Poeții și politica

Jump to navigation Jump to search
Poeții și politica
de Duiliu Zamfirescu
1918


În vremurile dureroase prin care trecem, poeții au dreptul să facă politică? Sau se cuvine să rămînă în rolul lor, deocamdată pasiv, de cîntăreți ai acestei dureri?

Răspunsul nostru categoric este că ei au dreptul să facă orce, ca unii ce sunt oameni liberi, cu obligațiuni egale cu ale celorlalți cetățeni. Dacă este ceva în lume liber și inviolabil, acest ceva se refugiază în gîndire, de la care decurge convingerea și, prin urmare, dreptul de a lucra într-un sens sau în altul.

Dar întrebarea se pune altfel: este în interesul patriei ca un mare poet, chiar dacă are și calități de om de stat, să cînte nefericirile țării sale, sau să lucreze, politicește, la salvarea ei?

Aci răspundem categoric că un mare poet, dacă există în vremuri de grea cumpănă, are îndatorire să cînte, iar nu să lucreze; acesta, pentru că poezia are în sine o atît de mare valoare, încît covîrșește tot restul, iar, din punct de vedere utilitar, acțiunea ei poate fi mult mai puternică asupra maselor decît o lege sau un decret regal.

Însă, în realitatea vieții adevărate, întrebarea nu se pune nici așa, ci într-un al 3-a fel.

Suferințele țării noastre, <…> durerea ei nu s-au sfîrșit. Cînd și cum se vor sfîrși? Nu știm.

Cît timp durează această stare de lucruri, în care suferința însăși este în funcțiune de devenire, orce adevărată inspirație este imposibilă. Se nasc o sumă de impresii, critici de detaliu, constatări de mizerii, nedreptăți și scandaluri, în cari poetul nu a încetat de a fi un instrument de analiza și nu a început încă a înregistra ca sinteză.

În asemenea împrejurări, instinctiv, fiecare om de treabă caută să-și facă datoria cît mai complect, și, de îndată ce are un moment de reculgere, fiecare român are un singur gînd: să-și salveze țara. Cum? În toate felurile, dar mai cu seamă într-unul: ridicînd sus sufletele. Pentru aceasta, orce mijloc e bun. Acțiunea directă sau indirectă; pe calea tiparului sau a discursului; în versuri sau în proză. Nu există sacrificiu de sine destul de mare față de salvarea patriei.

* * *

Este interesant să cunoaștem părerea poeților ei înșiși. Să luăm poeți contemplativi și poeți combativi, cîte doi din fiecare popor civilizat: doi francezi, doi germani și doi englezi.

Unul dintre poeții contemplativi cei mai bine caracterizați, care a jucat și un rol politic însemnat, Lamartine, zice:

„Poetul nu este omul în întregimea sa, după cum închipuirea și sensibilitatea nu sunt tot sufletul lui. Ce ar însemna un bărbat care, la sfîrșitul vieții sale, ar constata că nu a făcut altceva decît să legene visuri poetice, pe cînd contemporanii săi se luptau, cu orce armă, pentru patrie sau civilizație, și toată lumea se trudea, împrejurul lui, în zămislirea ideilor și a faptelor? Un asemenea om ar fi un fel de trubadur, bun cel mult pentru a amuza pe semenii săi și care călătorește la furgonul de bagaje, cu muzicanții armatei. Orce s-ar zice, este semn de mare neputință sau de egoism sălbatec izolarea contemplativă a oamenilor de gîndire, în vremuri de luptă sau de grea muncă. Gîndirea [și acțiunea] se completează una pe alta, și amîndouă creează omul.”

Ar fi multe de zis împotriva acestei teorii. Dar Lamartine are dreptul să fie ascultat, fără contraziceri, cînd vorbește în numele lui Jocelyn.

Victor Hugo, al 2-lea poet francez, a jucat un rol politic atît de mare, încît a avut o înrîurire serioasă nu numai asupra formelor de guvernămînt din țara sa, ci chiar asupra propriei sale inspirații poetice. În 1852, la Jersey, scrie Les Châtiments, care este poate opera cea mai complectă, cea mai profundă, a acestui om rar, și care e datorită unei politice ce inspira geniul său poetic. Gonit de la Jersey și refugiat la Guernesey, concepe și scrie prima parte din La Légende des siècles, opera cea mai perfectă a maturității sale, în care ura contra tiraniei persistă cu o rară conștiință. În timpul asediului Parisului, la vîrsta de 68 de ani, face de gardă ca orcare cetățean francez și întrebuințează venitul unei noi ediții din Châtiments pentru a turna tunuri și a organiza ambulanțe. Ales deputat în 1871, se rosti contra păcii; cînd izbucni Comuna, fu contra ei; cînd Comuna fu învinsă, se ridică împotriva măsurilor luate contra comunarzilor. Astfel își trăi viața de apărător al tuturor libertăților acest mare scriitor, pînă ce muri, în 1885, în apoteoza extraordinară a unui popor întreg.

Trecînd la germani, despre cei doi mari poeți ai lor, Schiller și Goethe, nu se poate vorbi decît cu rezervă. Cel dintăi n-a făcut niciodată politică, iar cel de-al doilea a făcut-o ca un suveran constituțional, lăsînd răspunderea prostielor pe socoteala altora, iar gloria succesului pe a sa. Dar și unul și altul au contribuit la rectificarea conștiințelor politice ale timpului lor, Schiller, prin violența dramelor tinereții sale, Die Räuber, Fiesco, Kaballe und Liebe, în cari entuziasmul pentru libertate domină totul, Goethe, prin superba stăpînire a frumuseții asupra restului existenții. Goethe a fost amestecat mai direct în politică, prin viața sa intimă la curtea de la Weimar, dar, fie ca ambasador, fie ca ministru, a știut întotdeauna să pună politica la picioarele poeziei, spre complecta bunăstare a ambelor dame.

Venind la englezi — nu știi cu cine să începi, atît este de mare confuzia între cele două cariere. De la Bacon pînă la Gladstone, toți oamenii politici sunt și scriitori și toți poeții sunt și oameni politici. Însuși marele și nefericitul Oscar Wilde a trăit o parte din dramele sale în lumea politică, iar lordul Illingworth rămîne ca tipul diplomatului englez, din care țara noastră a putut cunoaște un exemplar, pe lord Dufferin.

Dar să luăm pe cei mai idealiști, un poet și un istoric, Shelley și Carlyle.

În timpuri normale, mi-aș permite să trimit pe cititor la încercările mele precedente asupra lui Shelley. Dar cine mai are bibliotecă — și mai cu seamă românească?

Shelley este un tip unic în istoria omenirei, care, în scurta sa viață de 30 de ani, a putut răscoli atîta suflet, a băut atîta lumină și a iradiat atîta ideal. Eu am umblat după dînsul pe la Livorno și la Spezzia, să văd insula unde încercase să se refugieze, marea în care se înecase, țărmul pe care rămășițele sale pămîntești fuseseră arse în prezența lui lord Byron, și de cîte ori n-am mers la cimitirul protestant de la

Roma, să mă odihnesc la umbra molifților sub care doarme pururea cenușa marelui om!…

La vîrsta de 20 de ani fu izgonit de la Oxford pentru o compoziție de student, Necesitățile ateismului, și imediat începu o viață bătută de vînturi — dar totdeauna susținută de idealism — amorul său platonic pentru vară-sa Hariet Grove; apoi raptul și căsătoria cu o fetică de 16 ani, H. Westbrook; apoi prietenia cu Godwin și amestecul în politica militantă, pentru care trebuie să fugă urmărit de poliție; apoi neînțelegerile și separațiunea de soție; în fine, fuga cu Mary Godwin. Vorba „în fine” e numai o necesitate de stil, căci finele acesta era mai mult un început. Familia îi taie mijloacele de existență; soția îi moare; se căsătorește cu Mary Godwin, abia ieșit din niște încurcături cu Clara Clairmont, una din prietenile lui Byron, care trăia acum pe socoteala lui Shelley împreună cu o fetiță a lui Byron, Allegra. În mijlocul acestei rafale de viață, două din cele mai frumoase poeme ale literaturei engleze ies la lumină: Spiritul singurătății și Revolta Islamului. S-ar zice că omul acesta numai singur nu trăia, dar ce-i faci sufletului trudit!… În 1818 fugi din Anglia și se statornici în Italia, unde regăsi pe Byron, căruia consemnă pe fiica sa Allegra și cu care legă cea mai strînsă prietenie. Aci avea să cunoască pe încîntătoarea Emilia Viviani, pentru care scrisese pe Epipsychidion și, în fine, pentru nefericitul Keats, lucrarea sa de căpetenie, Adonais.

II[modifică]

În numărul precedent ne-am oprit la Shelley, către sfîrșitul scurtei sale vieți.

Îmi aduc aminte de un articol al lui Paul Bourget, intitulat Sensations d’Oxford, în care vorbește despre Shelley cu mare competență. Căci așa e de greu de pătruns în cauzalitatea unor mari poeți, ca în sanctuarul templu din Cartagina, unde se păstra misteriosul Zaimf — încît numai inițiații au dreptul să încerce a străbate pînă la dînșii.

„Acest suflet, prins de Absolut, era stăpînit de nevoia unui idealism pur. Pentru el, ca pentru Spinoza, ca pentru Hegel, n-a existat niciodată vreo deosebire între Idee și Fapt, între Spirit și Realitate. Oare nu există cea mai strînsă legătură între Gîndire și Natură? Oare nu este aceeași putere care susține și persoane și lucrurile noastre și care se dă pe față, în noi, prin gîndire, în afară din noi, prin forme? Am putea noi oare să pricepem cel mai mic detaliu, cea mai neînsemnată porțiune din lumea asta înconjurătoare, dacă legile rațiunii noastre nu ar fi de aceeași esență cu legile existenței lumii? Aplicată în politică, această concepțiune de identitate între Ideal și Real a condus pe Shelley la revoltă contra societății existente. El a văzut limpede imagina Justiției și a priceput deodată că așezămintele vechii noastre Europe sunt întemeiate pe nedreptăți seculare…“

* * *

Să se oprim un moment și să nu pierdem din vedere titlul nostru, Poeții și politica.

Va să zică; aplicînd această înaltă concepție de idealitate lumei reale, Shelley vede imagina Justiției mînjită.

Tocmai așa o vede țăranul român:

Fără a se ridica la cauzalitate, el știe un lucru hotărît: că pentru el nu există dreptate. De cincizeci de ani de cînd avem Constituție și Tribunale și Casație și avocați și jurisprudență, asta s-a statornicit în sufletul lui : nu există dreptate:

Acum între noi, așa este sau nu este așa?

Să vedem.

Justiția noastră nu e mai rea decît armata noastră, decît administrația noastră, decît diplomația noastră, decît agricultura noastră. Da. Dar asta nu-i destul. Ea trebuie să fie cu mult mai bună, fiindcă hotărăște despre onoarea și averea cetățenilor.

Luată în indivizi, justiția românească prezintă numeroase și cîteodată chiar remarcabile excepțiuni. Luată insă în sine, ca instituția supremă de balanță socială, e detestabilă. Ea are două viții organice: 1) e justiție politică, 2) e justiție formală.

Ce însemnează justiție politică?

Necesitatea de a parveni a falsificat sufletul magistratului, alipindu-l de un partid sau de o grupare, a cărui șef amenință să devină ministru de Justiție — ceea ce face că procesele se cîștigă sau se pierd după importanța și crezul politic al avocatului care pledează, iar nu după fondul afacerii: De la cel mai mic Tribunal pînă la înalta Curte de Casație, opinia publică desemnează mai dinainte care va fi partea care cîștigă, după compoziția secțiilor și după numele avocaților.

Ei bine, lucrul acesta este grozav.

În toate celelalte ramuri ale vieții publice, instituția vițiată nu periclitează onoarea și averea cetățenilor.

Și justiția noastră mai este formală, adică de procedură și de fiscalitate. Într-o țară ca România, care nu are cadastru, chestiunea ipotecilor și, în general, a titlurilor de proprietate, este o nenorocire. Un om de cea mai perfectă bună- credință, care și-a dat banul de la cheotoare pentru a-și cumpăra un imobil, se vede deposedat de avutul său, fiindcă bunica despre tată a soției vînzătorului fusese măritată de două ori. De aceea asistăm la spectacolul extravagant că românii cumpără de preferință moșii puse la Credit, adică grevate de sarcini ipotecare, chiar atunci cînd pot și doresc a plăti prețul integral. Dreptatea omului cinstit este totdeauna răpusă de forma pehlivanului.

Pentru țăran apoi, procedura și fiscalitatea sunt adevărată mizerie: de la cel mai de jos zgîrie-brînză pînă la „domnul aucat”, timbrul fisc, timbrul mobil, timbrul de ajutor; termenul de apel, termenul de opoziție, termenul de recurs; citația, somația, afiptele. Cînd a intrat în proces, își vinde găina, vita, căciula, și cu asta se alege.

* * *

Un suflu nou, de generozitate, trebuie să treacă peste țara noastră. Fiindcă politicienii au adus-o aici, să vină poeții și entuziaștii s-o salveze.

Un om, un erou!

Niciodată teoria lui Carlyle nu apare mai adevărată decît în vremile și-n țara noastră. Orce societate condusă de mediocrități merge către descompunere.

Generația românească de la ‘48 și ‘59 era cu adevărat o generație de eroi, a cărei cea mai înaltă expresie a fost Alexandru Ion I și Kogălniceanu. De atunci ne-am coborît, ne-am coborît, iar astăzi am ajuns atît de jos, încît am atins fundul. Turpitudinea infinită în care bălăcește viața noastră publică este revoltătoare.

Plutocrația incultă, care a secătuit pămîntul și pe țăran, iar acum s-a aruncat asupra băncilor, s-a organizat în partid politic pe acțiuni și speră să exploateze țara mai departe.

Asta nu se poate.

Poeților și vizionarilor, toți acei cari mai vibrați la o idee generoasă și pe care soarta vitregă v-a silit să vă lăsați căminurile și să rătăciți pe pămîntul ospitalier al Moldovei, aduceți-vă aminte, aici, la Iași, de Anastasie Panu, de Alecu Russo, de Costache Negri, de Vasile Alecsandri — de toți aceia cari și-au sacrificat interesele lor personale, pentru alcătuirea unei Românii de sine stătătoare. Această Românie, astăzi primejduită, trebuie salvată.