Poarta de fier

Sari la navigare Sari la căutare
Poarta de fier
de Gib Mihăescu
Scrisul românesc, an. I, nr. 3, Craiova, ianuarie 1928


Cînd a venit să-și facă luna de concentrare la cazarma de jandarmi din orașul acela măre, ardelenesc, ceea ce a surprins mai mult pe Botoran a fost poarta enormă de stejar masiv, căptușită cu drugi metalici, compunînd pe ea complicate figuri de geometrie. Și într-adevăr, ea putea să cîntărească sute de ocale, iar grosimea-i neobișnuită te îndemna îndată să crezi că era făcută să slujească unei cetăți întregi, în vremile nesigure de demult, și nu unei cazărmi moderne, cu aproape două sute de ostași, cu puști, cu mitraliere, cu grenade, cu tot felul de arme de toate puterile și calibrele.

Jandarmii ceilalți, recruți, reangajați sau concentrați, simpli soldați sau gradați, îi ziceau cu toții poarta de fier și încolo nu-i mai dau nici o importanță. Dar pe Botoran îl amuza nespus cum namila asta, pe care n-ai fi dus-o cu doi boi, se deschidea [așa] de sprinten și de elegant doar la o simplă apăsare de buton. Atunci trei sonerii începeau să țîrîie în trei locuri distincte prin fundul curții lungi și întunecoase ca o văgăună dreptunghiulară, cu păreții abrupți și fără podoabă, sau cine știe unde, în restul clădirei imense și cenușii. Într-o astfel de cetățuie, sentinelele făceau paza pe dinăuntru; de fapt ele nici nu prea foloseau la cine știe ce lucru.

Iar Botoran, om cu stare și plătind la o vîrstă nepotrivită ratele unor vechi și obscure datorii către serviciul militar, se mulțumea cu gîndul că doar o lună numai avea de stat între zidurile acestei sinistre pușcării.

Și zilele îi făceau pe. plac; treceau chiar prea repede.

În cea dintîi a făcut cunoștință cu camarazii mai apropiați; în a doua — zi de sărbătoare — a și tras un chef de pomină cu gradații din secție. Și îndată simpatiile tuturor au început să-l înconjoare. Iar ofițerii i-au considerat cu deferență îmbrăcămintea, de calitate cel puțin egală cu a elegantului locotenent Pîcleanu, rufăria fină, pielița subțire și albă a obrazului…

A trecut întîia săptămînă și a trecut și a doua, iar el privea cu drag orice nou amurg, care, în curtea adîncă și tăiată exact ca o cutie uriașe, se cobora din vreme și grabnic; simțea atunci ocrotitoare învăluirea timpului curgător, luîndu-l cu sine, ca un rîu molcom, spre limanuri mai bune.

Și astfel trecu și săptămînă [a] treia.

Iar Botoran rîse de melancolia lui de la început, că putuse să i se pară atît de îndepărtate o margine de alta ale unei luni. Și mai rîse puțin și de poarta cea grea de fier. I se păru acum și mai inutilă și mai ridicolă, cu grosimea ei neobișnuită și cu armura ei metalică, față de neîncetata și calma trecere a timpului.

Astăzi poarta era deschisă, ca de obicei, pînă nu se înserase bine. Botoran putu să iese chiar afară pe trotuar, privind în lungul și-n latul străzei largi și libere. Lumina cea mare îl lovi în ochi și el trebui să clipească de cîteva ori ca să se obișnuiască într-însa; trecătorii erau rari aci, la marginea orașului, dar pe strada dreaptă, acolo, departe, în centru, se vedea forfotul cel mare și negru și neobosit, iar zgomotul lui îi umplea urechile potolit și dulce. El intră repede în semiobscurul umed al curței; i-ar fi plăcut acum să simtă mai grea apăsarea zilelor acestora din urmă ale serviciului. Ar fi vrut mai multă asprime din partea ofițerilor și mai multă necuviință din partea camarazilor. Își aminti că la concentrările trecute găsise neapărat cîte-un comandant rău. care-l punea la încercări josnice tocmai ca să se amuze de hainele lui bine pistruiate cu stropii tuturor murdăriilor; iar seara, în dormitor, aluzii de răcani, forfecîndu-i obîrșia și nenorocul, îl exasperau de grosolănie și groază. Atunci ceasul liberărei avea farmecul lui. Acum — de bună seamă pentru cea din urmă oară — îl „vărsaseră” tocmai aici, la compania aceasta de jandarmi, unde prea multă atenție ca zonă și bunăvoință începeau să-l plictisească.

Ora închiderei sună și poarta porni, puternică și vioaie. Botoran, deșteptat din gînduri, o privi poznaș, cum se îmbucă ferm și detunător în cadru. Și zîmbi iarăși, socotind ce oameni blajini ferecă astfel și-i desparte de restul lumei. Mecanicul legă balamalele de sîrmele celor trei sonerii, iar caporalul de gardă așeză primul schimb.

Botoran rămase de vorbă cu santinela:

— Ai putea să-mi spui, măi camarade, dacă ești dumneata aci, la ce mai servește goșgogeamite poartă?…

Sentinela îl privi cu uimire, pe urmă își lărgi gura în surîs de înțelegere; coconașul ăsta vrea, de bună seamă, să potrivească lucrul pentru vreo raită prin oraș…

— D-apăi că să am iertare, măria-voastră, eu mi-s schimb întîi… la miezu nopții vini altu…

Botoran vru să-l lămurească de bunele lui gînduri:

— La noi… la cazărmile noastre din Oltenia… porțile stau toate deschise în timpul nopței… și nimeni nu îndrăznește să intre sau să iese… odată ce-s santinele acolo… Numai că, opină el, pentru a dezlega pe deplin încrederea străjerului, asta e, se pierd prea mulți paznici cu atîtea porți și deschizături, înțelegi?… Îi tot obosește degeaba pe bieții oameni…

Și după ce tăcu cîtva, căutînd în ochii soldatului capătul de punte pe care credea că a deschis-o spre sufletul lui, lovi în poartă de mai multe ori, așa cum ai bate prietenește un cal pe crupă.

— …așa că, vezi dumneata, or una, or alta… or porți… or sentinele…

Dar soldatul se edificase.

— Eu-s caraulă, domnișorule, dar poarta asta numai mecanicul o poate desface.

Îi declară aceasta oarecum mirat că Botoran n-a aflat încă un lucru atît de elementar.

Iar Botoran o luă agale spre dormitor. Neînțelegerea aceasta îl întristase deodată și pînă într-atîta, că el singur nu-și da seama cum. Urcînd scările alene și greu ca un moșneag, trăgîndu-se obosit după mîna pe care o muta tot mai sus, pe rampa încolăcită în spirală strînsă, i se păru stupidă toana asta a lui de a aduce vorba tot de poartă ori cu cine sta de sfat. Poate camarazii au și început să-l facă țintă de glume și-și aminti de Mereuț, poznașul companiei, care-i imită pe toți la glas și mișcare și care ține lipiți de patul lui, pînă dincolo de miezul nopței, pe ascultători.

Hotărît, de-acum o va da dracului de poartă. Chiar mîine va aduce vorba despre ea, ca să le arate că s-a convins de utili…

Ei, asta-i acum… ba nu mai aduce nici o vorbă… Afurisită poartă, domnule… Doamne ferește… da zău… ceva-ceva tot o să tragă de pe urma ei…

Dacă a pornit cu trenul de douăsprezece noaptea, atunci azi la prînz este aici… Dacă n-a pornit, atunci a ajuns-o telegrama…

Botoran avea permisie pînă seara la nouă. Luă o birjă și plecă la gară. Dar doamna Botoran nu veni. Lucrul acesta îl bucură; va să zică, primise telegrama. El se opri la unul din restaurantele ungurești de pe lunga stradă a gărei; s-ar fi dus mai cu plăcere în centru, unde românii din regatul vechi deschiseseră bodegi și birturi cu mîncări tradiționale românești. Dar acolo forfoteau ofițerii și el vrea să se țină departe aceste ultime zile — de tot ce i-ar fi putut aduce cine știe ce neplăceri. Prin aburul bucatelor și al vinului, în atmosfera îmbîcsită de fum de tutun, încărcată de aburii alcoolului, străpunsă de țipete femeiești, ochii văd altfel, și țîfna ascunsă în dosul veseliei sare mai repede decît oriunde. Afară de asta, vru ca să aibe întreagă impresia exilului forțat… Îl mai țineau încă, deși termenul concentrărei se sfîrșise aseară… Dar domnul căpitan lipsea, iar domnul locotenent nu putea să hotărască nimic. Nu primise nici un ordin. Asta chiar produsese încurcătura cu scrisoarea… Dar, în sfîrșit, taci că n-a apucat să plece… Alt tren, cu legături directe de-acolo încoace, numai după-masă la patru mai este… Or, telegrama a pornit aseară la șase…

Astăzi, chiar de dimineață, o are…

Lasă, că tot nu scapă ea nevăzut orașul ăsta… Mîine probabil se va întoarce și domnul căpitan. Hîrtiile vor fi iscălite, iar el o va aștepta liber și… civil. O va aștepta el, în toată ființa și puterea, și nu milițianul ăsta, destul de curățel, e drept, dar timid și binevoitor, caraghios de binevoitor, cu buzele atîrnate în surîsul stupid și descleiat, gata să se închege la orice moment în expresia corespunzătoare feței domnului căpitan… ba chiar a domnului plutonier…

Ei, cu mutra asta de nerecunoscut vrea el să-și primească nevasta, s-o plimbe pe străzile pline de lume, biet domn caporal, umil și resemnat dinainte?… Haide-de… Cum putuse s-o cheme înainte de a avea în mînă foaia de liberare?…

Și Botoran, care pînă acum mîncase în neștire un papricaș, ce denega faima vestitei mîncări ungurești, ceru de astă dată vin cu sifon.

Privi mirat mesele goale din juru-i, acoperite de fețe curate și albe; judecînd după locul ocupat de estrada și pupitrele muzicanților absenți, înțelese că a nimerit într-un local de seară. În colțul opus mînca un domn bătrîn, ce părea că-și ascultă atent gîndul; chelnerul îl servea fără să-l întrebe nimic, apărea și dispărea cu felurile cele noi la timp, mutește, fără nici măcar să se privească unul pe altul. O masă mai mare dintr-un colț fu ocupată apoi de cîțiva tineri, cari rămaseră tăcuți pînă li se aduse comenzile, apoi izbucniră într-o violentă discuție ungurească.

Botoran vedea în toate lucrurile astea ceva neobișnuit; pînă și chelnerii se mișcau cu totul altfel de cum el îi știa că se mișcă. În curînd însă toate se vor schimba; el va fi din nou în orașul lui unde totul se mișcă așa cum trebuie să se miște, unde cunoaște pe toți chelnerii și unde toată lumea îl știe și-i dă ziua bună.

Un simplu militar, un caporal; acum probabil i se va da drumul cu gradul de sergent; dar cum putea să se plimbe pe străzi cu ea și cu gradele și cu hainele ăstea?…

Întrebarea revenea necontenit, înveselitoare și de nerăspuns. Ar fi fost nostim. Și la plată lăsă, la cei ce-l serviseră, bacșișuri care-i uimi.

El ieși pe străzile scăldate de soarele galben al toamnei; mergea cu pas liniștit, de om pe care nu-l mînă nici o grijă. Rarii trecători ai după-amiezei priveau cu respect la haina lui de albastrul cerului, la fireturile albe și împletite, la cele două galoane late de la umăr; pintenii mai ales și sabia obligau pe toți cei întîlniți să-și coboare ochii dinainte-i.

Botoran se simțea jenat de fugarele umilinți. Rictusul lui statornic se schimbase acum într-un surîs de prietenie și încurajare. Părea că le spune tuturor; „N-aveți grijă, sunt rezervist, mîine chiar trebuie să mă libereze; dacă nu lipsea domnul căpitan, astăzi nu mai mă priveați cu aerul ăsta stupid și prefăcut… mă priveați cum trebuie să mă priviți”.

În fața somptuosului hotel „Astoria”, cîteva birji staționau încărcate de bagaje și de oameni cu figuri înnegrite și îngălbejite de drum și de oboseală. Așteptau moțăind istovit, privind vag dinainte-le, sau pleoștind ochii în crupa cailor. Înșiși birjarii păreau cuceriți de această stare generală de îndobitocire. Cineva ieși atunci din holul luxos, dînd din umeri și călcînd alături. Lîngă prima trăsură rosti mînios două vorbe, se aruncă în grămada de oameni și bagaje și birja mică porni clătinîndu-se.

Pînă ce Botoran să ajungă în dreptul hotelului, rînd pe rînd, alții ieșiră din holul elegant, dînd din umeri și călcînd alături, și rînd pe rînd birjile cele mici porniră agale, ca și cea dintîi; el le petrecu cu privirea multă vreme, ținîndu-se una după alta în șirag jalnic de băjenari…

Le ajunse apoi în fața hotelului „Central”, unde avură aceeași soartă, și mai apoi în fața hotelului „New York”. De bună seamă, hotelurile erau toate înțesate, și el mulțumi din nou norocului că nu i-a adus soția. Altfel, acum ar rătăci și el din hotel în hotel, în coada șiragului, în mîrîielile pretențioase și amenințările birjarului, în privirile cercetătoare sau compătimitoare ale trecătorilor, întîmpinînd pretutindeni aceeași înălțare seacă din umeri a portarilor galonați, cu șapcă scrisă cu aur.

Botoran se duse în parc și-și căută strîmta lui alee favorită. Aspiră adînc umbra umedă a copacilor cari se împleteau pe deasupra în bolta de nepătruns. Aici, de bună seamă, nu străbătuse vreodată nici soarele, nici ploaia. Își scoase gazetele și începu să cetească. Dar ochii îi fugeau necurmat in desișul negru al arbuștilor, cuiburi de șerpi încolăciți în jurul trunchilor enormi. O broscuță pîntecoasă ieși din întunecime și-l privi cu ochii holbați. Apoi porni șonticăind pe marginea cărării.

Cînd se ridică să pornească, înserarea împînzise orașul, căruia luminile aprinse în șir, pînă hăt în dealurile dimpotrivă, îi dau o întindere neștiută și neînțeleasă. Aproape de cazarma jandarmilor, Botoran descoperi una din birjile de la prînz; o cunoscu după cocoana cu voal verde dinăuntru. Trăsura staționa în dreptul unui vestit han popular, cu cîrciumă zgomotoasă în față. Domnul — însoțitorul cocoanei — ieși din cîrciumă cu acelaș gest obidit din umerii zdrobiți. Trăsura se lăsă spre el cînd piciorul apăsă scara; dar nu urcă. fiindcă, cine știe pentru a cîta oară. un nou conciliabul în șoapte se porni între pasageri și birjar. Din poarta cazărmei. Botoran văzu, după lungă zăbavă, trăsura întorcînd și luînd-o agale înapoi.

Plantonul îl anunță că e ora închiderei și el pătrunse înăuntru. Și-odată cu poarta, care să prăvăli în cadru, gîndul tîrzîielnic și neașteptat îi înflori cu picușuri de sînge în minte. Parcă fusese înțăles cu poarta și numai atît a așteptat ea, să-l prindă în capcana asta adîncă și neagră, pentru ca el să-i sară deodată, înfigîndu-i-se în creier ca un cuțit tîlhăresc.

Se întoarse amețit și privi. Poarta, acum închisă, stătea calmă în fața lui, atît de calmă, că drugii de fier bătuți deasupra-i păreau brațe încrucișate de uriaș, păzind în repaos.

Dar gîndul ascuțit îl frămînta cu strășnicie; el avu impresia că un mic animal acvatic i-a căptușit creierul, vierme încrengat și multiplu, grapă minusculă de fier, vie și sfîșictor de pătrunzătoare.

De bună seamă s-ar putea să se întîmple! Și dacă ea n-a primit telegrama pînă la 12, cu siguranță că a luat trenul de amiazi…

…Cu neputință, cu neputință… ea știe că va ajunge noaptea… și că noaptea el nu poate s-o aștepte… pentru că… pentru că…

…Dar ea mai știa că el trebuie să fie liberat… și că trenul sosește la unu…

…Că ora asta, mai ales acolo, la ei, în viața lor de toate zilele, de oameni avuți, nu-i tocmai cea mai tîrzie; că, în sfîrșit, la orice oră nu-i prea tîrziu ca să aștepți; pornită din mari depărtări, cu toată greaua povară a drumului zdrobitor în spate, pe cea care vine pentru tine…

Botoran se plimbă agitat pe fundul curței cubice; i se părea lui singur o jucărie mișcîndu-se în fundul cutiei mari în care a închis-o stăpînul-copil cu celelalte păpuși… căci nu poate fi decît un copil stăpînul acesta nevăzut, care prăbușește cu atîta cruzime porțile cutiei peste gîndul aspru și sfîșietor…

Plimbarea agitată îi face bine lui Botoran; gîndul grozav și-a potolit curgerea devastatoare; acum picură ușor, ca un butoi neîntărit bine în cercuri.

În dormitor, camarazii s-au strîns lîngă patul lui Mereuț, glumețul și bunul povestitor; cei obosiți s-au dezbrăcat însă demult și acum sforăie, înfășurați pînă la bărbie în păturile sure. Botorah stă la gînduri; să intre în grupul vesel al ascultătorilor sau să se culce.

Cele două felinare cu ulei, care abia de urnesc lespezile grele de întunerec, învăluiesc cu tristețe nehotărîrea lui.

În colțul lui Mereuț s-a stîrnit rîsul. Botoran începe Gă-și scoată agale hainele. Trebuie să fie destul de obosit, doar a umblat atîta… De la gară înapoi, pe jos, e o distanță… „O, dacă aș adormi îndată, atunci prăpastia nopței ar fi trecută doar dintr-un salt!”… Se va vedea mîine dimineață piept în piept cu împrejurarea… care nu va fi așa vitregă… desigur, desigur… Închipuiri… toate sunt închipuiri… ea trebuie să fi primit telegrama…

Și la surîsul gîndului acestuia, hainele lui cad repede una după alta; mîinile desfac febril șiretele ghetelor înalte… Mîine va fi nepăsarea, liniștea și libertatea… Mîine poarta de fier nu va mai cădea grea și decisivă… peste mormîntul gîndurilor supărătoare…

El s-a înfășurat în pătura moale, care-i desemnează forma corpului. Își urmărește cu atenție conturul prin zariștea ca de amurg înaintat și gîndul se oprește fără legătură la nevastă-sa. Zîmbește și-și freacă involuntar genunchii.

Apoi se întoarce pe-o parte și brațul cuprinde drăgăstos colțul perinei…

O vede înaltă și ușoară, trecînd ca un vis alb printre mobilele odăii, în cămașa de noapte, cu picioarele goale în pantofii de pîslă. S-a sculat de curînd și-i pregătește la mașina de spirt cafeaua. Prin semiîntunerecul dimineței, în camera cu transperantele trase, lîngă flacăra albăstruie și nestatornică, pare ceva ireal și demonic. Botoran privește prin genele care se străduiesc alene să desfacă țesătura somnului. Însă cununa grea a părului strîns în pripă acuză realitatea. Cristalinele apăsate de ațîțarea matinală descopăr pe albul cămășei vagi umbre de mister. Apariția se apropie; albul cămășei ia rînd pe rînd indecise și disparate forme omenești. Aburul cafelei se ridică tare și răscolitor. Brațe de pe care cad mîneci largi și albe se împletesc…

Botoran s-a mișcat brusc și repede pe partea cealaltă, înăbușind în urechea stîngă un glas străin, pe care nu l-a mai auzit niciodată și care a vorbit clar în tăcerea dormitorului.

— Nu-i adevărat, nu este acesta adevăratul tău nume..?

S-a ridicat în sus și a privit tulbure peste paturile dispuse în rînduri drepte și perpendiculare. Camarazii au părăsit de mult patul lui Mereuț și acum dorm atît de adînc, că nici măcar nu se aud sforăituri și nici regulatul suflu omenesc. Somnul împietrit al cazărmilor. Să fi vorbit cineva în vis? Și Botoran ia rînd pe rînd paturile și-și rememorează vocea fiecăruia. I se pare curios și lui cum de și le aduce aminte atît de perfect, cînd niciodată n-a luat seama la ele… Uneori are cîte o mică îndoială… dar repede gîndul se reîmprospătează. Nu, cuvintele care au răsunat atît de aproape nu sunt ale nimănui; au răsunat chiar în gîndul lui…. Cine știe unde au fost pronunțate.

Botoran scoate de sub perină ceasul. Dar e greu să distingă ceva. Cifrele le-ar ști după poziția lor pe cadran; însă parcă sunt patru ace care arată deodată… și răsar necontenit… infinități de ace…

Botoran a sărit din pătură și se îndreaptă spre unul din felinare.

— Prostii! șoptește el, dar se apropie îngrijat de lumina revelatoare.

„Unu și un sfert… O, ho… nici n-a venit trenul! Trenul vine la unu și jumătate…”

Și el, care bănuise una din acele minuni telepatice..: Rîse și se apropie de patul pe care-l lăsase cald și dulce..:

„Nu-i adevărat, nu este acesta adevăratul tâu nume!…: Hm, cum dracu i-au venit tocmai cuvintele ăstea în ureche… și ce-ar fi putînd să însemneze?…”

Trenul s-a oprit, negru și somnoros el însuși. Nici! n-a tras cum trebuie, așa oa vagoanele să se cuprindă toate în lumina felinarelor; locomotiva s-a lăsat grooaie chiar în mijlocul peronului, zdrobită parcă de drum și neodihnă. Acum pufăie greu, de-abia trăgîndu-și sufletul.

Prin compartimentele slab luminate, mîini de plumb se întind la rețelele cu bagaje. Spre cimentul peronului, de pe treptele umede, se întind nesigur și precaut picioare de varii forme și mărimi; parcă nasc din negură, căci de-abia după un timp se schițează, în lumina cețoasă, imprecise ca niște fantome, trupurile pe care le poartă.

Botoran simte ca un curent rece prin șira spinărei. I se pare că stă retras de felinare, în cămașă și papuci de dormitor, doar cu pardessus-ul pe dînsul și cu gulerul ridicat. Pe el nu-l vede nimeni, căci este doar spirit, iar trupul i-a rămas pe pat, în dormitor, doar ochii lui alunecă peste trepte, ca mîini înaripate pe clape, le cuprinde simultan în văz și e de-ajuns să prindă din zbor doar conturul boturilor de gheată, ca să treacă nervoși înainte. O imensă vitrină de pantofărie parcă a prins viață și mers; dar ochii umblă harnici înainte și ceva de calm și sigur se reîntronează în pieptu-i golit; e sufletul care se întoarce să-și ia locul în patul cazărmei din str. Moților.

Botoran se întoarce pe partea cealaltă, dar regretă prea timpuria mișcare. Dacă, pe urmă, o întîrziată a pășit ceva mai tîrziu de pe trepte? Și cum două vîrfuri de pantofi îi țîșnesc în vederi din negrul compact, ca două vîrfuri de suliță, apoi gleznele subțiri, cu pulpele ușor crescute, și genunchii înalți se desemnează treptat și apoi corpul destins și subțire. Pasul sigur și cunoscut pășește larg și spornic spre locul ascuns de felinare. Pe buzele umede cuvintele revederei joacă de acum: „Te-am văzut pe fereastră, te-am văzut chiar aci în întunerec… Dar ce este dezordinea asta…?”

Insă trupul zvelt și-a contenit drumul și închipuirea privește nedumerită locul unde fusese cealaltă închipuire. In patul lui, Botoran se mișca frămîntat de parcă

I-ar munci blesteme și farmece îndepărtate. Spiritul Iui s-a reîntors la gară, dar doamna Botoran a pornit în oraș. Și spiritul lui — rămas pe scările de piatră în aceeași ținută sumară, cămașă de noapte, papuci și pardessus-ul cu guler ridicat, cătînd zadarnic prin negură pe cea care a pornit singură în noapte. Departe de tot, luminile birjilor care s-au dus se urmăresc agale prin întunerecul vag; apoi dispar rînd pe rînd și brusc, ca niște stele căzătoare. Dacă ea nici n-o fi prins măcar o trăsură… și unde s-ar fi putut duce cu trăsura? în hoteluri nu se găsesc locuri nici măcar ziua, dar acum, peste miezul nopței…

Silueta subțiratecă a doamnei Botoran se încadrează deodată în dreptunghiul luminos al intrărei de la „Astoria”. „Regretăm, n-avem nici un loc, doamnă”, se aude o voce căptușită de tusă… „Ba, de ce, ba de ce? intervine o altă voce, molatecă și prietenoasă. Pentru o doamnă așa de… orice pasager ar fi măgulit… să cedeze…”

Botoran s-a ridicat brusc pe șezut. Noroc că închipuirea, zguduită de mișcarea lui, s-a agitat și ea; doamna Botoran a întors, elegantă și disprețuitoare, spatele și a ieșit din holul luminos. Săraca, n-a găsit nici măcar trăsură! Merge pe jos și calcă obosită calea cea lungă de la gară. Spiritul lui Botoran o escortează. Ar vrea să i se adreseze, dar nu izbutește decît să facă semne mutești; iar ea — curios — acum nu-l mai vede, nu vede nimic altceva; și pășește eroic înainte, în întunerecul în care, arar, luminile felinarelor sapă vaduri firave de la un trotoar la altul.

În clopotniți, ciocane grele cad ritmic pe țeste de aramă. Doamna Botoran ascultă, stoarsă de vlagă; i se par duhuri nocturne încercînd zadarnic să-i bată în piroane timpul. A fugit și acum abia se mai ține pe picioare. A cotit pe străzi mărunte și întunecoase. Un paznic de noapte se luase după dînsa. Parcă o strigase. Și cînd a început să fugă, a auzit un timp în urmă-i tropotul greu al încălțămintei ostășești. Cînd s-a pierdut în străzile mici, țignalul de alarmă a pornit energic și provocător; și alte țignale au răspuns rînd pe rînd, din ce în ce mai depărtate și mai stinse, cu modulații diverse, siniștri cucoși metalici ai nopței de oraș.

A dat acum într-o stradă mai mare și mai luminoasă ca a gărei. În umbra grea a unui copac a găsit o bancă mai ferită. Și s-a tras acolo, ca să audă cum se pierd tot mai departe clopotele orologiilor. Iar Botoran, în cămașa lui de noapte cu rîuri și papuci, se agită imaterial în urmă-i, strîns în pardessus-ul civil, pe care-l ține în geamantan; cum naiba l-a nimerit tocmai pe acela! Doamna Botoran nici nu-l simte că-i atît de aproape. Glasul lui e mut, însă dacă ea ar asculta adînc. În noapte, i-ar auzi desigur vocea minței dîndu-i sfaturile cele mai bune. Să se ridice neapărat și să plece… să plece… Dar unde?… Și Botoran însuși nu știe încotro s-o îndemne.

Și rămîne astfel în preajmă-i, neputincios și stupid.

Ea plimba necontenit privirile, într-o parte și alta a străzei luminate și deșerte; le plimbă mai mult ca să-și simtă capul mișcîndu-se liber în jurul gîtului, căci s-au atîrnat de el ghiulelele grele ale somnului. Ea făcea sforțări disperate să scape de teribila greutate. Dar se aud pași și inima lui Botoran a sărit din loc… Trebuie să fie gardistul. Privește și el în lungul și latul străzii, dar nu se vede nimeni, căci noaptea pasul se aude de departe, și apoi copacii și băncile ăștia te lasă oare să vezi ceva? Nu e vardistul! E, dimpotrivă, un domn, un tînăr…

Ochii doamnei Botoran s-au fixat asupra domnului cel tînăr. Botoran încruntă neputincios din sprîncene. Ce poate să-i folosească ei un tînăr, un tînăr atît de spilcuit și care de bună seamă vine de la chef, căci fredonează ceva, și ochii îi strălucesc într-un mod neobișnuit? Acum și trupul lui Botoran a reînceput să se zvîrcole în pat. Dar de pe trotuarul din față s-a desprins silueta grosolană a unui sergent.

Istovită, doamna Botoran își adună ultimele puteri; se ridică și măsură distanțele care o despart de cei doi.

Botoran ar dori să aștepte pe sergent. El însuși nu-și dă seama de ce trebuie să dorească astfel și în minte nu-i vine nici un folos pe care ar putea să i-l aducă sergentul…

— Doamnă, e drept, aveți hârtii în regulă (o avea ea ceva cu dînsa?). Dar nici nu puteți sta. N-avem voie să stea femeile noaptea pe stradă. Trebuie să mergeți la secție…

Dar Nina de bună seamă n-are nici o hîrtie la dînsa.

— Acolo, la noi, nu se umblă niciodată cu hîrtii și documente, domnule gardist…

— Așa, atunci poftiți de mă urmați!…

La secție! Haida-de! Nu! Însuși Botoran convine că soția sa a făcut mai bine găsind u-și refugiu la tînărul spilcuit. Nu-și poate totuși reține un gemăt ușor.

— Mă iertați, domnule… aș vrea să știu unde e cazarma jandarmilor…

— Cazarma… jandarmilor La ora asta?…

— Acolo este soțul meu, domnule… e concentrat… trebuie să se libereze astăzi… Se vede că… hm, cine știe… l-o fi amânat pînă mîine… El m-a anunțat greșit prin scrisoare. În sfîrșit, un malentendu, un teribil malentendu…

Tînărul spilcuit măsoară pe doamna Botoran de sus pînă jos la lumina felinarului electric. Ochii lui se opresc, rînd pe rînd, pe gîtul cvasiascuns de blana ușoară, pe brațele lungi, pe șoldul înalt… Iar ochii lui scînteiază și sclipesc neîncrezători. Așa, pe negîndite, niciodată nu i s-a întâmplat…

— Doamnă, dar cum credeți dumneavoastră că v-ar lăsa cineva să intrați la ora asta într-o cazarmă?…

— Cu toate astea, trebuie să fie vreo sentinelă… ceva. la poartă…

— Fără îndoială, fără îndoială… dar…

— Va da de veste soțului meu…

— În cazul ăsta…

Și domnul cel spilcuit și tînăr se înclină politicos. Cei doi pornesc, iar gardistul, care se oprise la distanță, salută involuntar; pe cînd Botoran, cu trup și suflet, e nevoit să încuviințeze iară…

Pașii lovesc sonor pavazul uscat în adînca tăcere. Tînărul cel spilcuit e ceva mai scund decît tovarășa de drum; de aceea chiar se simte puțin cam încurcat și ochii lui coboară supuși ori de cîte ori se lasă pe ei privirea grea a doamnei Botoran.

În pătucul său cazon Botoran e lac de sudoare. Insă tînărul este destul de cuviincios, deși în toată figura lui — pe care lui Botoran i-e cu neputință s-o statornicească -într-un fel, căci ia rînd pe rînd forme cunoscute și necunoscute — se vede totuși cît se poate de lămurit pîlpîind sfioasă, dar cu necontenite recrudescențe de îndîrjire, flacăra nădejdei. Însăși doamna Botoran observă aceasta, pe cînd ochii lui, de schimbătoare culori, aleargă acum în voie de-a lungul siluetei ei fine, măsurînd, socotind, cîntărind. Cuvîntul lui este însă necontenit cuviincios, revoltător de cuviincios. Botoran își cunoaște bine soția; el știe că, la cea dintîi vorbă greșită, ea i-ar întoarce însoțitorului spatele, fără chip de revenire. Și nemernicul parcă nici n-ar fi băut în seara asta; pe cît îi e de dezmățată și de scandaloasă privirea, pe-atît spusa îi înoată în spuma celei mai afabile politeți…

Doamna Botoran surîde; în colțul buzelor boțite, soțul ei observă cunoscutele și ușoarele cute în care disprețul se îmbină cu necazul înfrîngerei… Pe cînd celălalt își continuă interogatoriul, presărat cu florile fade ale curtoaziei ieftine, pline de tact și siguranță, reînnoindu-l stăruitor ori de cîte ori ea-l curmă prin vreo monosilabă plictisită. Doamna Botoran îl întrerupe deodată:

— E cu neputință să nu se găsească o sentinelă dinaintea unei cazărmi…

Lui Botoran îi place grozav bruschețea acestei întorsături tocmai pentru că e atît de nepotrivită cu ultima întrebare a vorbărețului inepuizabil.

Numai că accentul ei prea trist și vocea obosită începe să-l îngrijoreze.

— Fără îndoială, fără îndoială… Întărește spilcuitul. E drept, eu n-am luat seama, deși stau aproape… Însă, fără îndoială… trebuie să fie o sentinelă… Numai nu înțeleg cum o sentinelă ar putea să părăsească postul ca să dea de înștiințare soțului dumneavoastră… Va trebui pentru asta, poate, să dea înștiințare la corpul de gardă și nu-mi vine să cred c-ar face-o pentru un lucru, întrucît o privește, desigur, atît de neînsemnat…

Și ochii lui izbucnesc crîncen în rîsul lor murdar și mut, în vreme ce, sub lumina turbure a becului pe sub care trec, fața exprimă prefăcută dezamăgire…

Îl voi ruga mult… adaugă ea cu vocea pe jumătate și atît de obosită, că Botoran se cutremură de sus pînă jos.

— Doamnă, de bună seamă, doresc din toată inima să se întîmple așa cum vroiți dumneavoastră… Dar admițînd că ar fi așa, cine credeți că ar permite soțului dumneavoastră să părăsească în timpul nopței cazarma… sau cine credeți că ar permite ca în cursul nopței să pătrundă în cazarmă o femeie?…

— Poate că s-a eliberat… poate că e liber și a rămas doar noaptea asta…

— O doresc din toată inima… dar atunci cum a putut să nu vă aștepte?… Pentru prestigiul lui însuși sunt nevoit să-mi schimb gîndul și s-o spun răspicat: n-o doresc… nu doresc să fie astfel… Și spuneți… spuneți sincer… așa e că nici dumneavoastră… n-ați fi tocmai atît de încîntată să vă treziți în fața acestei posibilități?…

— Doamne, ce să mă fac atunci?…

— Nu disperați, doamnă… eu vă voi sta în ajutor… Dealtfel, vă rog să credeți că tot ce-am spus pînă acum au fost minciuni goale; ei bine, nu e adevărat că doresc să se întîmple așa cum doriți dumneavoastră… dimpotrivă, doresc ca să recurgeți la ajutorul meu… mai departe… Nu-mi luați în nume de rău, doamnă, dar vedeți… de o jumătate de ceas de cînd mă simt… lîngă dumneavoastră… aș minți…

Ea îi taie șiragul vorbelor în două doar dintr-o singură privire. Dar ochii lui rîd înainte și atît de vesel, că parcă a înnebunit. S-a oprit chiar în loc și ea a trebuit să se oprească de asemenea, privindu-l îngrozită și neînțelegătoare. Iar Botoran se zvîrcole ca un muribund asfixiat în patul lui.

— Doamnă, precum vedeți, destinul e cu mine și nu cu soțul dumneavoastră… iar dumneavoastră înșivă sunteți destinul meu… Aceasta-i cazarma jandarmilor… poftim… și-n fața ei, nici o sentinelă, doamnă… dar absolut nici una…

Ea-l privește rătăcită și-apoi ochii ei de-abia se ridică pe fațada lunecoasă și posomorită ca un părete de prăpastie, se agață neputincioși de crucile ferestrelor întunecate și alunecă necontenit pe poarta grea de fier, mută și masivă ca o lespede de mormînt. Cetește silabisind în lumina vagă a felinarului apropiat:

— Strada Moților 149… Asta este…

Se apropie, timidă, și pumnul ei micuț lovește, îndurerîndu-se, cu toată puterea lui femenină în bîrna nituită. Dar tocmai atunci, de lîngă Botoran, din patul alăturat, un horcăit lugubru asurzi totul, nimici orice închipuire în capul năucit de friguri. Botoran își ascunse capul sub perina tare și mirosind a lînă veche. Însă horcăitul era atît de puternic, încît avu impresia că vecinul de pat s-a întins peste el și-și suflă aghioasele prin partea cealaltă a perinei. Tremurînd de scîrbă, de insomnie, de dezamăgire și de durere, el se ridică privind rătăcit în juru-i, ca un spectru de nebun; dar vecinul de pat își vedea nemișcat, la locul lui, de cîntul lui sinistru. Botoran îl zgudui cu putere; camaradul nu se deșteptă, dar larma care se zbătea în gîtu-i încetă ca prin farmec.

Și tot ca prin farmec răsună atunci, în gîndul lui Botoran, bătaia aceea desperată de pumn micuț în poartă, ah, în poarta aceea grozavă, de fier. Nimic! Și pumnul micuț bate cu puteri îndoite. Nimic. Nu răspunde nimeni. Bate acum un pumn mai voinic și mai nerăbdător; bate în bătaie de joc pumnul ocrotitorului nocturn. Și iarăși nimic.

Și ochii dinaintea ei ard acum și dogoresc ca limbile focului de dezmăț și de triumf; ei spun cu muțenia lor înfiorătoare: „Nu vedeți, totul, totul e zadarnic, doamnă…”

— Am să vă rog, domnule, să rămîneți cu mine aici… pînă mîine… vă rog…

— O, doamnă, dar mai sunt atîtea oeasuri pînă să se lumineze… Cum o să puteți rezista atîta… În halul acesta de oboseală?… Nu vedeți cît sunteți de obosită?… Și apoi, doamnă, eu stau la doi pași… puțin în urmă, la primul colț… Ce pot să fac decît… decît să vă ofer azilul meu… și vă asigur…

— Lăsați, domnule… duceți-vă singur…

— Dar, doamnă, nu știți ce…

— Vă rog, vă rog…

Dar undeva, aproape, țignalul gardianului de noapte a izbucnit atît de brusc, că ea și-a astupat îngrozită urechile străpunse. Și involuntar pasul a pornit spre cel care, la distanță cuviincioasă, așteaptă încă, politicos și îndatoritor, și brațul care așteaptă, de asemeni încovoiat și prompt, cuprinde și închide ca o paranteză.

Botoran se îmbracă grăbit și febril. Imaginea mișcătoare s-a fixat. Și-l arde. Patul a devenit rug de jar. Cu vestonul pleacă în mînă, să se îmbrace pe drum. Pe scările întortocheate s-a lăsat în jos, parcă fără să atingă treptele, ca o stafie. În fundul cutiei de păpuși, aerul tare îl potolește. Copilării, copilării! Stelele au străluciri nemaipomenite. Sentinela îl oprește de la distanță.

— Sunt eu, măi camarade, n-avea nici o grijă… Botoran, concentratul, pe care o să mă libereze mîine…

— Dumneata ești…

— Eu sunt…

Și rămîne încurcat, neștiind cum să lege întrebarea de apariția lui neobișnuită…

— Mă durea capul și-am ieșit prin curte… Și mi s-a părut că aud bătînd în poartă; or îmi bubuie mie dorul în urechi?…

— D-apăi mai adineaorea, așa-i, or tot bătut unii în poartă… Știe-i dracu, că beți erau pesemne…

— Bărbați? mai întrebă Botoran, punînd cît mai multă indiferență în glas.

— Ba că era și-o femeie, că tare rîdea, mă rog…

— Mult de-atunci?

— O jumătate de ceas tot n-a fi.

— Îm-hî! Și n-ai întrebat ce vor?

— Apăi că doar de muiere nu-mi era…

Cu multă plăcere Botoran l-ar fi plesnit pe obrajii rotofei, dar nevoia de a ști creștea cu mult mai teribil decît indignarea și-l rîcîie necurmat cu unghia ei ascuțită în bulgărașul beregăței.

— N-ai auzit cumva ce vorbeau?

— D-apoi că ce să vorbească niște bețivi? făcu soldatul, plictisit și neînțelegător. Știe-i dracu ce vorbea…

Însă după ce se mai gîndi puțin reluă, aducîndu-și aminte că întrebătorul era caporal:

— …dar atît am auzit că aproape… El zioea: aproape… dar eu tot nu știu oe-o fi dat el să spuie cu „aproape”.

„Minți! Îi sta în gît lui Botoran să strige. Minți! Nu vezi cît ești de tîmpit?! Întîi ai spus că erau mai mulți…”

— Întîi ai spus că erau mai mulți, repetă el calm răgetul fioros al minței. Ia adu-ți bine aminte…

— D-apăi că mi-aduc destul de bine, domnișorule. Or fi fost ei și mai mulți, da eu tot pe-unul am auzit… Ruga și îndemna: „aproape, aproape…” și muierea tot chicotea…

Botoran privi zdrobit poarta enormă. Și ea părea că-l privește la rîndu-i calmă, cu drugii ei încrucișați, cu brațele unui uriaș în repaos.

Fără să mai scoată un cuvînt, se întoarse în loc și porni. De deasupra, o rază de stea se lungi deodată și i se înfipse în ochi. Simți sub pleoapă umed și cald.

Acum e zi limpede și clară și soare mult varsă pretutindeni luciri vii și repezi. Iar doamna Botoran e în fața lui și rîde și ea ca soarele și ca toată frumusețea dimineței acesteia.

— N-ai primit telegrama?

— N-am primit nici o telegramă.

— Și cînd ai venit?

— Azi-noapte la două.

— Unde ai fost pînă acum?

O ezitare mică, imperceptibilă, o nimică:

— Unde?… În sala de așteptare, desigur…

Desigur? Ochii lui s-au oprit grei de nedumeriri și noi întrebări pe obrazul fraged și rumen, cu miros de săpun proaspăt și pudră.

Dar în juru-le forfotă curioasă populația cu tunici albastre și fireturi a cazărmei. Și Botoran îndrumă soția ușor, înapoi, spre strada plină de soare și zgomot. Dar în dreptul porței, dată acum de părete, ea se oprește deodată:

— Vai ce poartă enormă…

El încruntă, întunecat, ochii. Iar ea își sfîrșește în mod firesc gîndul:

— Eu cred că prin asta nici măcar nu se aude…