Poesii (1888-1894)/În fața morțiĭ
| ←De m'aĭ uita | Poesii (1888-1894) de Artur Stavri În fața morțiĭ |
În norĭ de fum→ |
A rămas albă ca varul, s'a topit pe nesimțite
Și de dînsa numa umbra-ĭ. Cu privirile-ațitlite
În neștirea depărtăreĭ îndelung o vezĭ pĭerdută.
— Floare dulce, veștejită, de'nghețate brumĭ bătută. —
Răsărit-aŭ pete roșiĭ pe obrajiĭ ca de ceară.
De la Domnul sănătate a 'nceput plîngînd să ceară
Că farmat de tusă-ĭ pieptul; nu sĕ poate s'o maĭ ducă;
S'a trecut ca luminarea; zi de vară nu apucă,
Mărgărint stă lîngă dînsa ș'o dezmĭeardă cu durere;
Ea cu ochiĭ stinșĭ încearcă să-ĭ trimeat'o mîngîere
Și cu graĭ dulce ca mierea îĭ șoptește cîte-odată:
«Nu-ĭ așa c'om fi pe lume fericițĭ o vieață toată;
«Sînt maĭ bine; o să-mĭ treacă; ce staĭ trist? — mie-o să-mĭ
[treacă» .
Îl alintă, — ar maĭ spune dară tusa o îneacă;
Simte gustul de rugină și un miros de aramă,
Tremurînd duce la gură de'nroșește o maramă;
Doar cu ochii calzĭ încearcă să-ĭ trimeat'o mîngîere...
Mărgărint pĭerdut rămîne ș'o dezmieardă cu durere.
A căzut la pat de-o vreme. Lampa răsfirînd lumină
Prin verziul glob așterne împrejur văpaie lină.
Liliana pare moartă în alcov printre dantele;
Peste față 'ncremenite-s florĭ de umbră din perdele.
Cercuițĭ de neodihnă 'n roate negre-vioriĭ
Ochiĭ umezi, marĭ și galeșĭ aŭ privirile maĭ viĭ.
Pe covor lingă crivatu-ĭ Mărgărint îĭ ține mîna;
Netezîndu-i-o a lene îșĭ privește trist stăpîna.
Inima i-ĭ chinuită de-o durere fără seamăn:
«Ce frumoasă-ĭ, nicĭ c'un înger n'aș putea ca s'o asamăn,
« — Îșî zicea în gînd —, și dacă boala crudă mi-o omoară
«Ce m'așĭ face eŭ pe lume? — nu sĕ poate ca să moară
«Prea-ĭ frumoasă, prea mi-ĭ dragă, prea pustiŭ așĭ
[răminea»!
Să nu-ĭ tulbure odihna lacrimile-șĭ stăpînea;
Ea să-l mîngîe îngînă cu graĭ slab cîte odată:
«Nu-ĭ așa c'om fi, iubite, fericițĭ o vieață toată?
«Sînt maĭ bine; o să-mĭ treacă ; ce staĭ trist? — mie-o să-mĭ
[treacă...».
Pe mormîntul încă proaspăt înflorite-s lăcrămioare;
Împrejur singurătate și tăcere și uĭtare.