Plugul
Aho, aho, copii argați,
Stați puțin și nu mânați
Lângă boi v-alăturați
Și cuvântul mi-ascultați:
S-a sculat mai an
Bădica Troian[1]
Ș-a încălecat
Pe-un cal învățat,
Cu nume de Graur
Cu șaua de aur,
Cu frâu de mătasă
Cât vița de groasă.
Și-n scări el s-a ridicat,
Peste câmpuri s-a uitat
Ca s-aleagă-un loc curat
De arat și semănat.
Și curând s-a apucat
Câmpul neted de arat
În lungiș
Și-n curmeziș.
S-a apucat într-o joi
Cu-n plug cu doisprezece boi
Boi bourei,
În coadă cudălbei
În frunte țintăței
Mânați, copii: hei, hei!
Ziua toată a lucrat,
Brazda neagră-a răsturnat,
Și prin brazde-a semănat
Grâu mărunt și grâu de vară,
Deie Domnul să răsară!
Mânați, măi: hăi, hăi!
Și cât lucrul la sfârșit
Iată, mări, s-a stârnit
Un vânt mare pe pământ
Și ploi multe după vânt,
Pământul de-a răcorit
Și sămânța-a încolțit.
Mânați copii: hăi, hăi!
La lună, la săptămână,
Își umplea cu apă mâna,[2]
Și se duse ca să vadă
De i-a dat Dumnezeu roadă.
Și de-i grâul răsărit.
Și de-i spicul aurit.
Era-n spic ca vrabia,
Era-n pai ca trestia!
Mânați, măi: hăi, hăi!
Troian iute s-a întors
Și din grajd pe loc a scos
Un alt cal mai năzdrăvan
Cum îi place lui Troian
Negru ca corbul
Iute ca focul
De nu-l prinde locul.
Cu potcoave de argint,
Ce sunt spornici la fugit
Mânați, copii: hăi, hăi!
El voios a-ncălecat,
La Tighina-a apucat,
Și oțel a cumpărat
Ca să facă seceri mari,
Pentru secerători tari,
Și să facă seceri mici
Pentru copilași voinici,
Ș-altele mai mărunțele
Cu mănunchi de floricele
Pentru fete tinerele
Și neveste ocheșele.
Mânați, măi: hăi, hăi!
Ș-a strâns fine
Și vecine
Și toți finii
Și vecinii
Și vreo trei babe bătrâne,
Care știu rândul la pâine,
Și pe câmp i-a dus,
Și pe toți i-a pus,
La lucrul pământului
În răcoarea vântului.
Mânați, copii: hăi, hăi!
Ei cu stânga apucau
Și cu dreapta secerau,
Și prin lan înaintau,
De părea că înotau.
Alții-n urma lor legau
Snopuri nalte adunau.
Și clăi mândre ridicau
Ce la soare se uscau;
Mânați, măi: hăi, hăi!
Apoi carele-ncărcau,
Și pe toate le cărau
Și girezi nalte durau,
În capul pământului
În sterița vântului.
Apoi aria-și făceau
Și din grajdi mai aduceau
Zece iepe
Tot sirepe.
Și de par că le legau,
Și pe toate le mânau
Împrejurul parului
Deasupra fățarului
Mânați, măi: hăi, hăi!
Iepele mereu fugeau,
Funia se tot strângea
De par iute ajungea!
Și grâul se treiera,
Și flăcăi îl vânturau,
Dimerlia scuturau,
Harabale încărcau
Și la moară le plecau,
Mânați, copii: hăi, hăi!
Iară hoața cea de moară
Când văzu atâtea care
Încărcate cu povară,
Puse coada pe spinare
Și plecă în fuga mare
La cea luncă de scăpare.
Lunca mare,
Frunză n-are;
Lunca mică
Frunza-i pică.
Iar morarul, meșter bun
Zărea moara prin cătun,
Și-și lua cojoc mițos
Și mi-l îmbrăca pe dos.
Și-și luă ciocanu-n brâu,
Și mai luă și un frâu.
Apoi iute alerga
Moara cu frâu-o lega
Ș-o apuca de călcâi
De-o punea pe căpătâi
Și-i da cu ciocanu-n șele
De-o așeza pe măsele;
Mânați, măi : hăi, hăi!
El o lua de lăptoc
Ș-o da iar în vad, la loc.
Și turna deasupra-n coș
Grâu mărunțel de cel roș
Grâul s-așeza pe vatră
Și din coș cădea sub piatră.
De sub piatră în covată
Curgea făină curată,
Mânați, copii: hăi, hăi!
Troian mult se bucura
Zeciuială morii da,
Pe morar îl dăruia,
Apoi călare suia
Și voios se înturna
Cu flăcăii ce mâna.
Iar boii se opinteau
Și roțile scârțâiau;
Mânați, măi: hăi, hăi!
Iată mândra jupâneasă,
Dochiana cea frumoasă
C-auzea tocmai din casă
Chiotul flăcăilor
Scârțâitul carelor;
Și-n cămară că mergea
Și din cui își alegea
Sită mare și cam deasă
Tot cu pânză de mătasă.
Sufleca ea mâneci albe,
Ș-arăta brațele dalbe,
Și cernea, mări, cernea,
Ninsoarea se așternea.
Pe sus tobele băteau
Negurile jos cădeau.[3]
Mânați, măi, hăi, hăi!
Apoi mama plămădea
Ș-o lăsa până dospea;
Apoi colaci învârtea.
Pe lopată mi-i culca
Și-n cuptor îi arunca!
Apoi iară cu lopata
Rumeni îi scotea și gata.
Atunci ea-mpărțea vreo cinci
La flăcăii cei voinici.
Și-mpărțea trei colăcei
La copiii mititei
Iară mândrului bărbat
Îi dădea un sărutat!
Mânați, măi: hăi, hăi!
Cum a dat Dumnezeu, an,
Holde mândre lui Troian,
Astfel să dea și la voi,
Ca s-avem parte și noi.
Să vă fie casa, casă
Să vă fie masa, masă!
Tot cu mesele întinse
Și cu fețele aprinse,
Tot cu casele grijite.
Cu buni oaspeți locuite.
Și la anul să trăiți,
Să vă găsim înfloriți
Ca merii
Ca perii
În mijlocul verii.
Mânați, măi: hăi, hăi!
De urat, am mai ura
Dar ni-i că vom însera
Pe la curtea dumneavoastră
Departe de casa noastră,
Dumneavoastră aveți parte
De curți nalte luminate,
Văruite, șindrilite.
Și cu ferești sticluite.
Noi avem bordeie mici
Bune de plugari voinici,
Vălătucite și lipite
Și cu stuh acoperite.
Dar câte paie-s la noi
Atâți bani fie la voi!
De urat am mai ura
Dar ni-i că vom însera
Și avem a trece-n cale
O dumbravă rea din vale.
Unde sunt fete nebune
Ce azvârlă cu alune
Și se leagă de feciori
Ca albinele de flori.
Și le-ncurc" cărările
Tot cu dezmierdările!
Note
[modifică]- ↑ Troian în loc de Traian. Valul lui Traian ce trece țările române este numit Troianul. Asemenea și ruinele podului de pe Dunăre lângă Turnul Severinului se numește podul lui Troian.
- ↑ În orice întreprindere fac, fie un drum, fie o speculație, fie o căsătorie, fie un război. Românii găsesc de bun augur dacă le iese înainte cineva cu un vas plin de apă sau de vin. Ei zic atunci cu mulțumire: Mi-a ieșit cu plin, în plin să-mi meargă. De aceea negreșit Troian își umple mâna cu apă când are a se apuca de cules holdele. Asemenea când iese Crai-nou pe cer, Românii îi închină cofițe pline cu apă sau cu vin și după ce-i adresează rugămintele lor varsă cofițele peste cap.
- ↑ Aceste două versuri compun una din cimiliturile obișnuite la șezători.
Când flăcăii și fetele se adună noaptea la clăci sau la șezători, își petrec timpul cu tot soiul de jocuri; unii spun povești, alții propun frânturi de limbă sau cimilituri care nasc hohote de răsună casa. Iată câteva din aceste fraze, numite frânturi de limbă, și care trebuie zise iute și de multe ori.
Hârb frânt.
Hrib fript.
Capra calcă-n piatră,
Piatra crapă-n patru
Crape capul capri-n patru.
Cum crapă piatra în patru.
Veniră aseară oaspeții la noi
Legară caii de coame, de coade, de cuiele podului, etc.
Iată și câteva cimilituri:
Două merg, două stau
Două dușmănie și-au. (Soarele și luna ; Focul și apa)
Pe cea vale nourată
Vine-o fiară-ncornorată.
De meșteri străini lucrată.
Suflet n-are, suflet duce.
De pământ nu se atinge. (Corabia)
Roș e, măr nu e,
Pături sunt, plăcintă nu-i. (Ceapa)
Limbă dulce sau amară
Grăiește la răsărit și s-aude la apus. (Scrisoarea)
Am două pietre nestemate,
Încotro le-arunc, acolo se duc. (Ochii)
Dai de piatră nu se strică,
Dai în apă se despică. (Hârtia)
Cimilică mititică
Nici de Vodă nu-i e frică. (Scânteia)
Pe cea gură de vale
Vine-o matahală mare,
Cu 5 capete, 4 suflete și 100 degete. (Mortul dus pe năsălie de patru ciocli.)
Oastea unui crai
Într-un vârf de pai. (Macul)
Jocurile copiilor români sunt foarte diverse; ele se numesc: de-a mijoarca, de-a brăzdița, de-a puia-gaia, de-a bastonul, de-a halea-malea, de-a sita cumetrei, de-a boul, de-a balanea, de-a dracul, de-a baba-oarba, de-a țăncușa, de-a ineluș-învârtecuș. Ei se mai joacă și în dupi, în țarc, cu mingea sau cu zmeii.
Cea mai însemnată calendă la Romani eră calenda anului nou, când se felicitau și se dăruiau cu prezenturi, și când era obiceiul a se cânta pe la case. De acolo se trage colinda noastră, adică urarea de anul nou, și de crăciun. Colindătorii merg pe la case, se opresc sub ferești, și încep a zice urarea numită plugușorul, împreunându-și cuvintele cu sunet de clopoței, sau de fiare de plug, sau de un instrument ce-i zic buhai și care consistă într-o sită de piele petrecută cu un fir gros de păr de cal. Tragerea firului prin pielea sitei produce un răget surd ca de bou depărtat.