ceruri mă așteaptă alt luth, de serafimi.
Peste curând ca dânșii trăi-voi a viață
În verva imortală ș-eterna dimineață

Divinelor concerte, în hor de cherubimi.

Peste curând... dar moartea c-o mână grea detună
Ș-atinge a mea liră. Se sparge și răsună
Și plânge ca o surdă în aerul deșert.
A și-nghețat, și tace... Amici! cântarea naltă
Ca sufletu-mi să treacă în lumea ceealaltă

Prin sunetul cel sacru al vostrului concert.