Poetul (Argintaru)

 

Văd și simt toată însuflețirea de pe pământ
și lacrimile de-aceia mi-le ’nec într’un cânt.

Trăesc în orice fir de iarbă,
în fiecare pom,
în boabele de nisip
și în gângăniile toate;
poate
de-aceia înțeleg viața pietrelor
și întreaga renaștere din cuprins.
Desprins
din mulțime, ascult, deoparte stând,
cum vântul — aripa creațiunii —
mișcă ramurile, întorcând
frunzele ’ntr’o parte;
iar cântul mieu
ce vine de departe
ca un ecou din adâncimi,
se îngână
cu ciripitul păsărilor,
într’o melodie păgână.

Eu făuresc poema firii
căci în sufletul mieu
se oglindește
toată măreția viețuirii.

Sunt basmul nesfârșit,
mereu întinerit
și ’nviorat,
ce pe ’nserat
îl spun bunicile copiilor s’adoarmă.
În mine nimic nu se sfarmă
din credința ce o am în altă lume,
mai bună și mai cu rost, —
sunt înțelegător a toate
cum nimeni altul n’a mai fost.

Suferințele tuturora în mine sapă
adânci brazde de văpaie șl de foc,
înțeleg pe toți cei bătuți de nenoroc
și tânguirea lor ființa mea adapă.
Toată nădejdea lor o strâng
și speranța lor n’o frâng,
ci le prevestesc
cu venirea primului stol de cocori,
un nou revărsat de zori.

Cunosc dragostea cea mai adâncă;
din iubire mi-am făcut altar,
ascult de ea ca de-o porâncă
ce mi s’a dăruit ca un ceresc dar.

Soarele, în zile senine,
și nopțile cu răcori divine
luminate de lună,
îmi împodobesc făptura;
iar stelele deasupra mea, cunună,
altfel răsar
și altfel dispar.

Trupul îmi e mănăstire
în care sunt închise durerile mele;
sper în devenire, —
nu sunt copleșit de păcate grele.

Văd prin nepătruns
până dincolo de viață
și străpuns
de fiorul veșnicei reînoiri,
singur mă desvălui din ciață.

Toate acestea le știu
pentrucă sunt cu adevărat viu
și sunt eu
mai aproape de Dumnezeu.