Poetul (Horia Furtună)

 

Se prăvălesc în lume toate
Pe povârnișul veșniciei,
Doar sufletul mai stă de veghe
La umbra-naltă-a Poeziei.

Se-nalță două păsărele,
Țâșnesc în zbor cu agerime
Și, prin văzduhul plin de soare,
Se urmăresc ca două rime.

O pagină albastră, albă,
E cerul neted ca un lac,
Și, recăzând armonioase,
Sunt strofele de liliac.

Iar ciocârlia și-amintește
Poemul nou și aprilin,
Și pune titlul: Primăvara!
Pe fruntea cerului senin!

Poeții stau cu noi alături
Într-o prezență diafană,
Când râsul nostru e homeric
Și liniștea virgiliană.

Poeții mari ce-adânc tăiară
Cu ochiul lor atent și dur
În lumea înconjurătoare,
Adevăratul ei contur.

*

Dar mulțumită pe de-antregul
Nu poate mintea mea să fie,
Căci prea e mare depărtarea
De la pământ la poezie.

Și prea suntem trudiți de doruri
Ce se îmbină și se rup
În melodia de-a fi suflet
Și-n tragedia de-a fi trup.

Dus de puhoaiele de veacuri,
Pământu-acesta o fi mare,
Dar prea-i lipsit de bunătate
Și prea se-afundă în uitare.

Zadarnic și-a gătit argila
Când maiestos cutreera
Vecia. Nu a fost menire
În mersul lui, căci de era

Ar fi știut grăbitul fulger
Picând, ce brută să trăsnească;
Iar curcubeul pe ce fapta
De oameni, să se arcuiască.

De ani și spațiu despărțite,
Ținute-n dorul lor stinghere:
Atâtea suflete în viață
Și-ar fi găsit o mângâiere.

S-ar fi iubit, schimbându-și soarta,
Cu alt sfârșit, cu alt alean,
Romeo, poate, cu Isolda
Și Julieta cu Tristan.

*

Cu rostul ei pierdut pe drumuri,
Natura trebuie să-nvie
Articulată și rebelă,
Din moartea ei prea timpurie.

Nu am aflat de ce-i creată,
Și nici nu-ncerc sa știu ce vrea,
Dar mi-e de-ajuns că înțelesuri
Pot sări dau eu, cu mintea mea.

Pe vrajba dintre lucruri, gândul
Aeriene daruri lasă,
Căci numai poezia poate
Să facă lumea mai frumoasă.

Cred că un vers doboară timpul
Și face dintr-un veac o clipă
Strângând într-un mănuchi de raze,
Întreaga zilelor risipă.

Când eu nu mă gândesc la dânsul,
Tot universul e pustiu;
Pământu-i gol și sterp și putred:
Eu sunt adevărat și viu!

Iar mângâierile gândirii
Sunt, pentru biata noastră minte,
În drama fără de istoric,
Romanța fără de cuvinte.

Le văd cum rătăcesc prin lume
Și vreau să le surprind din mers,
Frumoasele neliniști care
Așteaptă trupul unui vers.

Căci peste-ndestularea orei
Și vrăjmășiile semețe,
Sărmanii oameni se înalță
Și se-nțeleg în frumusețe!

*

Căutător de versuri pure,
Pornesc și eu spre fructul rar,
Cu îndrăzneala cea mai nouă,
Cu cel mai larg vocabular.

M-așteaptă versuri schilodite,
Ca să le fac cu mintea drepte,
Să le dau vorbe potrivite
Și să le urc pe alte trepte.

Cuvintele le iau cu mine
Cu toată muzica din ele,
Cu toată fața lor de oameni,
Cu tot avântul lor spre stele.

Sfioasele vin turburate.
Ironicele poartă ghimp,
Zburdalnicele sunt grăbite,
Îndrăgostitele au timp.

O vorbă veche strămoșască
De veacuri putrezește-n cronici
Un gând m-așteaptă-n Eminescu,
O șotie se zbate-n Donici.

Să vie tot cuvântul care
A răbufnit, strigat sau trist,
De la întâiul «torna fratre!»
Și pân’ la ultimul stilist.

Să vie poezia clară
Ca un cleștar găsit în munte,
Și gândul care-a stat o clipă
Să-și facă aripa sub frunte!

*

În suflet poezia moare,
Tâlharii au ieșit la drum:
O, Doamne, fii din nou de față
La judecata de acum!

E-al meu pământul plin de roade!
E-a mea lumina cea concretă!
E-a mea viața ce se pierde
Și clipa care se repetă!

Sparg veacurile-ngrămădite,
Rup spațiile fără rost,
Și sunt de față pretutindeni
În tot ce e și tot ce-a fost!

Voi cere morților răspunsul
Pe care n-au putut să-l dea.
Și voi vorbi eu pentru lumea
Ce nu se poate întreba.

Voi arunca bolizi de aur.
Comete-n pacea nopților,
Și le-oi impune strălucirea
Și legea revenirii lor.

Voi ajuta pe om să-și ducă
Povara lui chinuitoare
De la a raiului pedeapsă
La a pământului iertare.

Aș vrea, dând la o parte vremea,
Să strâng într-un buchet ales,
Singurătățile-ntristate
Ce, poate, s-ar fi înțeles.

Să rup tovărășii meschine,
Lăuntrice înghețuri sterpe,
Să fluier dansuri senzuale
Pe flautul lui Euterpe.

Din golul bolții de de-asupra
Ce și-a pierdut orice mister,
Aș vrea să fac, spre înălțare
Și întrebare, iarăși cer.

În cântul unui vers ce zboară
Și peste viața mea trăiește,
Aș întregi creațiunea
Cu înțelesul ce-i lipsește.

Și de la vatră la palate,
De la apus la răsărit,
De la copil pân-la moliftă.
Din cremene pân-la zenit,

Să fie cântec tot pământul!
Sub soarele de chihlimbar,
Să se audă doar balada
Înrouratului Florar!

Domol un sânge nou va curge
Prin vine de-aur, în granituri,
Și pe obrazul Aurorei
Când va zâmbi în răsărituri.

Ca Moise, voi lovi în piatră
Și apa vie va țâșni.
Setoși, să bem din ea, prieteni,
Și setea ne vom potoli!

În marea fire renăscută
Să merg pe drumuri noi, senine,
Și poezia românească
Să vie toată lângă mine!

Prilej de veșnică-nălțare
Poeții, ’n versuri, mi-au adus
Și fiecare vers e piscul
Din care voi sui mai sus.

Frumoase versuri fericite.
Ah, numai voi deschideți porți
Spre lumea celor vii de mâine
Din lumea noastră a celor morți!

Cu versul celor duși din viață
Mă-nfășur trist și mă îngân,
Căci dacă biata frunte trece,
Aureolele rămân!

La umbra vieților în vis
În larga lume fără moarte,
Povestea limbii românești
Să-și ducă firul mai departe.

Din mine nu va mai rămâne,
Din mersul meu prin univers,
De cât dreptunghiul unei pietre
Și, poate, forma vre-unui vers.