Plecările mele

PLECĂRILE MELE de Panait Istrati

1928

SFÂRȘITUL COPILĂRIEI, PRIMII PAȘI ÎN VIAȚĂ

I. – LA STĂPÂN

Împlinisem treisprezece ani, când, în cancelaria școalei no. 3 din Brăila, domnul director Moisescu, înmânând mamei certificatul meu de absolvire a patru clase primare, o întrebă:

— Ce-ai de gând să faci cu băiatul?

— Apoi, ce să fac, domnule director: o să-l dau la stăpân, ori la v-un meșteșug, –răspunse mama, după un oftat adânc.

Rezemat cu spatele de fereastră, bunul domn Moisescu își chinui „cioculețul“ cărunt, frământându-l între degete, se uită la mama, se uită la mine, privi în pământ, și zise, ca pentru sine însuși:

— Păcat…

Iar după o pauză:

— N-ai putea să-l dai la liceu?

— Nu, domnule director… ; îs femeie sărmană… o biată spălătoreasă, văduvă!

— Păcat…

Mi-aduc aminte că nu vedeam nici un fel de „păcat“; dimpotrivă: mă simțeam ușurat. Ba chiar căinam pe foștii mei camarazi cari, mai „norocoși“ decât mine, aveau „s-o ia de coadă“ în liceu. Prea mult am iubit libertatea; prea mi-a fost drag să fac totul din proprie pornire, pentru ca să pot îndura cea mai mică silnicie. Și, Dumnezeu să mă ierte, dar știința instrucțiunii publice n-a descoperit încă mijlocul de-a face cartea dragă copilului.

Așa că, în drumul spre casă, împărtășeam durerea mamei, care, plângând în batistă, rostea mereu:

— O fi păcat… Da’ ce pot să fac eu, săraca ’n de mine!…

— Lasă, mamițică: să vezi cum am să găsesc, eu singur, un stăpân pe gustul meu!…

Și l-am găsit… Eu singur… Poate nu tocmai pe gustul meu.

Restul verii aceleia, l-am petrecut, ca de obicei, la Baldovinești, între unchii mei Anghel și Dumitru. Cu cel dintâi mă preparam de „crâșmărit“. Cu cel de-al doilea, mă îmbătam de ultimele pâlpâiri ale unei libertăți care avea să treacă în domeniul amintirilor ce nu se mai pot uita. Hoinăream prin vii, ținându-mă tiptil după moș Dumitru, care trăgea cu pușca în grauri. Seara coceam porumb „de lapte“ și ascultam țârâitul greierilor, orăcăitul broaștelor din baltă și lătratul câinilor. Noaptea dormeam pe câmp, înfășurat în gheba^[1] unchiului, pe când caii pășteau în preajma noastră, iar unchiul tăcut, „bea“ tutun și căta din când în când la cerul înstelat.

Ziua, pe arșiță, forfoteam prin crâșma lui moș Anghel, răcoroasă ca o hrubă. Stropeam lutul, măturam, spălam paliare, și învățam cum să răsucește o canea când vrei să scoți vin.

— De, mă băiete! îmi zicea unchiul, privindu-mă; eu te-aș păstra lângă mine, dar nu prea e fapt înțelepțesc: când „copchilul“ se știe la neam, își ia nasul la purtare și se strică. Numai printre streini te faci om. -Dar să nu intri slugă la dârloagă! Să cauți un stăpân „ajuns“. Și să-l slujești cu cinste, mă! Să nu „piști“! „Pișcătura“ e lucru rău în negustorie: dă omul îndărăt. -Dacă ți-e poftă de-un covrig, să te duci drept la stăpânul tău, să te uiți în ochii lui, cu sufletul deschis și să-i spui: „Domnule Vlad, mi-e poftă de-un covrig!“ Dacă-ți dă „un cinci“, cumpără covrigul și mănâncă-l. Dacă nu, rabdă!

★

Pe-o zi tristă de octombrie, îndată după plecarea mamei la lucru, ieșeam și eu. Făceam primii mei pași spre muncă, spre luptă, după o copilărie pe care aș putea s-o numesc răsfățată, și eram conștient că anii zburdălniciei fără de griji au luat sfârșit, că sosise momentul de-a veni în ajutorul truditei mele mame. Gândul de a-i ușura sarcina, de a-mi câștiga singur hrana și îmbrăcămintea, precum și o mică sumă de bani „pe care să i-o pun în poală“, gândul acesta îl nutream de mai bine de un an. Tot timpul când am urmat clasa a patra, mă uitam zilnic la „băieții de prăvălie“ cu mâinile degerate și încinși cu un șorț de sac, vorbeam adesea cu unii dintre dânșii, le știam păsurile și-i consideram superiori mie:

— „Ei își câștigă pâinea, îmi ziceam; părinții lor trebuie să fie mulțumiți. La anul am să fac și eu la fel“.

Anul acesta dorit, venise. Și neștiutor de câtă durere se ascundea într-un piept de „băiat de prăvălie“ încins cu pestelcă bățoasă, călcam mândru pe Calea Călărașilor, mândru de „bucuria“ pe care aveam să i-o fac mamei, spunându-i că „m-am tocmit“.

Nu mergeam la întâmplare. Știam precis ce voiam: ochisem de mult o prăvălie care îmi convenea din toate punctele de vedere. Întâi: era crâșmă grecească. (Moș Anghel îmi spusese să intru „la greci, că sânt oameni filotimi, nu ca românul nostru: zgârâie brânză“.) Al doilea: crâșmarul nu era însurat. (Aveam groază de nevestele stăpânilor cari băteau pe băieți și-i punea să spele scutecele scârnave ale pruncilor.) Și al treilea: prăvălia era situată în imediata vecinătate a scumpei mele Dunări!

Făceam și eu nazuri: voiam ca vaca să fie grasă, lăptoasă și devreme acasă. O întrecusem pe românca din Ardeal care, trimițându-și băiatul la București, îl sfătuia:

— Să nu te bagi, maică, la „schițărie“, că umbli cu lucruri „otrăghicioase“; nici la cai, că svârle cu „chicioarele“; ci să intri acolo unde se fac „de halea multe și mărunte, și dulci, și bune de mâncat“!

Mie nu-mi era frică de cai, nici de lucruri otrăvicioase, dar n-aș fi intrat cu nici un chip la băcănii, ori la stămbării, unde băieții se deșelau cu sute de kilograme de marfă, scoțând dimineața, pe trotuar, o jumătate din conținutul prăvăliei și băgându-l seara înapoi. Pe lângă această trudă, mai erau obligați să răcnească toată ziua după mușterii și să-i tragă de mânecă, ceea ce n-aș fi făcut nici sub amenințarea foamei.

E drept că și meseria de crâșmar, pe care o alesesem, avea o altă trudă, o altă sperietoare: era teribila hrubă, adânc săpată în inima pământului, labirint umed și fără aer, unde trebuia să te cobori de sute de ori pe zi ca să scoți unui bețiv „un pahar cu aburu pă el“. Se spunea că adesea, pe la miezul nopții, stăfiile se ascundeau printre butoaiele acestor beciuri. Ele suflau în lumânarea băiețelului și-i săreau în spinare. Mulți copii au fost găsiți leșinați.

Auzisem de toate aceste rele. Moș Anghel, însă, avusese grija să mă previe:

— Nu sânt stăfii! Lumânarea se stinge din lipsă de aer. Caută să întreții răsuflătorile destupate. Iar ca să nu gonești mereu în hrubă, păstrează ascuns, în pivnița de sub prăvălie, un urcior cu vin: coboară-te cu paharul, zăbovește nițel, ca să creadă mușteriul că te-ai dus în hrubă, și trântește în pahar un strop de sifon, ca să înlocuiești „presiunea“ de la canea. Dar să ai ochi; să nu joci un asemenea renghiu mușteriului care „se cunoaște“…

★

Strada Malului, –al cărei nume se poate să se fi schimbat azi,– era, acum treizeci de ani, acel coridor scurt care începe din Calea Călărașilor, aproape în fața străzii Sfântului Nicolae, și se termină la malul Dunării, de unde și numele. Se afla situată în plin Caràchiù (Karakioi), canier în majoritate grecesc, chefliu și guraliv, dar nu bătăios ca Atârnații și ca Comorofca, pomeniți în nuvela Codin.

Karakioiul mă atrăgea prin voioșia lui pacifică, prin latura-i cosmopolită: când mă plimbam prin Karakioi, ori prin Cetățuia descrisă în Kira, îmi închipuiam că sânt pe malurile Bosforului, cunoscut din gravuri și atât de arzător dorit. Greci visători și berbanți; turci cu fețe severe; grecoaice sprâncenate și melancolice; „cadâne“ indolente, sfioase, privind printre uluci și gata să-și coboare vălul aruncat pe creștet: -neamuri străine, plecate după procopseală, dar reduse acum la lupta pentru trai, veșnic muncite de nostalgia patriei, nădăjduind mereu s-o revadă într-o zi și sfârșind întotdeauna prin jalnice țintirimuri.

Cam pe la mijlocul acestei stradele, trona, ca o regină a zaiafeturilor eroice de altădată, crâșma lui Kir Leonida, reputată prin vinurile și mâncărurile ei.

Aci îmi era scris să fac cunoștință cu primul meu stăpân. Aci aveam să-mi petrec un an și jumătate de eroică servitudine, să mănânc „pâine străină udată cu lacrimi“ și… să învăț limba greacă!…

Era pe la opt dimineața. Intrai cu îndrăzneală. Miros de rasol și de țelină cu carne. Un bucătar bătrân, -mustață de antart albă colilie, -da în vânt după treburi. Tejghetarul, -faimosul „tejghetar“, oroarea băieților de cârciumă, -citea într-o gazetă, dindărătul tejghelei. Doi copilandri, ceva mai în vârstă decât mine, curățau cartofi pe o masă lungă, încărcată cu tot felul de zarzavaturi: linte, fasole, praz, gutui de făcut cu carne. Ici, colo, pe mese, pahare de vin și de rachiu, goale. Nici un client. Și nici Kir Leonida, pe care-l cunoșteam din vedere.

Dădui bună dimineața. Tejghetarul mă luă în primire:

— Pă cine cauți… „mândrețe“?

— Pe domnul Leonida.

— Nu-i aici. Da’ ce-ai cu el?

— Aș vrea să-i vorbesc…

— Poți să-mi vorbești mie!

— Nu, domnule; am să-l aștept.

Găliganul își reluă gazeta. Ieșii în stradă. Dacă aș fi știut ce fiară crudă se ascundea sub pielea acestui cojan fără inimă, aș fi rupt-o la fugă ca dracul de tămâie.

Câtva timp, mă plimbai îngrijorat: cârciuma avea doi băieți și pe tejghetar; cu stăpânul, făceau patru. Se putea foarte bine să nu fiu primit.

Dar grija asta fii imediat spulberată de un alt sentiment cu totul contrariu: mă aflam la capătul dinspre Dunăre al străzii Malului, -punctul cel mai înalt al platoului Brăilei, -și apariția vastei priveliști a fluviului-prieten mă făcu să mă cutremur de ideea pierderei apropiate a libertății mele. Presimțământ funebru de moarte năprasnică… Groază inexplicabilă… Rupere de echilibru sufletesc… Halucinație…

Mi se părea că cineva se ținea gata să mă înșface și să mă despartă pe vecie de mama, de lume, de viață. Sălciile pletoase ale bălților mă tânguiau, mohorâte. Sirenele vapoarelor șuierau alarmate. Huruitul ghiociurilor din port: glas cobitor. Dunărea mocnea. Picura de ploaie.

Într-o clipă, uitai de truda mamei, căreia voiam să-i viu în ajutor; și, fără să mai stau la îndoială, o ștersei spre casă!

„Acasă“! în tindă, în coșar, în pod, -dar: „acasă“! „La mama…“!

Scoborâi malul mai mult pe-alunecatelea. În port, mă surprinse ploaia. Cum mă aflam printre vagoanele de cereale, sării într-unui gol. Aci, mă pomenii că nu eram singur.

O fetiță de vreo opt-nouă ani, sta zgribulită pe dușumeaua vagonului și își cosea o sfâșietură a rochiței ei peticite. Lângă dânsa, un săculeț cu vreo baniță de gozuri, o măturică și un făraș.

Apariția mea neașteptată o înlemnise. Nu mai cosea. Mă privea cu ochii sticliți ai unei pisici îngrozite de câini.

Ca să n-o sperii și mai tare, și să n-o fac să fugă pe ploaie, mă oprii la intrarea vagonului. Îi întorsei spatele, făcându-mă că privesc cum plouă.

N-aveam nevoie să știu ce-i cu ea, nici s-o iscodesc prea mult. Trăiam doar în lumea ei, și știam, de pe atunci, tot ce se poate ști din mizeria copiilor cu sau fără căpătâi.

Totuși, din vreme-n vreme o cercetam cu coada ochiului, își reluase cusutul. Părul îi cădea pe ochi. Degetele îi erau înmărmurite de frig. Tremura din tot corpul.

Ploaia se oprise. Dând să plec, o întrebai:

— De ce coși aici? N-ai pe nimeni?

Ea mă privi cu ochi mai încrezători.

— Am mamă… Da’ nu mai vede… Și p’aici, p’între vagoane, mă agăț mereu, când adun gozuri.

Iar după o clipă, surâzând ușor:

— Tu n-aduni gozuri?

— Ba da… zisei, rușinat.

Și am plecat pe fugă. Dar nu „acasă“, nu „la mama“, -ci drept la crâșmă la Kir Leonida.

★

Jupânul era acum în prăvălie, proaspăt ras și frezat, cu mustața răsucită ștrengărește, cu paltonul aruncat pe umeri, -holtei, călcând pe al treizecilea an, plin de sănătate, plin de bani.

Râdea zgomotos în tovărășia a doi prieteni, cu cari sta la un pahar.

Nefiind sigur că voi fi primit, și cum mă jenam să-i vorbesc față de toată lumea, rămăsei peafară, în așteptarea unui moment prielnic. El ieși după puțin în ușa prăvăliei și, văzându-mă așteptând, mă întrebă:

— Tu m-ai căutat azi-dimineață?

— Eu, domnule Leonida.

— Ce vrei?

— Aș vrea să intru la stăpân la d-ta.

— Să intri la mine?! făcu el cu mirare. -și vii, așa, singur-singurel?!… Băieții de stăpân sânt aduși de mână. Ce să vorbesc eu cu tine? N-ai părinți?

Kir Leonida privea la om cu mândrie grecească, vorbea răspicat și fără accent străin, fiind născut în țară. Tatăl său, bătrân cârcotaș și încă verde, deschisese crâșma din strada Malului cu zece ani înainte de venirea pe lume a odorului său unic.

Mi-aduc aminte că, deși copil, am știut să miros orgoliul național al grecului și l-am exploatat cu o nebănuită îndemânare: i-am spus că mama e româncă, dar că tatăl meu, mort pe când eram în leagăn, fusese grec. Și precizai: chefalonit! Iar ca să-i speculez și mai bine îngâmfarea patriotică, adăogai:

— Viu fără știrea mamei. Vreau să intru la greci și să învăț grecește!…

Că voiam să învăț grecește, asta era tot așa de adevărat cum e adevărat c-aș vrea astăzi să vorbesc toate limbile din lume, -dar că aș fi dat întâietate unei nații, în dauna ori spre umilirea alteia, de-o asemenea schilodire cerebrală nu m-am făcut vinovat în nici un moment al vieții mele, nici chiar în copilărie: am fost cosmopolit din născare…

Kir Leonida, gâdilat la infirmitate, se umflă ca un curcan:

— Bine, drăguțule, bine: am să te primesc și ai să înveți limba tatălui tău, dar nu pot să stau la tocmeală decât cu mama ta. Vino mâine cu dânsa!…

A plâns biata mamă, în seara acelei zile, până i s-au rupt rărunchii:

— La ce-a folosit că mi-am închis tinerețele… , c-am trăit în văduvie…, c-am muncit ca o roabă, numai și numai ca să te feresc pe tine de mână străină, -dacă tot pe mână străină a trebuit să intri!… Să nu mai lase Dumnezeu inimă de mamă pe pământ!…

A doua zi, –era tocmai într-o duminică,– ne-am înfățișat la ușa „străinului“. Mama părea bună de pus în coșciug. Mie, mi se zvârcolea inima ca o vrabie în mâna unui copil: mă credeam pe punctul de a fi înmormântat de viu. Mama credea același lucru.

Explicația trebuie căutată nu numai în faptele că: o mamă își făcuse un idol din copilul ei, iar acest copil își făcuse un idol din dragostea pentru libertate. Mai era ceva: era acea nesuferită teroare care face pe om sclavul părerilor altora, și care se numește gura mahalalei.

„Gura mahalalei“ cere unui copil să fie statornic, „cuminte“, să rămâie la stăpânul unde a fost dat, nu să umble „din stăpân în stăpân“. Să sufere barbaria și să devie la rându-i barbar. Concepția asta de slugărnicie a fost, este împinsă de „gura mahalalei“ până acolo, că a fost concretizată în faimoasa, în odioasa zicătoare: Palma stăpânului, îngrașă buca slugii“.

Trecând pragul crâșmei lui Kir Leonida, eram amândoi, atât eu cât și mama, conștienți de teroarea pe care mahalaua o va face să apese pe umerii noștri: intrând la stăpân, trebuia să rămân, să sufăr, să înghit și să n-o dau pe mama „de rușine“. Mama nu trebuia să audă spunându-se că fiul ei, ceea ce se spunea așa de des de ai altora: „Iar a fugit de la stăpân!“

O, stăpâni! Până și de sclavii voștri sânteți susținuți în opera voastră de universală robie!

În general, mamele nu sânt prea conștiente de agonia sufletească a copilului care se vede pe cale de a fi întemnițat. Copilul, însă, -ființă încă neîmbâcsită de prejudecăți și care se conduce numai prin instincte, simte groapa ce i se deschide în fața primilor pași ce-i face în viață, se răzvrătește în sufletul lui și contractează o ură înverșunată atât împotriva stăpânului, cât și a propriei sale familii.

Orice copil e un revoluționar. Prin el, legile firii calcă în picioare tot ce omul matur a ridicat împotriva lor: morală, prejudecăți, calcule, interese meschine. Copilul e începutul și sfârșitul lumii. El singur înțelege viața, fiindcă se conformă ei. Ieșit din copilărie, omul devine cel mai dezgustător dintre animale: animalul calculat.

Învățat-a omenirea asta ceva din tot ce i se spune de veacuri?

Tare îmi vine să mă-ndoiesc!

Căci astăzi, ca și în anul una mie patru sute, nici un stat n-a înțeles ce e viața, nici o legislatură n-o apără cu pricepere, bunul plac și nerozia domnesc mai strașnic ca oricând.

Făptura plăpândă, vibrând de emotivitate, dornică de viață, copilul e dat și azi pe mâna acelorași brute, îndopate cu mulțumiri trupești, cari îi frâng junghetura de îndată ce le intră pe mâini. Habar n-are stăpânul-animal al acestei lumi, că copilul e setos de lumina zilei, de vântul care bate, de frunza care foșnește, de ciripitul păsărilor, de libertatea câinilor și a pisicilor cari umplu străzile, de mirosul țarinei umede și de tot ce firea ne-a pus la îndemână, nouă oamenilor, ca să ne facă traiul fericit. Habar n-are bruta-stăpână a inocenței, că copilăria e cel mai dulce dintre anotimpurile vieții, și că numai în vremea copilăriei se pot pune temeliile bunătății, fondațiune menită să suporte lungi ani de luptă, o întreagă uzină de frământări și de chinuri cari dau omenirea de râpă dacă baza nu e făcută din bunătate.

Și cum s-ar putea ca baza vieții să fie bunătatea, când marea majoritate a omenirii își petrece copilăria în bătăi și privațiuni, în mortificări și ucigătoare pușcării îngăduite de legi? Cum să nu fie lumea asta plină de oameni răi, de hoți, de tembeli și de răsturnători de „ordine“, când „ordinea“ voastră, o, stăpâni, nu e întemeiată decât pe cruzimi neîngăduite de legile naturii?

Și voi sânteți legislatori, -o, căpcăuni ai copilăriei! O, crâșmari, băcani, stămbari, cârnățari, mari proprietari de glod negru ca inima voastră, -și voi aveți academii pline cu vite încălțate! și voi aveți catedre de morală; și biserici cu clopote asurzitoare; și parlament, care face legi cum ai face o plăcintă, -și voi habar n-aveți ce e viața, cât ar putea să fie de frumoasă și cât de groaznic o schingiuiți!

★

— Al d-tale e feciorul, lele?

………………………………………

Bietule Kir Leonida!… Bieților Kiri Leonizi ai vremurilor noastre!… De unde să știți voi ce înseamnă o lele și un ficior?!… Cum ați putea voi bănui câte lumi mișună într-o rază de soare; câte lupte se dau într-o gaură cu furnici; câte dureri ascunde o inimă de mamă trudită și câte daruri se pot naște într-un suflet de copil!…

………………………………………

— O sută de lei pe an; un rând de haine; o pereche de ghete; o pălărie; o zi slobodă la Paște și încă una la Crăciun!…

………………………………………

Nouăsprezece ceasuri de goană zilnică, adică de la șase dimineața, până la unii după miezul nopții. Cuvinte aspre, înjurături obscene, palme cu nemiluita.

Șiroaie de lacrimi, suspine de nimeni auzite, visuri spulberate. Dor de ducă!…

………………………………………

Și cum? Nici o mângâiere? Nici un ochi prietenesc? Nimic care să aline această jalnică copilărie?

Ba da.

II. – „CĂPITAN“ MAVROMATI

Un zid chinezesc, nevăzut decât de ochii mei îngroziți, se înălța în ușa crâșmei lui Kir Leonida și mă despărți de lume, de îndată ce încinsei șorțul stăpânului.

Pușcăriei i se spune pușcărie; omul închis într-însa știe că i s-a răpit libertatea. Ce trebuie să știe copilul dat la stăpân? Că e pus acolo ca să slujească? Nu. El trebuie să știe, el va afla-o singur, că în afară de-o muncă pe care legile n-o îngăduiesc nici oamenilor maturi, dreptul sfânt de a pleca după terminarea muncii, de a ieși în stradă, de a se confunda cu întunericul nopții și cu propriile-i gânduri, -acest drept îi e suprimat lui, copilului; visătorul setos de libertate; lui, debutantul în viață!…

Mă uitam la muncitorii cari se întorceau seara acasă, cu pâinea la subsuoară, rupți de oboseală, înecați în praf ori înotând în noroi, –și-mi ziceam:

— Și eu mă scol ca el, la șase dimineața, și trudesc, nu până seara, ci până în miez de noapte: n-am și eu dreptul să mă duc acasă, ca ei, la patul meu, la mama mea?

Nu! –Eu, noi, băieții de prăvălie, trebuiam să facem două zile de muncă neîntreruptă într-o singură zi! Iar când era întreruptă, timp de două ceasuri, la trei după-prânz și la zece seara, nu o dreaptă și bine meritată odihnă ne aștepta, ci groaznica și neînvinsa moțăială cu cortegiul ei de torturi inchizitoriale.

Destinat să-mi fac ucenicia crâșmărească la spălatul vaselor, mai trebuia, între timp, „să învăț hruba“, nemărginitul labirint al celor două sute de butoaie cu vinuri și rachiuri. Pierdute în inima pământului; să învăț pe dinafară zecile de calități ale băuturilor și să le recunosc, mai târziu, după culoare și miros. Ah, n-am să uit niciodată lipsa de omenie a tejghetarului, care mă îmbrâncea pe tot lungul celor optzeci de trepte ale scărilor, umede și rupte, ale pivniței și hrubei, pe cari le scoboram cu frica în sân de a nu-mi frânge gâtul la fiecare pas! Și de câte ori voi vedea un băiat de prăvălie, am să-mi aduc aminte de câinescul procedeu al tejghetarului fără inimă, care credea că mă „învață“ când, într-un întuneric beznă, și alergând printre vase, de-abia murmura între dinți:

— Numerele unu, două, cinci, paisprezece, douăzeci: vinuri noi! Numerele… (cutare, cutare): vinuri de un an, de doi, de cinci, de zece, de douăzeci de ani! Butoaiele astea au „presiune“; fac să sară caneaua! Vinul de-aici are iz! Ăstălalt are „floare“! Să bagi de seamă, că dracu te-a luat! -Acum, culorile: astea-s vinuri albe; astea, negre; ghiurghiuliu; vin-pelin; vin tămâios.

La cramă același lucru, aceeași rea-voință:

— Țuică, drojdie, secară, tescovină, șliboviță, rom, cognac, piper-mint, ananas, mastică simplă, mastică de Hio. -De aci să scoți numai când ți-oi spune eu! Când îți „fac cu ochiu“ să nu scoți! -Astea-s rachiuri vechi! Astelalte, noi! Să nu te puie naiba să le amesteci ori să te înșeli! și când te trimet în beci, ori la cramă, să-mi vii „într-o pârțâitură de cal“! Dacă-ți vine să te „piși“ în toiul trebei, „strânge robinetu“!

Dar teroarea asta a ucenicului crâșmar, -(voi povesti într-o zi și pe aceea a uceniculuimeșteșugar), -chinul acesta, plătit cu sute de palme, mai poate avea o umbră de îndreptățire în ochii unei lumi nedrepte: „așa e până-nveți o meserie“, spune lumea asta.

Ce justificare, însă, pot avea suferințele produse din pofta de a batjocori și turmenta un copil care cade din picioare de somn și osteneală?

În plină muncă, în lupta cu teancurile de farfurii, oale, cuțite, linguri și furculițe, aduse cu duiumul și respingător de slinoase, oboseala și somnul îmi erau învinse de urletul asurzitor al prăvăliei în fierbere și de iuțeala cu care eram nevoit să alerg și să lucrez, dacă nu voiam să fiu „cârpit“ de bucătar, de tejghetar, ori de zevzecul de „barba“^[2] Zaneto, tatăl stăpânului, un nebun care era gata în orice clipă să-ți arunce o farfurie în cap. Dar de îndată ce zarva se ostoia, fie după-prânz, fie seara, veneau orele cele mai cumplite, venea nemilostivul supliciu al ațipeiei de-a-n picioarelea, când mii de ace îți furnică prin vine și când trupul e gata să se prăbușească la pământ. Îngăduit le era, atunci, bucătarului și stăpânilor să se trântească pe canapeaua din odaia prăvăliei, să se lungească pe un pat sau să se așeze pe un scaun. Nouă nu ne era îngăduit! Noi eram de fier, de piatră!

„Smirna“, în picioare, aveam ochii țintă la tejghetar, -în picioare și el, dindărătul tejghelei, urechile ciulite și atenția încordată către cei doi-trei bețivani sau palavragii fără cămin și fără milă, gata să dăm buzna la cel mai ușor ciocănit. Și amarnic de copilașul care începea să închidă pleoapele-i grele de somn! Bobârnacul, odiosul bobârnac oriental, pe care nu l-am întâlnit la nici un popor apusean, venea să plesnească brutal nasul celui ce moțăia. Și nu era o glumă. „Țoapa“, -după cum îl porecliseră pe tejghetar cei doi băieți mai vechi ca mine, -ne trimetea o ciocnitură de deget atât de violentă, încât, de multe ori, sângele ne țâșnea imediat din nas. Adesea, profitând de o mână încremenită pe un colț de masă de care ne sprijineam capul șovăitor, -căci picioarele nu ne mai țineau, -nemernicul ne punea așa-numita „poștă“, adică ne agăța între degete o fâșie de gazetă și-i dădea foc de la distanță. Sau ne presăra după ceafă faimosul „praf de scărpinat“, care făcea să ne sângerăm pielea cu unghiile tot restul serii, ba chiar și noaptea prin somn.

De toate aceste barbarii, el râdea, lichelele cârciumii râdeau, patronul nu știa nimic, sau închidea ochii. Dacă vreunul dintre noi bombănea, ori plângea, atunci venea rândul înjurăturilor grosolane, al palmelor și al corvezilor inutile, ca măturatul hrubei, ori „dereticatul“ prin pivniță și prin șoproane.

Acestea erau Răsplata muncii. Ne istoveam copilăria ca să slujim o puzderie de cheflii mâncăcioși și băutori; dam în brânci din zori și până după miezul nopții; ne culcam în palme și ne trezeam dimineața în palme; existau Dumineci și sărbători cu lume gătită care se plimba pe-afară, care cânta, râdea, benchetuia în prăvălie, cu flașnete și cu lăutari; exista un pământ cu soare, cu râuri, cu păduri și cu voioșie, -noi nu existam pentru nimeni; nimic nu exista pentru noi. Noi eram ceva asemănător paharului cu care se bea, ori furculiței cu care se mănâncă: cine ia seama la aceste obiecte? cine se întreabă ce au devenit după ce te-ai servit de ele? Care ochi are vreme să se uite la un băiat de prăvălie? Și totuși, exista un ochi care lua seama la noi.

★

După întâia săptămână de plâns și de buimăceală, băgai de seamă că un om intra în prăvălie odată cu deschiderea și nu mai pleca decât la închidere. Și în tot lungul acestui timp amarnic de optsprezece ceasuri, sta înțepenit pe un scaun, într-un colț ferit dinspre tejgheaua bucătăriei, se mai scula, când nu încurca pe nimeni, mai aduna un pahar, mai ștergea o masă, mai ațâța jarul grătarului, mai dădea cu mătura pe ici pe colo, dar pe toate le făcea cu încetineală, așa în treacăt, și repede fugea la scaunul lui când îl apuca o tuse înecăcioasă, de care se vedea că suferă cumplit.

Era un om aproape bătrân. Înfățișarea-i răpciugoasă, jigărită și molatecă, îl îmbătrânea și mai tare. Purta un palton ca vai de el, iar pe cap, o șapcă de marinar grec, pe care o rânduia cu mare chiverniseală, o corconea ca pe-un copil. șapca asta, mustața răsucită și barba pieptănată cu îngrijire erau toată preocupația lui. Nu mai văzusem un astfel de om. Și ce se petrecea cu el, era așa de nou pentru mine, că nu-l mai slăbeam din vedere.

La-nceput, l-am luat drept vreo rudă a stăpânului. Într-adevăr, tatăl lui Kir Leonida, moșneagul fără somn și fără oboseală, „barba“ Zaneto, căruia îi ziceam „Ghizuroiul“, venea dimineața drept la el, și, cu multă curtenie, îi dădea mâna și un „bună ziua“… la plural:

— Kalimerasas, căpitan Mavromati!

Apoi se așezau la cafea și se porneau pe un galimatia grecesc cu țițiri-pițiri din care nu înțelegeam nimic. Îmi ziceam, privindu-l cum vorbea ca un palicar:

— A fost căpitan de vapor… și-l cheamă Mavromari… Da’ de ce-o fi scăpătat așa de rău, săracul?

În curând, însă, văzui că birtul lui Kir Leonida era plin numai și numai de „căpitani“ de vapoare: „căpitan“ Valsamis, „căpitan“ Papas, „căpitan“ Smirniotis, -căpitani și iar căpitani. Rar își dădeau mâna doi mușterii, fără să se intituleze „căpitani“. Mă miram de atâta ofițerime în locanda lui Kir Leonida, și mă întrebam cum se face că nu vedeam și matrozi de rând. Mai târziu am înțeles că pentru a fi „căpitan“ pe strada Malului, nu e nevoie să comanzi un vazpor, un remorcher, un caic, ori chiar și un șlep, ci e de ajuns să ai numai o barcă: orice grec, pe apă, e un căpitan.

Acești „căpitani“ se cunoșteau bine între ei, știau să se stimeze, precum și să se disprețuiască. Adevărații comandanți de vapoare erau gravi, veneau rar și se închideau, ca să petreacă, în odaia prăvăliei; iar când căpitănașii dădeau peste ei și-i asaltau cu chestiuni „profesionale“, un zâmbet ironic flutura pe fețele lor arămii, bătute de vânturile mărilor. Înainte chiar de a le învăța limba și de a ști ce vorbeau, ajunsesem să le cunosc gradul și căpitănatul numai după chipul cum se purtau unii față de alții. Celor autentici, parcă le era greu și de a mai asculta când droaia de barcagii îi pisa neîncetat cu „căpitane“ în sus, „căpitane“ în jos.

Niciodată, însă, nu i-am văzut batjocoritori cu „căpitan“ Mavromati, oricât îmi părea de ridicolă apropierea aceasta. Îi dădeau mâna, îl numeau cu cordialitate căpitan, și se cinsteau împreună. În momentele acelea, bătrânul se aprindea, vorbea ca de la mare la mare, ocăra, gesticula, apoi se îneca cu tușea și se așeza pe scaun. Nu știam de ce era vorba. Ochii săi negri scânteiau de mânie. Barba îi tremura. Îmi era milă de el. Și tocmai atunci, ca o strivire a propriei lor striviri, interveneau caicgiii cari nu văzuseră niciodată marea și-l zeflemiseau cu cruzime. Chiar căzut în cerșetorie, „căpitan“ Mavromati li se părea mai căpitan decât dânșii. El nu le da luare-aminte. Cu capul în mâini, tușea până la potolirea accesului, apoi se ridica, dârz, își potrivea șapca cu demnitate și începea să se plimbe cu mâinile dindărăt, cu fruntea sus, ca pe puntea de comandă.

Bucătarul îi da mâncarea pe care o dorea, iar tejghetarul sticluța cu vin. El mânca și bea, în colțul lui. Era o umilire, dar el n-o lua în seamă, privea afară, în stradă, în gol, ca și cum s-ar fi aflat în largul mării. Nu l-am văzut vreodată scoțând un cinci din buzunar.

Nu știam ce-i cu el.

★

Cam la o lună de la intrare, am început să știu: „Țoapa“ îl ura de moarte, și ne ațâța și pe noi împotriva lui. Zicea că e „ochiu stăpânului“, care-l hrănea „ca să ne spioneze“.

— „Să mă spioneze?! îmi ziceam eu. Și ce să spună jupânului? Că spăl vase? Că frec tingiri? Că pic de somn și sânt bătut?“

Vroia lașul de tejghetar să-i facă viața nesuferită și să-l gonească din prăvălie, dar nu fățiș, ci indirect, cu mâinile noastre.

Nu intrai în conjurație. De altfel, nu făcusem nici un fel de camaraderie, atât cu tejghetarul, cât și cu cei doi băieți. Pe cel dintâi, aș fi dorit „să-l umfle Dunărea“, cum spuneau tovarășii mei întru asuprire, când erau bătuți; iar cu aceștia, n-aveam ce vorbi și nu-i simpatizam, fiindcă se pârâu din lingușire. Ba chiar mă pârâu și pe mine, deși îmi vedeam de treabă. Vina mea era că citeam, pe furiș, jurnale și făceam fișe cu cuvinte grecești (exact aceleași fișe pe cari le reluam, douăzeci de ani mai târziu, în Elveția, învățând limba franceză!).

În după-amiezi liniștite, –când n-aveam mese și dușumele de frecat; când bâzâie musca și vinul se trezește în oale; când „Țoapa“ o ștergea la „amureaza“ lui și pe când colegii mei pândeau „tabacherușa“ lui Mavromati ca să-i „trântească chiper în tabac“,– eu îmi trânteam în căpățână noutăți voluptuoase: făceam cunoștință cu o lume descoperită odată cu ziarul zilnic pe care-l luam pentru prima oară în mâini, minunată poezie atotștiutoare care-mi spunea că există un parlament, un guvern, miniștri și deputați cari fac legi și se ceartă; că un anume Filipescu a străpuns cu sabia, în duel, pe adversarul său Lahovari; că grecii se bat cu turcii, burii cu englezii și spaniolii cu americanii; că există o „afacere Dreyfus“ și că în afacerea asta un mare romancier care se chema Zola ridicase Franța în picioare. Aflam că peste tot pământul, oamenii se sinucid din mizerie și din patimi. Și mai ales, aflam că nu-mi cunoșteam limba: erau sumedenii de cuvinte pe cari nu le văzusem scrise în nici o carte școlară.

Faptul acesta mă disperă: Cum se poate să nu pricep eu scrisul românesc? Ce-i de făcut? Pe cine să întreb?

Înțelegeam să-i cer lui „căpitan“ Mavromati să-mi traducă, cu chiu, cu vai, cuvinte grecești; pomelnic de verbe, de substantive, de tot ce se vedea și auzea în jurul nostru, dar să-i cer să mă învețe și limba mea, asta mi se părea o rușine: el era străin, pe când eu, pământean de-abia ieșit din școală!

Și n-aveam nici o altă ființă căreia să-i pun o întrebare de acest gen. Greci sau români, toți mușteriii lui Kir Leonida mi se înfățișau ca o lume fără inimă, dornică de petrecere, indiferentă față de un copil, pe care nici nu-l lua în seamă. Lumea asta îmi era dușmană. Eram bucuros când nu venea, și nu m-aș fi supărat s-aud c-a luat-o dracu pe toată, căci nu era ochi care să vadă truda noastră, nici suflet care să se înduioșeze de un sărman băiat de prăvălie, ținut în picioare din zori și până-n miez de noapte.

Singur „căpitan“ Mavromati mă auzea uneori suspinând. Fiind blând cu el, era și el bun cu mine:

— Te dore pițorele, more! Ah, caimeni, chind ziți stipun, ziți totu! Omini sinta una varvaria!

Compătimirea e un mare răscolitor de suflete. Durerile ascunse ale fostului comandant de vapor treziră în mine mila și impuseră tăcere propriilor mele chinuri. Viața de spălător de vase și de geamuri, de frecător de tacâmuri, de tingiri, de mese și de dușumele; viața asta nemaipomenită care-mi interzicea să mă depărtez mai mult de zece pași de ușa crâșmei, începu să-mi devie suportabilă. Îmi întorsei ochii și bătăile inimii spre acela pe care toată lumea îl numea „edecul prăvăliei“.

Și în vreme ce camarazii mei de suferință, imitând pe tejghetar, îi puneau „poșta“ pe când ațipea, îl cătrăneau cu piper, îi turnau apă în buzunare ori îl presărau cu „praf de scărpinat“, -eu, cel mai slab printre cei slabi, luam fețiș apărarea celui învins și batjocorit, îl înștiințam de toate renghiurile ce se puneau la cale împotriva lui, mă certam cu băieții și mâncam chelfăneală de la „Țoapă“.

Astfel, ne împărțirăm în două tabere adverse și inegale. Tejghetarul fu mai puțin sever cu lingușitorii lui, iar mie îmi făgădui să facă totul ca să fiu dat afară. Fusei poreclit „Cațaonul“.

Și, în loc să ne odihnim oasele, când rămâneam singuri, acuma înșiși colegii mei se țineau gata pe bătaie. Uneori chiar ne băteam.

Dar lupta e un semn de viață, dacă o primești cu plăcere. Să lupți pentru o idee, să lupți pentru un sentiment, pentru o patimă sau pentru o nebunie, dar să crezi în ceva și să lupți, asta e viața. Cine nu simte nevoia unei lupte, nu trăiește, ci vegetează.

Vegetasem și eu. La început, timp de câteva săptămâni, copleșit de golul ce se făcuse în mine prin răpirea libertății, nu mai eram în stare să cuget la altceva, decât la redobândirea acesteia. Mi-aduceam aminte de faimoasele versuri cari caracterizau pe copilul dezgustat de școală:

Nu vreau să-nvăț carte, vreau să fiu cioban

Orice-o fi mai lesne, ba chiar și țigan.

Nu puteam „să fiu… țigan“, fiindcă eram român, –ori dacă vreți, corcitură, ca tot „românul neaoș“,– dar în fiecare seară mă culcam cu gândul să fug a doua zi, să nu mai dau pe acasă și să trăiesc din măturatul vagoanelor cu grăunțe, să mă fac „gozorar“, ca atâția copii cari foiau prin port. În clipa însă de a pune planul în aplicare, îmi apărea figura de sfântă a aceleia care ar fi murit de întristare dacă m-ar fi văzut „gozorar“. Și renunțam. Și iar reveneam la ideea fugii. Și din nou mă mustra cugetul.

Zbuciumul acesta, dacă ar fi continuat, m-ar fi împins cu siguranță la vreun act de disperare.

Dar iată că un ziar îmi cade în mână și-mi povestește tot felul de fapte. Setea mea de cunoștinți, bea știrile cu nesațiu. Neologismele îmi dau de furcă. În același timp, primele cuvinte grecești încep să-mi zbârnâie cu stăruință în urechi. Le pun pe hârtie. Dorința de a le rosti în fraze mă face să cat în ochii plini de depărtări ai lui „căpitan“ Mavromati, „stâlpul cârciumei“.

Atunci bag de seamă că „stâlpul“ acesta era o ruină, în care lovea mai ales omul cel mai nesuferit mie: tejghetarul. Revolta se aprinse în mine: „căpitanul“ îmi părea un om bun, suferea în tăcere toate umilințele și era singurul meu binevoitor într-o lume de streini. Ce avea „Țoapa“ cu dânsul? În ce consta „spionajul“ bătrânului? Toată lumea știa că tejghetarul avea în vecinătate o amantă zisă „brutăreasa“, o leliță fără căpătâi, la care dădea fuga în orice clipă liberă.

Nu cumva se petreceau lucruri „necurate“ cu femeia asta?

Mă pusei la pândă și-l surprinsei cărând la ea vinuri și rachiuri vechi, fripturi, ouă, pui de găină.

Acum l-aveam în mână! El voia să mă dea afară. Eu prinsei gust de stat. Uitai toate necazurile. Un câmp de activitate plăcută se deschidea înaintea mea: dor de răzbunare, sete de citit, prilej de a învăța o limbă streină, nevoie de a iubi un om nenorocit ca și mine.

Mă trezii ca dintr-un vis urât. Viața începu să aibă un sens. Și de o zi pe alta, aspectul cârciumii se schimbă.

★

— „Căpitan“ Mavromati, ce-o fi asta: „sus-pensiune“? îi zisei într-o după-amiază, arătându-i ziarul.

— Nu știu more niți eo… Ma este una vivlio care știe totu limba rumunesca…

Ce „biblie“ să fie asta, care să „știe toată limba românească“, mă gândeam eu în zilele următoare, -când, spre marea mea uimire, „căpitanul“ apare într-o dimineață cu ea sub braț și mi-o depune în mâini:

— Oriste, Panaiotachi!… Asta știe mai mult de chit un dascalos!… Citii pe copertă: Dicționar Universal al limbei române.

Nu înțelesei numaidecât ce puteau să însemneze cuvintele: „Dicționar Universal“; dar deschizându-l la întâmplare, simții obrajii îmbujorându-mi-se de plăcerea descoperirii: neologisme și expresiuni citite prin ziare îmi erau tălmăcite pe înțelesul meu. „Biblia“ asta avea deci să-mi explice toate cuvintele acelea peste cari treceam cu amarnică întristare. Ba, -tot răsfoind volumul, văd că-mi dă și o mulțime de citate din autori ca Anton Pann, Creangă, Alecsandri, pe cari îi cunoșteam din școală.

Ne aflam singuri în prăvălie: bucătarul era la piață cu un băiat; tejghetarul și celait băiat deretecau prin hrubă; „barba“ Zaneto nu venise încă, iar Kir Leonida se scula totdeauna târziu.

Luai mâna dreaptă a lui „căpitan“ Mavromati și i-o sărutai cu recunoștință, apoi, beat de bucurie, incapabil să pronunț o vorbă, mă repezii în odaia de dormit și ascunsei „biblia“ în rufele îngrămădite sub pernă.

De-acum încolo, cartea sfântă a adolescenței mele, –aceea pe care n-am mai lăsat-o din mână timp de zece ani,– avea să devie izvorul tuturor bucuriilor și al surprizelor unei vieți de copil chinuit. Ea avea să fie, nu un „dicționar“, ci o amantă a copilăriei mele, o amantă-fecioară, care-ți atinge fruntea cu mâna și îți alină durerile. Nici o oboseală, nici o maltratare, nici un gând negru, nimic n-avea să-mi mai învingă voința de a munci și suporta viața. Un om înfrânt îmi pusese în mâini o comoară: fiecare pagină cuprindea o lume de cunoștinți; fiecare cuvânt căutat îmi deschidea orizonturi nebănuite. Uitam că voiam să caut tălmăcirea unui termen; uitam că timpul îmi era măsurat; uitam de lume și de ticăloșiile ei, și alunecam de la un cuvânt la altul, de la o pagină la alta, de la o știință la altă știință, de la un univers de gânduri la alt univers de gânduri, mă îndopam în chip inconștient și nu ajungeam să mă mai satur. Chiar și vremea somnului o sacrificam, adesea, în bună parte, pe când colegii mei sforăiau, în patul lor, rupți de trudă, încovrigat sub o umbrelă deschisă, peste care mai aruncam și surtucul, ca să nu se vadă de afară licărirea lumânării ce-mi pâlpâia sub nas, citeam, citeam tot ce-mi cădea în mână, căutam în dicționar și-l ascundeam repede, ca pe un tezaur. Și de câte ori n-am văzut ușa odăiței deschizându-se ca împinsă de vijelie, Și pe tejghetar, care mă turtea cu câte un pumn în biata umbrelă, zbierându-mi:

— Dormi, fir-ai al dracului, dormi, că trebuie să muncești mâine! Nu făcea nimic! Continuam, sub trânteli și bușeli, fericit să adorm cu capul pe dicționar, ca copilul în poala mamei.

Bucuria asta nemărginită avu un efect fizic imediat: începui să mă îngraș! Corpul îmi deveni dolofan, bucile plesneau de sânge. Munceam țeapăn. Mâncam și beam țeapăn. Farfurii, tacâmuri, tingiri, mese, uși, ferestre deveniră un fel de sport; le întorceam, le răsuceam și le dădeam gata într o clipită. Micii mei adversari, pe cari nu-i dușmăneam deloc, de altfel, nu mai putură să-mi ție piept nici la gâlceavă, nici la trânteală, -ba, într-o zi, furios că „Țoapa“ îmi pusese piedică din bun senin și făcuse să mă lovesc cu capul de o masă, îl plesnii în piept cu fărașul pe care-l aveam în mână, apoi alergai la patron, mă plânsei și avui câștig de cauză. Astfel începui să dau brânci și să-mi fac loc.

Pe de altă parte, mama, văzându-mă gras și voios, fu fericită. Ea venea în fiecare duminică seara ca să-mi aducă primenelile, sta, cu îngăduința jupânului, un ceas de vorbă cu mine, și pleca. Uneori mă găsea cu o vânătaie pe obraz, provenită din loviturile barbare ale tejghetarului, și se speria, buna mamă, ca și cum aș fi fost ucis:

— Săraca-n de mine! ori te bat ăștia așa de tare?!

— Da de unde, măicuță! M-am izbit umblând fără lumânare prin beci!

Și îl luam martor pe „căpitan“ Mavromati, despre care-i vorbisem cu înflăcărare. Mama știa grecește aproape ca o grecoaică și, acum în urmă, nu lipsea niciodată să cheme pe „căpitan“ la întreținerile noastre, să-i mulțumească de simpatia cu care mă învăluia și să vorbească îndelung cu dânsul.

Lucru ciudat: convorbind cu mama, Mavromati se înverșuna la cuvânt, ca în momentele când sta la un pahar cu câte un comandant de vapor; părea că tot blestemă pe cineva. Intrigat și doritor să aflu, mă amestecam în vorbă:

— Ce-i cu „căpitanu“, mamă? Ce are?

— Eh, maică, ce să aibă… ia, păcate lumești! Cică a avut și el casă, gospodărie, femeie, vapor… și numai prietenii l-au adus în starea asta…

Da, more pedaki! răcnea bietul om, holbând ochii aprinși de ură; –m-a luatu fumia și vaporia! m-a lasatu cu cămașa, pezevenghi! Eo n-amu fosto totouna padochioso come azi!… Doua zeți ani amu fosto capitanios peste vaporia meo!-Ah, afilotimi! găinari! mămăligari! puști! -Hrima, more, hrima!…

Se ridica, cu barba în vânt, cu șapca îndesată pe frunte, scrâșnea din măsele și se plimba cu pași repezi prin odaie până îl apuca tușea, care punea capăt tuturor crizelor sale de mânie. Atunci mama își lua noapte bună și se retrăgea, clătinând din cap. Plecarea ei mă lăsa întotdeauna trist, dar mai ales când „căpitanul“ își dezvăluia trecutu-i atât de misterios pentru mine. Îmi reluam munca și plăcerile mele intime. El își relua locul pe scaun și calvarul durerilor sale neștiute.

Și lunile treceau. Crăciunul îmi adusese o zi de libertate, -cu sarmale, piftie și caltaboși, „acasă“, „la mama“, -cu duioșii negrăite și cu păreri de rău, -o zi scurtă ca durata unei stele căzătoare în nopțile de vară.

„Căpitanului“, iarna îi aduse chinuri lungi ca torturile inchiziției: uși închise împotriva crivățului; prăvălie plină de tembeli și de fum; batjocuri pe-ndelete și, -ceea ce fu mai înspăimântător, -ardei roșu ars pe plita mașinei de bucate, supliciu născocit de nemilosul tejghetar care se distra în lipsa stăpânilor, asfixiindu-ne pe toți și mai ales pe sărmanul Mavromati.

Această nouă nelegiuire avea să-i fie fatală, tejghetarului, dar nu chiar pe curând, cum aș fi dorit-o.

★

S-ar părea lucru de necrezut ca un servitor, fie el chiar și atotputernic tejghetar, -prins cu mâța-n sac, bănuit de toată mahalaua și de stăpân, să poată teroriza pe niște copii subalterni și pe un bătrân bolnav fără ca niciuna dintre victime să n-aibă curajul să-l dea în gât. Și cu toate astea, așa este: o autoritate instituită, capătă o putere nemărginită în ochii celor slabi, cari o acceptă, i se supun și o îndură. Așa se explică fenomenala răbdare a popoarelor față de asupritori: nu vreo presupusă valoare morală a acestora le dă autoritatea de-a stăpâni lumea, ci lașitatea stăpânirilor.

În crâșma lui Kir Leonida, lucrurile se petreceau ia fel. Stăpânul de fapt era tejghetarul, brută cojănească din specia acelora cari, în armată, ucid în bătaie pe frații lor țărani, de îndată ce s-au văzut cu un galon de fir cusut la mâneca hainei sale odioase.

Kir Leonida instalase pe vremea aceea, –tot pe strada Malului,– o fabrică de limonadă și apă gazoasă. Ceva mai sus de cârciumă meșteri zidari refăceau niște acareturi ale sale căzute în ruină. Și ambele întreprinderi mergeau rău: la fabrică mașinile funcționau defectuos, spărgeau sticlele, răneau pe mânuitori, produceau avarii și daune; la bina lucrători de adunătură și fără conducere destoinică, modificau a doua zi ceea ce construiseră în ajun. Jupânul și tatăl său, „barba“ Zaneto, forfoteau toată ziua de la o halima la cealaltă. „Țoapa“ trona ca un pașă peste dugheană și peste nenorocirile ei. Se afla, „mândrețea“, într-un sat fără câini, se plimba fără ciomag, fura din gros, asuprea ca să-și răzbune sclăvia seculară care-i mocnea în sânge, și aștepta ceasul mântuitor când, liberat de serviciul militar pe care-l făcea „cu schimbul“ și nu-l făcea deloc, –avea să deschidă la rându-i o cârciumă mai dihai decât a stăpânului… „slujit cu cinste timp de ani îndelungați…“!

Dar iată că uneori, tocmai când să zici „Doamne ajută“, te împiedici de un ciot și cazi cu nasul într-o baligă. Accidentul acesta urma să i se întâmple și tejghetarului, iar ciotul, două victime ale sale: „căpitan“ Mavromati și eu.

Bătrânul astmatic cunoștea pe Dumitru tejghetarul din ziua când tatăl acestuia, țăran din Cotu-Lung, îl adusese de mână la Kir Leonida; îl văzuse intrând sfios și ciufut, îmbrăcat cu cojocel zdrențuit și încălțat cu opinci netăbăcite; îl dădăcise în toate treburile locandei și-l învățase grecește, limbă pe care, după doisprezece ani de dibuire, o vorbea „ca o vacă spaniolă“, cum se spune în Franța. Acest etern Dinu Păturică al ciocoismului universal, a urmat, din instinct, calea prototipului său, creat în chip definitiv de Nicolae Filimon: a lins mâna pe care nu putea s-o muște și s-a făcut indispensabil stăpânului, apoi a început să se ridice în două picioare, a pierdut pe drum sfiiciunea și umilința, și s-a așternut pe dărâmarea tuturor acelora cari păreau să-i împiedice mersul spre avere. Din binefăcător, „căpitan“ Mavromati deveni, pentru el, „ochiu’ jupânului“; iar băieții cari aveau aerul să se pripășească în locandă, să-nvețe grecește și să-i surpe locșorul fură priviți ca niște rivali cari trebuiau îndepărtați înainte de a prinde rădăcini; niciunul n-a putut sta la Kir Leonida mai mult de un an. Astfel, stăpânul fii nevoit să păstreze în slujba sa pe singurul servitor „care cunoștea“ vinurile, rachiurile, pe clienți, rostul prăvăliei și limba greacă, aceasta, absolut necesară cartierului.

Cu mine, pașalâcul „Țoapei“ avea să fie zdruncinat din temelii.

La șase luni după intrare, grație prieteniei lui „căpitan“ Mavromati, știam grecește mai bine ca tiranul nostru, fapt ce-l aruncă în turbări caraghioase. Imediat fui înconjurat de simpatia grecilor, cari-mi vorbeau numai în limba lor și cereau patronului să fie serviți numai de mine. Kir Leonida o îngădui cu bucurie, mă scoase de la spălatul vaselor și mă trecu la chelnărit. De-acuma, adio leșie usturătoare și lături scârboase!

Adio, în parte, și tu hrubă nemiloasă cu ale tale optzeci de trepte! Cu „cărarea“ pe o ureche, curat îmbrăcat, și încins cu un șorț alb ca zăpada, aveam să strig ca moș Anghel: vineee! dar pe grecește amesos! erhete! oriste Kirie! Trebuia să-mi dovedesc destoinicia la purtatul serviciurilor și să înțeleg „dintr-un cuvânt“ ce mâncare și ce băutură mi se cere, să cunosc prețurile, să disting calitățile consumațiilor și să am ochii „în patru“ la făcutul socotelilor. Îmi dădui toată osteneala să fiu fără pată și reușii să-mi atrag toate laudele, afară, bine-nțeles de-ale tejghetarului, care le păstra pentru el.

Noua mea stare, ferici pe „căpitan“ Mavromati ca și cum aș fi fost fiul său, iar mama avu lacrimi de bucurie.

Dar nu fu numai atât. Se spune că o nenorocire nu vine niciodată singură. Eu cred că și mulțumirile se țin uneori lanț, altfel viața n-ar mai putea fi suportată.

O crâncenă brutalitate a „Țoapei“ veni să-mi modifice din nou situația și să mi-o facă aproape ideală: cei doi băieți, fiind surprinși de tejghetar pe când gustau împreună o picătură de rachiu, fură închiși de acesta în odaia prăvăliei și bătuți până la sânge. Amândoi nenorociții fugiră de îndată ce-i scăpară din mâini; -și până la găsirea altora și instruirea lor, trebuia să iau asupră-mi o parte din munca celor plecați. Atunci cunoscui, -pe lângă truda pivniței și a ajutatului la bucătărie, -fericirea de a duce la abonați sefertașele cu mâncăruri și sticlele cu băuturi, muncă ideală atât de îndelung jinduită de mine, singura care îngăduia băiețelului-servitor să calce în stradă, în cartier, în oraș, în viața asta „de afară“ pe care o doream mai aprig decât întemnițatul!

Din Octombrie și până în April, nu văzusem Calea Călărașilor decât de două ori, când fusesem trimis să cumpăr țigări, iar mândra mea Dunăre, o singură dată: la Crăciun. Și eu, care eram atât de obișnuit să dau drumul privirii pe luciul ei, pe pădurea ei de sălcii, pe furnicarul ei plutitor!…

Ca să țin piept acestei nostalgii, mari binefaceri trebuie să-mi fi adus prietenia lui „căpitan“ Mavromati și minunata sa „biblie“.

Acum, deodată, mă trezii liber: scurtă și drămuită libertate, dar cu atât mai gustată.

Dimineața, între orele nouă și zece, trebuia să mă duc pe la abonați ca să le prezint lista de bucate și să iau comenzile, apoi, între unsprezece și doisprezece, să port mâncărurile și băuturile. Seara, același lucru. Patru ore de hoinăreală! Patru sfinte ceasuri de visări, de beție a ochilor, a simțurilor: arbori și copaci cu muguri și păsărele; străzi măturate de vânt, udate de ploaie, pline de câini și de pisici; ferestre deschise, împănate cu ghiveciuri de mușcate, garoafe, cercelușe și busuioc creț; curți cu femei de-abia ieșite din pat, cu copii veseli, cu chiote și cu ocări. Dar mai presus de tot și de toate. Dunărea avea să-mi umple ochii și să-mi îmbete inima, cum niciodată nu știusem să văd și să simt, Dunărea veșnică a copilăriilor milenare.

Și cum slujba asta am păstrat-o în tot timpul de un an și jumătate cât am slujit la Kir Leonida, „căpitan“ Mavromati avea să mă însoțească adesea în colindările mele și să-mi vorbească în limba lui despre lucruri și fapte pe cari dezgustul de-o literatură ipocrită mă oprește de-a le reda în dialoguri seci și cu pretenție de exacutate. Îi voi transpune aci gândirile așa cum îmi revin din bezna unor amintiri doar de inimă păstrate:

„Sânt născut pe apă, și n-am crezut niciodată c-am să pot trăi și muri în altă parte decât pe apă.

Tata avea corabie în Marea Egeei; își purta familia cu el; împreună cunoșteam liniștea și zbuciumul vieței de marinar.

După moartea lui, am căutat să deviu singurul stăpân al corăbiei și am reușit, dar cu prețul unor nedreptăți făcute unei surori și unui frate, ambii mai mici decât mine. și, de!… Poate că dacă trag astăzi păcate; dacă am ajuns, la bătrânețe, să fiu batjocorit de slugi și afumat cu ardei iute, se poate să fie o răsplată a strâmbătăților mele de-atunci!… Iată de ce tac și înghit. Aș putea, oricând, să prind pe tejghetar și să-l fac să fie aruncat în pușcărie, căci a furat, nu vinuri și rachiuri, cum crezi tu, ci mii de lei. Dar de ce s-o fac? Cine nu fură? N-am furat eu? N-a furat Zaneto? Nu fură toată lumea? Cu două brațe, nimeni nu poate să facă o corabie, nici o fabrică de ape gazoase, chiar dacă ar munci o viață întreagă.

Și apoi, ce-aș câștiga să denunț pe un om care urmează exemplul tuturora? Pentru Kir Leonida, tot un păduchios am să rămân. El nu vrea să știe că dacă s-a trezit moștenitor de mare avere, în parte mie mi se datorește: eu l-am scos de la stăpân pe tatăl său și eu i-am dat bani ca să deschidă locandă la Brăila, unde veneam cu corabia și vedeam că e pâine de mâncat. O avere am lăsat în prăvălia lui Zaneto, eu și prietenii mei!…

Ah, prietenii!… Prietenia!… Nu-i blestem; n-o blestem. Dar de mari crime sântem capabili, tot fiind prieteni, și tot slăvind prietenia!…

………………………………………

Eram tânăr… Ambițios… și am voit să am un cargo-boat, nu corabie. Un zaraf din Pireu, amic din copilărie, îmi dădu banii ce-mi lipseau, după vânzarea corăbiei, și iată-mă căpitan pe vaporul meu!…

Atunci m-am crezut stăpân pe tot pământul. Chefuri și generozitate, fanfaronadă care te face să uiți că mai ai și datorii de plătit:

— Bravo Mavromati!…

— Zito Mavromati!…

Na se heso Mavromati!…

Aveam o nevastă spaniolă care nu voia să se urce pe cargo-boat, ca mama pe corabie, și am aflat de ce: îi era mai comod să se urce în patul zarafului, prietenul meu!… Acolo nu se temea de furtună!… Ah, să nu ai niciodată prieten zaraf!…

Ne-am smuls amândoi bărbile, am amanetat vaporul, i-am plătit datoria și mi-am luat nevasta. Mai bine i-o lăsam și nu-i plăteam, căci tot a trebuit s-o pierd mai târziu, ba chiar și vaporul!…

Femeia, more Panagachi, e ca soarele: să nu te depărtezi prea mult de ea, dar nici să te apropii prea tare. În orice caz, nu poți să ai în același timp femeie și vapor: unul din doi te îneacă cu siguranță!…

………………………………………

După ce-am rămas pe uscat, m-am gândit la Zaneto, pe care-l procopsisem. Am venit la Brăila. Aveam și ceva parale. I-am propus să ne facem tovarăși. Mi-a răspuns că «două săbii nu intră în aceeași teacă», dar, zicea el, «dacă vrei poți să trăiești pe lângă mine».

Am închis ochii și-am trăit pe lângă el. La început, mai credeam în viitor și în prieteni. „Mâncam cu toții la o masă, petreceam, eram stimat de colegii mei comandanți de vapoare, cari îmi făgăduiau Marea Neagră și Sfântu-Munte.

Au trecut zilele și anii. Unul după altul, au dispărut mai toți vechii prieteni, cari puteau să facă ceva pentru mine. În vremea asta, Zaneto devenea puternic. Eu slăbeam și mă îmbolnăveam. Cheltuind toate economiile, nu mai putui plăti și eu la câte-o masă mare, și vezi tu, când într-o prietenie plătește numai unul, se duce stima… și prietenia cu dânsa. Asta e o lege de la care puțini oameni se abat.

În curând ajunsei și zdrențăros. Atunci nu mai rămase nimic din mândrul Mavromati! Până și tidul meu de căpitan fu pus la îndoială de tinerimea veselă a prăvăliei, și luat în batjocură. Devenisem o legendă. Urmând exemplul dat, Dumitru tejghetarul îmi servea vin trezit, ori în două cu sifon, și punea copii nevinovați să-și râdă de mine.

Nu m-am plâns nimănui și nu m-am revoltat. Mi-am zis:

— Haide, căpitan Mavromati: călătorie bună! Adio mavra matia!…“^[3]

………………………………………

★

Vară cu călduri cotropitoare, cu alergătură de cal de tramvai și cu sudori de sânge:

— Băete! Un păhărel cu aburu pă el!

— Un cinzec de vin cu brumă pă pahar!

Și, –cu cămașa leoarcă de nădușeală,– haide în hruba înghețată, să satisfacem pe mușteriu și să preparăm teren tuberculozei care ne așteaptă pe la douăzeci de ani!

Și mereu înjurături și bătăi: șase băieți fură schimbați; de șase ori trebui să le iau corvada în spinare.

Cârciuma, nu era o cârciumă, ci o gheenă. Valuri de cheflii cu stomacuri de balaur. Butoi de două sute de vedre golit într-o zi și-o noapte. Zeci de pui de găină. Pârjoale, fleici, mititei, scrumbii de Dunăre, –sute și sute.

Toamna veni: pastramă și vin nou.

Cu toamna, veni și al doilea an de slujbă. Tocmeală nouă. Fusei ridicat în grad: „ajutor de tejghetar“, două sute de lei pe an, îmbrăcăminte, o pereche de ghete, o pălărie, o zi liberă la Paște și alta la Crăciun.

Și iată și iarna a doua. Bucurii și drame.

„Țoapa“, să mă mănânce de viu, nu altceva! Nu trecea zi să nu fiu bătut.

— Ori tu ai să ieși de-aci, ori eu!… Îmi striga el necontenit.

Ba, văzând prietenia sufletească ce mă lega de „căpitan“ Mavromati, îi făcea bătrânului atâtea chinuri cu ardeiul ars și alte rele, încât, într-adevăr, ajunsese să-l gonească din prăvălie. Bietul om, foarte slăbit de boală, tușea afară, în ger și zăpadă, până ce se aera cârciuma de fumul otrăvicios.

Stăpânii știau, dar, ocupați cu afaceri grase în oraș, treceau cu nepăsare ori cu o observație ușoară. Ce le păsa lor? Tejghetarul era Alfa și Omega. El conducea uzina asta pe care dânșii nici n-o mai cunoșteau.

Eram așa de disperat, că de n-ar fi fost iubirea pe care o aveam pentru bunul Mavromati, aș fi plecat, așa cum o dorea mizerabilul.

Destinul a voit să plec altfel. A voit acest destin ca plecarea mea să fie precedată de o victorie și înecată într-o înfrângere, așa cum mi-au fost apoi toate nesfârșitele mele plecări și sosiri prin lumea largă.

Într-o zi de decembrie, cu toată prudența pe care o depuneam întotdeauna, fusei surprins, de tejghetar, cu dicționarul în mână. N-ar fi fost nimic, bineînțeles, dacă aș fi avut de-a face cu un om, dar cum dușmanul meu nu căuta decât pricini, o găsi pe cea de față, care se întoarse împotriva lui.

— Ce-i asta? urlă el, smulgându-mi prețiosul volum; de unde ai tu „cartea“ asta nouă? Furi bani din tijghea, hoțomane!

Și niciuna nici două, îmi cârpește un pumn în nas de-am căzut grămadă pe dușumea.

În clipa asta, iată și Kir Leonida, care, văzându-mă plin de sânge, se înfuria:

— Ce-i, Dumitre, ori ești nebun? Ce înseamnă barbaria asta?

— A furat din tijghea, domnule Leonida! îndărzni să afirme bruta; uite, a cumpărat „romanu“ ăsta gros.

Înăbușit de sângele care-mi curgea, nu putui să răspund pe loc, mă uitam de la unul la altul și mai ales la „căpitan“ Mavromati, care se ridicase, palid, voise să vorbească și fusese cuprins de un teribil acces de tuse.

Stăpânul respinse dicționarul pe care i-l oferea sluga odioasă și-mi ajută să mă spăl de sânge. În vremea asta, celalt repeta întruna:

— A furat bani din tijghea, da, simțisem eu de mult că el fură bani din tijghea!

— Tu furi! Tu furi! răușii în sfârșit să strig din toți plămânii. Te-am prins eu cărând sticle de vin înfundat la „brutăreasa!…“

În fața acestei declarații categorice, Kir Leonida tresări ca mușcat de șarpe, iar tejghetarul se îngălbeni ca ceara.

„Sticlele cu vin înfundat“ aveau o valoare inestimabilă. Formau un stoc de vreo mie de butelii, păstrate de treizeci de ani în fundul hrubei și nu erau de vânzare, ci se întrebuințau în familie, în cazuri de boală. Stăpânii spuneau că nu le-ar da nici dacă li s-ar oferi „greutatea lor în aur“.

— Minte! minte! domnule Leonida; vrea să se scape el! începu să zbiere „Țoapa“, dezmeticindu-se.

— Vom vedea dacă minte, zise jupânul; –dar dacă nu minte, ai pățit-o, chiar dacă ați fi furat amândoi bani din tijghea. Sticlele sânt numărate. Și țin la vinul ăsta mai mult ca la bani.

— Toate sticlele sânt la locul lor! făcu vinovatul, cu aer de siguranță.

— Da, zisei eu, „la locul lor“, dar cincizeci dintre acelea cari sânt în rândurile de jos și întoarse cu dopul spre perete, sânt goale!… Te-am pândit între butoaie, te-am văzut cum deșertai sticla și o puneai la loc.

„Căpitan“ Mavromati interveni:

— Asta eu n-o știam, dar ce știu e că Dumitru are zece mii de lei depuși la Casa de Depuneri. Nu cred să-i fi agonisit din lefușoara lui. –Cât despre Dicționarul băiatului, eu i l-am dat anul trecut.

………………………………………

O lună mai târziu, eram stăpân –slugă pe tejghea, pe prăvălie, și pe băeți tratați cu milă de frate.

Mama era în nori; un „viitor strălucit“ se deschidea înaintea mea.

Viitor de aur țara noastră are

Și prevăd prin secoli a ei… sângerare!

Bucurie pe toată lumea. Mahalaua, care n-are inimă rea, se bucură și ea:

— Să-ți trăiască, Joițo! Ce mai băiat!

★

Da: „ce mai băiat! să-ți trăiască“!

Numai atât că băiatul acesta, îndurase totul și progresase, nu ca să ajungă „Țoapă“ la rândul lui, ci numai grație unui șurub care se învârtea cu măiestrie în complicata lui mașină.

Într-o zi șurubul sări: „căpitan“ Mavromati sucombase în odaia lui, pe o laviță cu zdrențe, singur, fără mângâierea mării, fără cuvântul cald al lui Panagachi.

Ne aflam pe la sfârșitul lui februarie. În ziua înmormântării aceluia căruia îi datoram „biblia“ unei vieți, ieșii să iau comanda unui abonat care nu se înțelegea cu băieții de curând intrați în slujbă. Când să mă întorc la prăvălie, iată Dunărea purtând sloiuri. Rămăsei înțepenit pe marginea râpei. Nu visam, nu gândeam, nu vedeam. Neant sufletesc. Sloiuri, cosciuge, albe depărtări.

Întârziat-am peste măsură? Trecut-au minute sau ceasuri? Nu știu. Dar ceea ce știu, ceea ce e adevărat și controlabil, e că nebunul de „barba“ Zaneto, –care chiar și acum, când eram tejghetar, îmi arunca farfuria cu mititei în cap,– veni să mă caute, furios că lipseam. Mă văzu privind în gol, se apropiă tiptil și, –mai frumos decât „Țoapa“,– îmi dădu brânci în râpă pe când eu nu mai aparțineam lumii acesteia.

M-am dus de-a berbeleaca până-n vale, alunecând pe panta înzăpezită.

Dacă aș fi murit, aceeași treabă ar fi fost: habar n-aveam de ce se petrecuse cu mine. Dar sculându-mă teafăr, văd pe nebun urlând și gesticulând sus pe muche:

— Ah, Kerata!^[4] Așa! Lași prăvălia!… De un ceas te caut! Vino repede, pușlamao: avem lume multă!

Nu-mi venea să-mi crez ochilor. Descinsei șorțul, îl aruncai, cât putui mai în nasul turbatului și zisei, mai mult pentru mine:

— Oi fi având tu „lume multă“, dar nu mai ai pe căpitan Mavromati! Na-ți șorțul! Și rămâi sănătos cu lumea ta; eu mă duc spre a mea!

………………………………………

Peste câteva ceasuri, urcând dealul și trecând pe Calea Călărașilor, văd apărând ca din pământ dricul care ducea pe prietenul meu acolo unde nu sânt zarafi, nici spaniole, nici „Țoape“ și nici prieteni buni. Vreo zece inși plictisiți îl petreceau.

Adio, mavra matia!

Adio, copilăria mea!

PENTRU A AJUNGE ÎN FRANȚA

LUI CHARLIE CHAPLIN – „Charlot“ uman, pe care îl cunosc doar prin filmele sale, îi dedic acest film al vieții mele.

P.I.

III. – DIRETTISSIMO

Ca să ajungă în Franța, care totdeauna a fost privită în Orient ca o amantă ideală, numeroși vagabonzi visători s-au aruncat nebunește, atrași mai mult de chemarea ei, decât de gândul cuceririi. Dar, majoritatea, poate cei mai buni, și-au lăsat oasele pe drum, înainte de-a o cunoaște sau după ce au cunoscut-o, ceea ce-i totuna. Deoarece numai în iluzie se află frumosul. Și fie că atingi sau nu capătul drumului, amărăciunea are cam același gust, în ambele cazuri. Scopurile totdeauna au fost nobile. Ceea ce are preț pentru omul, ale cărui dorințe sunt nenumărate, e numai lupta, bătălia ce-o dă cu destinul său, în timp ce dorințele îl mistuie. Asta-i toată viața; viața visătorului.

Eu sunt unul dintre acești visători. Și odinioară, între atâtea alte dorinți, am hrănit-o și pe aceea de-a atinge pământul Franței. Voi povesti una dintre încercările mele nenorocoase; pe cea mai frumoasă.

★

Mă aflam la Pireu (sunt de-atunci tocmai douăzeci de ani), în tovărășia celui mai bun frate de hoinăreală pe care l-am cunoscut vreodată, singurul prieten al cărui suflet se contopise în întregime cu al meu. Și totuși eram pe punctul să ne despărțim: o tristețe lăuntrică ce-i sfâșiase dintr-o dată inima îl smulgea prieteniei mele pasionate, trimițându-l să se zăvorască, pentru câtva timp, într-una din mânăstirile de la Muntele Athos.

După debarcarea noastră la Pireu, ne plimbarăm timp de trei zile, tăcuți și triști, printre glorioasele ruine, ceea ce spori și mai mult mâhnirea bietelor noastre suflete; apoi veni clipa când trebui să ne îmbrățișăm, ca să nu ne revedem, poate, niciodată. Oh! Cât e de tristă despărțirea, atunci când ți-e drag cineva!

La ultima noastră masă – pâine și măsline întinse pe un jurnal – nu mâncarăm mai nimic. Cămăruța de la hotel ni se părea un cavou. Ne-am strâns fiecare lucrurile, ne-am împărțit punga, comună, vreo șaizeci de drahme, și am plâns vitejește.

Cum eu voiam să plec în Franța, iar prietenul meu se împotrivea, mă rugă pentru ultima oară:

— Nu te duce acolo… Fii cu judecată… Ai o mamă care tremură pentru viața ta. Cât am fost împreună, mai mergea: eu știu să mă descurc mai bine ca tine și vorbesc mai multe limbi. Dar, singur, ai să suferi nespus de mult. Apoi Occidentul, deși are aziluri de noapte, este mult mai nemilos cu vagabonzii decât Orientul, care nu le are deloc. Dă-o dracului de Marsilia! Dacă ai ști cât m-a costat orașul ăsta! Întoarce-te la ai tăi, însoară-te cu o neroadă bogată, trăiește dintr-o muncă asigurată și mori liniștit. Visurile… Clocește-le la gura sobei, căci este mai puțin primejdios ca atunci când le hrănești cu sângele tău: când ai să mori, pe fața ta vor fi mai puține urme. Crede-mă, Panaite… Bilanțul tuturor visurilor trăite se cifrează prin nenorociri mari. Și e drept să fie așa; astfel n-ai avea loc de visători. Haide… Jură-mi că mâine vei lua vaporul spre Constanța.

Prietenul meu vorbea, strângându-mi mâinile, iar frumoșii săi ochi umezi și fața lui plăcută de frate trădau o prefăcătorie duioasă: nu credea decât pe jumătate din tot ce îndruga; mințea din dragoste.

Minții, la rândul meu, promițând să-i urmez sfaturile și plecă încredințat că n-am să fac nimic din tot ce-mi spusese, căci nu degeaba eram din aceeași rasă.

Îndată ce rămăsei singur, pământul mi se păru lipsit de orice sens, iar pe oameni îi simțeam nerozi. A doua zi, în picioare, pe chei, cu urechile zbârnâind de frumoasele versuri franțuzești, pe care prietenul meu le recitea seara, privii cum ultimele încărcături fură urcate pe vaporul românesc, apoi cum însuși vaporul își luă drumul spre Constanța.

Două zile mai târziu, vaporul „Saghalien“^[5] al „Companiei mesageriilor maritime“ pleca spre Marsilia, via Neapole.

Îmi făcui bagajul.

★

Când ești vagabond, sărac și părăsit de prieten, operația aceasta se îndeplinește tragic. Dar ce știe lumea despre asta?

Ce știe ea, câtă durere poate să închidă o valiză făcută, în ajunul primei plecări, de mâinile bătătorite ale unei mame care plânge în hohote; ce știe ea de ceea ce simte un copil afectuos, când o întreagă mahala urlă că s-a înhăitat cu o „haimana“; de pustiul pe care o astfel de „haimana“ îl poate lăsa în sufletul unui adolescent exaltat, atunci când îl părăsește, „ca să nu-l mai revadă poate niciodată“, după ce i-a vorbit cu disperare de lucrul acesta.

De toate acestea, ce știe lumea?

Știe oare, măcar, ce înseamnă să te pregătești de plecare, atunci când ești sigur că n-ai cu ce-ți plăti nici biletul de drum?

Nenumărate sunt resursele pe care viața le oferă dragostei noastre și de neînfrânt curajul pe care-l naște dorința.

În acel sfârșit de ianuarie 1907, care urma după plecarea nefericită a prietenului meu, puteam fi văzut dinaintea debarcaderelor Pireului, așezat cuminte pe valiza mea și urmărind cu privirea mișcările vapoarelor; studiam de două zile acel du-te-vino al vieții marinărești; cercetam obiceiurile călătorilor, ale marinarilor și ale vapoarelor.

În curând, un mare eveniment avea să se producă în noua mea viață de vagabond novice în străinătate, rămas fără bani și aruncat dintr-odată de sub aripa protectoare a mentorului meu. Cu inima cât o nucă, mă gândeam neîncetat la piesa de aur – o jumătate de liră sterlină – pe care o cususem în poala cămășii, la toată averea mea, o pâine de două kilograme și o jumătate kilogram din excelentul cașcaval grecesc, cumpărate și închise în valiză între Viața lui Socrate și Poeziile lui Eminescu. Mă gândeam deopotrivă la ceasornicul meu „Roskopf“, o mașinuță simpatică și de precizie, din nichel oxidat, bogat în amintiri, de patru ani de când îl târam pretutindeni și fericit că a scăpat de atâtea ori de la moarte sigură. Ceasul îl strecurasem în pulpana dreaptă a paltonului, la fund de tot, între stofă și dublură, după ce găurisem buzunarul. Ca să-l iau și să văd cât e ora, trebuia să vâr mâna până la umăr. Îi simțeam prezența, lovindu-se de genunchii mei, la fiecare pas.

Astfel, după ce scotocii cu înfrigurare, nu-mi rămâneau la îndemână decât câteva drahme, destinate în parte acelui cumsecade barcagiu, care – din fundul bărcii sale unde sta tolănit cu brațele sub cap – mă spiona cu bunăvoință, de două zile de când cercetam vaporul „Saghalien“, îmi zâmbea cu grație și-mi spunea la fiecare reîntoarcere din cursă, trântindu-se pe spate: „Kalosto patrioti (salutare)“!

Nu-i răspundeam decât cu o privire rece de muribund. Cu o oră înaintea plecării „Francezului“ a trebuit să renunț la amarul meu dispreț:

— Da! kalosto patrioti, ia spune-mi cât îmi iei ca să mă duci până la vaporul de colo, ancorat la intrarea în port.

Dintr-o săritură, se așeză în capul oaselor și privi spre locul arătat, unde se aflau două vapoare.

— To Galiko sau to Ghermaniko? („Francezul“ sau „Germanul“?)

— To Galiko!

Omul se bătu pe coapse, vesel, șiret.

— Eh, patrioti… Știi prea bine; treizeci de bani… E destul de departe, kaimeni (vai de noi)!

— Da, e departe. Și, pe deasupra, n-am nici bilet, zic eu.

Barcagiul izbucni:

— Dă-mi gologani să ți-l cumpăr, strigă sărind pe chei. Mă-nțelegi, e același preț, dar voi câștiga cincizeci de bani pe-deasupra.

— Cam cât o să coste până la Marsilia, katastromatos (pe punte)?

— Șaizeci de drahme.

— Ar trebui să le am… Kaimeni!

Această mărturisire schimbă tonul și atitudinea barcagiului. Fața lui slăbuță luă un aer solemn; vorbi cu gravitate:

— Asta-i altă căciulă! Hai să luăm o cafea, colo, în față!

Și la cafenea, încrucișându-și brațele pe masă, nas în nas cu mine, îmi spuse:

— Vrei, deci, să faci pe palikaraki (micul viteaz)?

— Da, cam așa…

— Ei bine! ai să-mi dai două drahme și te voi urca pe vapor.

Îi dădui banii.

— Acum, ascultă-mă, matia-mu! (Ochii mei!) Te vei duce la scara cea mare de la clasa întâi. Acolo, vei sări repede, ca un cocoș. Dacă te oprește cineva, răspunde-i în grecește: „Mă duc să-mi văd un prieten“. Cum ești bine îmbrăcat, ei or să te lase să treci. Bagă de seamă să nu te ascunzi înainte de plecare. Ăia au ochi buni. În acest timp, voi strecura valiza ta printre cuferele bogătașilor. Tu stai acolo înăuntru, așteaptă s-o vezi, apuc-o, fără să dai vreo lămurire și… Dumnezeu să te păzească, copilul meu.

Așa s-a și întâmplat. Urcat fără nicio piedică, coborâi pe puntea inferioară și văzui pe barcagiul meu dând din coate, certându-se cu camarazii lui; apoi, după ce îmi trecu valiza și se încredință că o luasem, îmi spuse încă o dată cu un gest de mare ușurare:

— Acum, Dumnezeu să te păzească!…

★

Da! Dumnezeu să te păzească, băiete… până-n clipa când controlorul te înșfacă.

Dar, așteptând această grozavă catastrofă, este îngăduit să nădăjduiești într-un sfârșit bun și să iei parte la viața care te înconjoară. Și viața care mă înconjoară pe „Saghalien“ este destul de însuflețită: patru sute de greci, veniți din toate colțurile Greciei, Anatoliei și Macedoniei, sunt îngrămădiți acolo pe punte într-un talmeș-balmeș caraghios, tragic, pitoresc, mai mult decât teatral și aproape neverosimil. Toate costumele, toate dialectele, toate caracterele. Tineri, bătrâni și copii, însurați și burlaci. Veseli, melancolici, morocănoși, nepăsători și înțelepți. Unii dansează sau își joacă copiii. Alții cântă, strunesc coardele vreunui instrument sau joacă cărți. Unii discută atât, de-ai crede că se ceartă, în timp ce câte unul suspină într-un colț, iar altul măsoară puntea, gesticulând cu degetele mâinilor rășchirate și răcnind la cer:

— Ah! patrida-mu! patrida-mu! (Ah! patria mea, patria mea!)

Toți mănâncă și beau. Puntea este plină de sâmburi de măsline, capete de heringi, coji de ceapă și de portocale. Peste tot duhnește a țâri, brânză fermentată și altele, ceea ce este îngrozitor.

Un refren se înalță deslușit, deasupra grupurilor:

Ehé, moré, ehé,

Tha pami stin xanthia!

(Ehei, dragul meu, ehei,

Plecăm în străinătate!)

Și în mijlocul acestei hărmălăi, sirena vaporului șuieră pentru prima oară, aducându-mi aminte că n-am bilet. Aproape că și uitasem de el, dar mă simt așa de bine pierdut în această mulțime, că nu mă sperii prea mult; las sirena să-și epuizeze toate semnalele reglementare și vaporul pleacă în delirul acestui furnicar omenesc, care urlă din răsputeri:

— Adio patrida-mu!

— Adio prieteni!

Acest Ehé, moré, ehé! zguduie acum cerul, scos din piepturile unui cor de patru sute de voci:

Toată lumea cântă,

Așa-i pe vapor:

Veselie, bucurie.

Toată lumea, afară de evreu.

Evreul rătăcitor, el,

Numai el, călătorește trist.

„Saghalien“ își ia largul, mângâiat de o briză care ne stropește în joacă. Pânzele pocnesc în bătaia vântului. Emigranții ghemuiți unul într-altul devin îngrijorați, din ce în ce mai îngrijorați. Eu de asemeni și am pentru ce. Mă gândesc într-una cu bucurie la fericirea de-a mă afla peste câteva zile la Marsilia. Ah! voi face orice, hamal, rândaș, cerșetor, numai ca să ajung acolo. Parcă mă și văd citind și eu cărți, cărți franțuzești, în original, ca prietenul meu!

Dar inima mi se dezlipește de acest gând și se micșorează, bătând cu putere. Împrejurul meu: katastromatos, oameni de-a valma, visători de dolari. Ce legătură să fie între mine și această turmă?

Cu răsuflarea duhnind de usturoi, un tânăr emigrant îmi sare înainte:

— Eu merg la San-Francisco… Dar tu?

— La Tombuctu!

— Unde-i asta?

— În Canada.

— E cam frig pe acolo…

— Lasă-mă în pace!

Cu privirea ațintită asupra comandantului care se plimbă în cabina de comandă, mă întreb dacă omului ăsta i-ar fi milă de mine, la un caz de nevoie.

Deodată, o frază scurtă, răsunătoare, strigată în grecește, îmi străpunge inima:

— He! Ta sitiria pédia! (Haide! Biletele, copii!)

Cel care a dat ordinul acesta nenorocit este cafegiul, patronul bufetului de la a treia, tălmaci și totdeauna grec pe toate vapoarele care brăzdează bazinul Mediteranei.

Alături de el, stă înfipt un ofițer de bord cu fața aspră.

Ah! kaiméni palikaraki!

★

Profitând de zarva ce-a cuprins mulțimea, ca și de neatenția celor doi controlori, o șterg, strecurându-mă pe nesimțite. Unde? Parcă știu? Mă învârtesc încoace și încolo, dau din colț în colț, cu ochii în căutarea unei ascunzători, tot pipăind piesa de aur cusută în cămașa mea, în timp ce „Roskopf“-ul îmi ciocănește genunchiul.

Să mă strecor într-o barcă de salvare? Sunt acoperite cu pânze, bine legate cu frânghii pe care ar trebui să le tai. Să mă cobor la cazane? Nu cunosc pe nimeni acolo: toți sunt francezi. Dar iată că un marinar care trece mă măsoară cu coada ochiului și surâde. Cu siguranță că a recunoscut palicarul!

Socotindu-mă pierdut, mă pitii în labirintul de culoare din apropierea coșului cel mare. Mă ghemuii deasupra grătarului care proteja cazanele și mă simții în siguranță. O să le fie prea greu, să dea peste mine aici. Doar n-o să le vie în cap să scotocească prin puzderia de colțuri și unghere ale vaporului! Poate, cine știe, nici nu le cunosc tot așa de bine ca un vagabond, care este la prima lui lovitură. Hei palikaraki?…

Și veșnicia, greaua veșnicie trece, se scurge cu nesiguranța ei, cu burnița care a început să-mi ude umerii, cazanele care mă dogoresc pe sub grătar, cenușa care se urcă și mă sufocă, tangajul vasului care mă zdruncină tare… Și valiza mea, lăsată în voia acelor pirați, ce-o fi devenit? Aveam înăuntru pâine și brânză, cu care voiam să mă întremez puțin, căci, pe legea mea, mi-e foame. Dar trebuie să am răbdare și aștept cu urechile ciulite, cu privirea în pământ. Jumătate fript, jumătate înghețat, schimb din când în când piciorul, ca berzele când se odihnesc.

Dumnezeule, cât e de mult! Și totuși nu prea.

Un zgomot de pași care se apropie, toc, toc, pe punte. Sunt doi… Se opresc! De ce? N-au ce căuta aici! Îndrăznesc o aruncătură de ochi în jurul meu, ca să văd dacă i-ar putea aduce ceva încoace. Nimic: murdărie și fierărie prăfuită.

Dar pașii, pașii unuia singur acum, pornesc din nou, toc, toc și iarăși se opresc, de astă dată chiar în labirintul meu! Oh! Marsilia, n-o să te văd deloc! Văd mai degrabă șapca tălmaciului – cafegiul – de care mă desparte o singură manșe. Și primejdia îmi curmă respirația, dar e degeaba să-ți ții respirația în fața unei atari nenorociri, că iată încă un pas și cafegiul mă privește cu ochii săi de broasca râioasă, cu fața buhăită; nu spune nimic, dar din locul său îmi face semn cu arătătorul: Vino-ncoa!

Mă supun, desigur. Mă recomand.

Palikaraki…

Pe punte, francezul și grecul schimbară câteva vorbe, pe care nu le înțelesei. Primul mă măsoară liniștit. Al doilea îmi spune:

— Urmează-ne!

Îl urmai ca o mironosiță, gândindu-mă cu tandrețe la jumătatea mea de liră sterlină și la „Roskopf“ fiecare încă la locul respectiv.

Când convoiul funebru sosi pe punte, toți emigranții erau în picioare. Cei mai nerăbdători ne împresurară:

— Ce s-a întâmplat?

— Ce-a făcut?

— N-are bilet?

— Săracul! Kaimenos!

Mă uit la toată lumea asta, la cei doi judecători ai mei – marea și cerul – și tremur pentru micuța mea comoară, pe care regret că n-am ascuns-o în cașcaval.

Și acum, interogatoriul, luat de tălmaciul grec, ascultat cu nepăsare de ofițerul francez și cu viu interes de emigranți:

— De ce te-ai ascuns acolo?

— Ca să ajung la Marsilia.

— Hm! Și biletul?

— N-am.

Cafegiul se roși de mânie, mă înșfacă de reverul hainei și mă zgâlțâi cu putere:

— Kerata! Ce, te crezi pe vaporul lui tat-tu?

Ofițerul întinse mâna și potoli excesul de zel al slugoiului. O voce strigă din mulțime.

— Haide, moré, nu mai face pe lacheul. Suntem creștini!

Apoi alte voci:

— Dar ce! e vaporul lui tat-tu…

— …Și n-o să fie mai greu din cauza acestui kaiménos.

Vrăjmășia contra tălmaciului cuprinde toate sufletele. Un emigrant își scoase o batistă din buzunar, aruncă în ea câțiva gologani, apoi, nervos, începe să cheteze printre cei de față, zăngănind monedele și strigând cu voce metalică:

— Hai, fraților! puțină bunăvoință. Dați ce vă lasă inima! Trebuie să adunăm câțiva gologani, pentru nenorocitul ăsta! Pentru el! Nu pentru vapor, lua-l-ar dracu’!

Îl privesc și mi se pare că recunosc pe acela care-mi spunea că se duce la San-Francisco și-l luasem la goană.

Dinaintea acestei întorsături, cafegiul își întrebă din ochi stăpânul. Acesta rosti o frază și grecul se puse îndată să-mi scotocească buzunarele. Rezultatul: câțiva gologani. Mi-i lăsară.

Atunci, auzii pe ofițer șoptind:

— La cărbuni!

Și-mi întoarse spatele, dar repede se răzgândi, din cauza hainelor mele curate și-mi modifică osânda:

— Nu… nu… Supraveghează-l… Debarcați-l la Neapole…

Tălmaciul mă aruncă într-o cabină de bagaje și acolo, împingându-se în mine, îmi zbieră în nas:

— Vodi! Gaiduri! (Boule! Măgarule!) De ce n-ai venit să mă cauți înainte de plecarea vaporului? Pentru câteva drahme, ți-aș fi arătat eu unde să te ascunzi. Zoo! (Animalule!)

— O să știu de-acum încolo!

Și, pe bună dreptate, cu altă ocazie i-am folosit sfatul cu vârf și îndesat.

★

Totul merse bine până ce Messina se profila în zare. Emigranții mâncau, beau; puntea devenise un adevărat grajd; nu călcai decât pe resturi. Cântecele amuțite, noaptea reîncepeau mai abitir decât dimineața:

Ehé, moré, éhé!

Bătăi din palme și dansuri:

Hai să mâncăm, să bem

Și să jucăm!

Ehé, moré, éhé!

Când, deodată, se dezlănțui o furtună și iată-ne pe toți, lucruri și ființe, claie peste grămadă.

O răbufnitură de vânt, nebănuită, puternică, grea cât mii de tone de apă, izbi cu putere pânzele, le umflă, le smulse din toate legăturile și le aruncă de catarg, care trosni de credeai că-i sfârșitul lumii. Bărbați, femei, copii, bagaje, sticle, pâine, țâri, ceapă, portocale, toate la un loc nu sunt decât o masă informă, pe care corabia o rostogolește de la tribord la babord, o strivește, o zdrobește, în timp ce furtuna pustiește puntea, iar căpitanul strigă de la postul său:

— Toată lumea în cale!

Emigranții au schimbat cântecul. Târându-se pe mâini și pe șezut, uzi leoarcă, cu privirile îngrozite, se agață de tot ce le iese în cale și cheamă în gura mare, în ajutor, pe cei doi sfinți greci, protectorii mărilor:

— Aghios Nicolas! Aghios Gherasimos!

Cafegiul, care se ocupă cu coborârea în cabine și care face haz de spaima emigranților, răcnește la sărmanii katastromatos, speriați, călcând peste ei:

— Aha-a! Iată naufragiul! Acum éhé, moré, éhé!

Și aruncându-i ca pe niște saci, curăță puntea de orice harababură.

Sunt singurul căruia îi place mai bine să înfrunte furtuna, decât să coboare în împuțiciunea și vărsăturile de jos. Ghemuit între balustradă și bucătărie, mă feresc pe cât pot de valurile care spală puntea și o clipă mă stăpânește și pe mine gândul naufragiului. „Adio, mamă, n-ai să mă mai vezi!“

Cafegiul, zărindu-mă acolo, strigă la mine:

— Coboară, nenorocitule! O să te ia un val de apă.

— Lasă să mă ia!

Însă altfel mi-a fost scris.

Într-o seară înstelată, în fața mizeriei mele, Neapole își arătă golful său, fără pereche în lume, înălță până-n nori luminile amfiteatrului său și mă afundă într-o vrajă care mă făcu să iert sorții că-mi răpea dorința de a ajunge în Franța.

Am fost dat jos la Neapole… Dar îl admir. Inima mi se umflă, gata să plesnească, în timp ce ochii mei răscolesc întunericul, spre a descoperi silueta masivă a Vezuviului.

— Ai să cobori aici, îmi strigă tălmaciul, în mijlocul unei larme asurzitoare.

„Saghalien“ se oprește și ancorează. Călătorii se înghesuiesc în bărcile care roiesc în jurul vaporului. Eu, cu geamantanul în spinare, sunt luat de valul de emigranți care debarcă aici, de unde un transatlantic îi va transporta în America. Și iată-ne, adevărată turmă de oi, îngrămădiți într-un bac pe care un remorcher îl trage până la cheiul vămii. „Totdeauna sunt în câștig“, îmi spun, gândindu-mă la cele trei lire pe care barcagiii ți le cer de la vapor până la chei. Și cum nimeni nu mă bagă în seamă, mă lăsai în voia sorții. Cine știe? O masă și o noapte pe gratis nu sunt de disprețuit, de vreme ce ești un palikaraki. Să facem deci pe emigrantul, cât s-o prinde.

Dar asta nu merse și totul se termină într-un mod neașteptat.

Conduși într-o clădire uriașă, cu paturile aliniate ca niște morminte, văzui pe greci apropiindu-se de pereți și citind următoarele rânduri scrise de alți compatrioți: Fraților! Aici am fost mâncați de ploșnițe cât lintea!

Îmi înhățai valiza și o luai la goană!

Iată-mă acum în stradă, singur, fără prieteni, fără mentorul meu; eu, un om de treabă din Brăila, aruncat în lume, eu, omul de treabă care știe că-l așteaptă zile negre, adolescent crăpând de viață și mulțumit că se află la Neapole, de vreme ce n-a avut cum să ajungă la Marsilia. Mulțumit de acest Neapole a cărui poezie îi este necunoscută, mulțumit de lira sterlină cusută în poala cămășii, de „Roskopf“-ul așezat în buzunarul vestei și de biata comoară de douăsprezece drahme, în gologani, pe care i-o adunase emigranții.

Dar nu tot așa de mulțumit, de ceea ce i se întâmplă, deodată, în timp ce mergea cu gândul aiurea: un ștrengar se apropie, îi propune să-l ducă la un albergatore^[6] și, fără să-i aștepte răspunsul, îi smulse valiza, ordonându-i să-l urmeze!

„Dumnezeule! îmi spuneam, omul ăsta trebuie să crape de foame, de vreme ce se poartă astfel! Am fost debarcat într-un oraș mai sărac decât cele din Grecia!“

Și-l urmai! Via Duomo, apoi o străduță: iată-ne ajunși la albergatore, la etajul al patrulea. E tânăr, oacheș, fața aspră de om care se zbate. Interiorul îmi pare curățel. Prețul: cincizeci de centime pe noapte, douăzeci și cinci pentru o farfurie de carne sau pește cu legume. Foarte bine. Plătesc hamalul, care nu-mi cere decât treizeci de centime. Și mă duc la culcare, deoarece casa îmi joacă înaintea ochilor, de parcă aș fi încă în largul mării.

Patronul îmi arătă camera, deschise ușa și după ce mă lăsă să trec, se oprește în prag cu mâna întinsă. Mă uit la gura lui amară, la ochii săi reci și scăpărători, la nemișcarea feții lui bărbătești și nu pricep nimic.

— Cele cincizeci de centime! rosti cu o voce tăioasă, ce-mi dădu fiori.

Plătesc în grabă. Închisei ușa. Înțepenit în mijlocul odăii, îmi plimb privirea de la patul jegos la fereastra sinistră și la pereții al căror tapet e pictat de urmele ploșnițelor strivite cu degetul. Un cântec de jale străbate din acest șanț greu, adânc, lugubru, care se numește stradă, strada Occidentului, strada Neapolelui, unde, ca să poată câștiga treizeci de centime, un om mi-a sărit în spate, ca și cum ar fi vrut să mă jefuiască și m-a adus la acest albergatore, care are aerul unui călău.

Mă cuprinde spaima. Inima mi se umple de presimțiri negre. Aș vrea să plâng.

Departe, departe, prietenul meu! Departe, departe, mama! Și eu ce să fac aici? Mă gândesc la căminul nostru sărac, dar curat și moale. Mă gândesc la prietenii de vârsta mea, aproape toți însurați, fiecare cu familia lui, cu rostul lui. De ce oare blestemul de-a nu putea face ca ei, ca toată lumea? Ce mă împinge într-una pe drumuri îndepărtate, când în țara noastră până și străinii își fac un rost și se statornicesc? Ce vreau? După ce alerg?

Singur, la mii de leghe departe de orice suflet care să mă înțeleagă și să mă ajute.

Repede mă dezbrac și descos piesa de aur, pe care o mângâi cu dragoste; ea mă va ocroti, ea împreună cu gologanii katastromatos-ilor, care valorează aproape cât ea. „Roskopf“-ul, de asemenea, așa păcătos cum e și tot merită doi-trei franci.

Îmi înșiruiesc averea pe pat: ceasul, grămada de aramă și piesa de aur. La un loc, totul face o liră sterlină. Bun, am cu ce trăi o chenzină, socotind câte treizeci de bani pe zi, inclusiv tutunul. Dar, chiar de mâine, voi pleca să caut de lucru, primind orice o fi.

Acest gând mă liniștește și mă culc, spunându-mi: „Trebuie să mă descurc! Sunt un om singur pe lume!“

★

Singur pe lume? Nu! gânduri negre de-o seară… A doua zi, la ora șapte dimineața, Neapole se înfățișează privirii mele. Neapole, orașul fără pereche, minunatul colț de lume despre care auzisem că trebuia să-l vezi și apoi să mori!

N-am murit, dar mi-am pierdut capul. Timp de două zile, am alergat într-una, pretutindeni; la muzee, Vezuviu, Pompei, grădini, șosele, monumente, toate astea înghițite dintr-o dată cu o bucată de pâine într-o mână și „Roskopf“-ul în cealaltă.

Dar, în seara celei de a doua zile, reîntorcându-mă acasă, nu-mi rămăsese nicio para din grămăjoara de aramă dăruită de emigranți.

Îndată mă cuprinse teama. Acum, băiete, la muncă! Și atenție totodată la gologani, că se duc! Gustai în seara aceea faimoasa farfurie a hangiului, carne și legume, care nu costa decât douăzeci și cinci de centime.

Era un amestec de fasole, de tăiței, și de morun sărat cu multă zeamă; amestec ce părea să mai fi fost mâncat o dată. Deloc bun. Să lăsăm acest terci pentru zile mai grele, care poate nu vor veni niciodată. Pentru moment, jumătatea de liră sterlină e încă neatinsă, deși schimbată. De data asta, voi alerga după muncă.

Sunt sigur c-am s-o găsesc! N-am văzut oare, în timpul plimbărilor mele, magazine cu firma: Latteria Romana?

Astea sunt, fără îndoială, Lăptării… românești! Aceste firme, ca și un bilet atârnat la geamurile tuturor caselor, pe care scria si loca un piano^[7], m-au făcut să cred că la Neapole toate lăptăriile sunt ținute de români și că toată lumea închiriază… piane! Două lucruri diferite, ce-mi jucau dinaintea ochilor, prima dându-mi curaj, în timp ce alergam după tramavaie.

Nu, nu sunt pierdut.

Latteria romana, asta trebuie să fie: Lăptăria română.

Blestemată limbă latină: tu mi-ai jucat festa! Căci foarte sigur c-am să găsesc o întrebuințare la acești români, care în niciun caz n-o să mă lase să mor de foame, am amânat ora intrării la stăpân, și mă avântai, timp de alte trei zile, de-a lungul câmpiilor minunate care se învecinesc cu Neapole. Colindai portul, cheiurile, bisericile. Făcui cunoștințe.

Desigur, cunoștințe!

Una din ele mă duse într-o seară la o „casă“, unde se dansa în sunetul acordeonului. Multe fete tinere. Veselie, sinceritate, nimic care să dea de bănuit.

Cum eu nu dansez, băui, glumii, râsei. O fetiță ieșea afară cu regularitate de ceasornic, făcea mâinile pâlnie și striga cu o voce divină, către o altă divinitate de la al cincilea:

— Na-a-a-ni-i!

O fereastră se deschidea în cer. Altă voce divină răspundea:

— Che vuoi? (Ce vrei?)

— Scendi a basso! Ce un soldatiello, un pasquale che ti voule! (Coboară jos. Te vrea un soldățel!)

Și divina cobora… „jos“, jos de tot, în iadul pământesc, de unde-și lua soldatiello. Totul nu costa decât cincizeci de centime.

Dar și-așa, încă era prea scump, trebuie s-o recunoaștem, deoarece la ușa cabaretului se afla un „tată de familie“, care făcea o concurență grozavă întreprinderii cerești. Judecați: acest părinte, cu biciul pe umăr, trăgea pasquale de mânecă, le arăta pe cele două fete ale sale așezate într-o brișcă, la care înhămase o vacă și un măgar și-ți oferea, pentru o liră: mâncare, băutură și… restul.

Un soldatiello se urcă. Apoi un altul. Mă urcai și eu. Tatăl ia hățurile. Vacă, măgar și marfă se pierd în noapte. Pe drum, un abonat se urcă din mers, salută, împarte sărutări, strânsori de mână și țigări.

Mahala. Casă de țară. Harababură. Mizerie. Mama și o fetiță pun pe o masă mare: pâine, vin, brânză, plăcinte. Se bea, se mănâncă și se trece alături, într-o încăpere care n-are decât un paravan în loc de ușă. Perechile intră acolo, pe rând. Doi copilași, de cinci și șapte ani, doi adevărați spiriduși, aleargă încoace și încolo, serioși, unul cu un lighian, altul cu o cană cu apă.

Veselie, râsete. Nimeni nu se sinchisește. Am rămas pe scaun și privesc fetița. Să tot aibă doisprezece-treisprezece ani. Pe când rândul ei?

Pe legea mea, chiar acum, deoarece maică-sa, crezând că-o doresc, o înghioldi cu cotul, arătându-mă.

— Hé, vai… (Ei, du-te!)

— Co ágio, anda che non mi chiama! (Cum să mă duc, dacă nu mă cheamă!) răspunse jignită micuța.

★

Da, cunosc Neapole.

Ca să ajung aici, am plătit scump, mai scump decât v-ar lua, ca să vă plimbe prost, compania „Cook and Son“.

Am cunoscut Neapole, înainte să împlinesc săptămâna. Și am simțit într-adevăr că puteam muri pe urmă. Pentru mine, Neapole n-a avut nici chip de salvare, nici măcar atâta cât pentru o bună parte din proprii lui fii.

Înspăimântat, cu ultimele trei lire în buzunar, băteam cheiurile, debarcaderele, cercetam toate vapoarele ce pluteau spre Marsilia, dar pe aici nu se afla niciun barcagiu grec care să strecoare într-un alt „Saghalien“ pe disperatul palikaraki, ce devenisem după ce văzusem Neapole. De dimineața până noaptea, asistam la plecarea navelor ce se duceau fără mine spre țărmuri mai milostive. Sper, totuși, să ajung acolo, cândva.

Suntem în februarie, începutul celei de-a doua săptămâni de ședere în orașul celui mai frumos golf din lume.

Curajos, chem pe albergatore și-i deschid valiza în față.

— Uite; costum nou, rufărie nouă, ghete noi, plus Socrate și Eminescu. Cât timp mangiare și dormire pentru toate astea?

— Una settimana. (O săptămână.)

Bine. Adio, scumpă valiză! Rămân cu două cămăși și cu două izmene pe mine; o pereche de ciorapi, două batiste, două gulere, un prosop, un săpun și briciul le împrăștii prin buzunare.

Să nu uit să evoc, în clipa aceasta solemnă când scriu aventura care mi-a înveselit cel mai mult prietenii, obiectul principal pe care l-am salvat de la dezastru. E o cărțulie, intitulată Ombra de Genevraye, apărută în românește într-una din acele colecții populare care au hrănit și instruit o generație întreagă și al cărei editor, un evreu necunoscut în lume, a dat faliment și s-a împușcat.

Memoriei lui dedic această pagină din viața mea, pentru binele ce mi l-a adus cartea tipărită de el, în vremea lungilor zile de foamete, la Neapole.

Am uitat toate lucrurile pe care o mamă îndurerată le cumpărase și le închisese în acea valiză, prima pierdută la începutul unui vagabondaj ce nu s-a sfârșit încă. Dar niciodată nu voi uita Ombra, singura hrană și singurul martor al unui suflet pe care-l păștea nenorocirea.

Acum, de vreme ce piesa de aur și grămăjoara de aramă au dispărut, o viață nouă începea, o viață care va dura o săptămână și ale cărei cheltuieli le va suporta valiza.

Vreau, nu vreau, trec pe un regim de un fel de tocană de morun sărat cu fasole uscată și tăiței. Ca să le înghit, mestec ținându-mă cu mâna de nas. Nu știam, Doamne, că-mi pregăteai zile când aș fi fost fericit s-o mai găsesc!

De lucru nu mai caut decât printre picături, desigur, zadarnic. Toată vremea mi-o petrec dând târcoale în port, în căutarea unui al doilea „Saghalien“. Vapoare sunt destule, numai că, o dată ce te-ai fript cu ciorbă, a doua oară sufli și-n iaurt; mă feresc de „Saghalieni“ care fac escală și din care poți să fii dat jos în vreun Neapole. Altele nu sunt, dar e permis să speri.

Tot așteptând, sunt cu ochii-n patru ca să nu mă trezesc în fața „marei ocazii“, neavând nici cele două lire necesare barcagiului care m-ar transporta până la „Saghalien“-ul visului meu. Și cât de greu e, Doamne! când fumezi și cheltuiești treizeci de centime zilnic numai pe tutun. Cele două lire au și fost începute, dar mai am o mică comoară de rezervă: „Roskopf“-ul, un briceag foarte frumos, un portofel de piele și un portmoneu, la fel de frumos. Sacrificate la momentul oportun, aceste lucruri mărunte mă vor scăpa de mizerie. Asta mi-o bag bine în cap și nu-mi permit nicio slăbiciune; știu că sunt un om pierdut și că pentru mine nu se află nici Dumnezeu, nici ființă omenească în viață. Singur pe lume, mai năpăstuit decât un câine vagabond, un biet om care n-are altceva de făcut decât să se întindă în mijlocul străzii pline de trecători și să-și dea sufletul acolo.

În vremea acestei săptămâni de morun pe socoteala valizei, se ivi o mică ocazie ce-mi procură tutunul zilnic. O familie de armeni, în drum spre America, care trăsese la hanul nostru și căreia mă oferii ca ghid, fără să slăbesc din ochi vapoarele fără escală. Mă acceptă, dar și aici câtă mizerie din partea unei inimi omenești! Pentru o dimineață sau după-amiază întreagă de plimbare pe jos, de lămuriri sufletești și de devotament de adevărat ghid, acești zgârciți nu-mi dădeau decât cincizeci de centime! Oh! omule, cât ești de respingător.

Totuși, întreaga familie era înstărită, mama, tatăl și șapte copii. Jumătate din zi se plimbau; cealaltă o petreceau în casă, unde se îndopau cu toate bunătățile, mâncau, beau, râdeau și fumau narghilele scumpe. Habar n-aveau de morun, iar pe mine, care mi se acrise de el, nu mă întrebau nimic. Îmi dădeau cincizeci de centime și mă priveau cu fețe joviale și grăsune, tatăl mai ales, un om frumos cu barbă, care se înnebunea după ultimul născut, un băiețel de șase ani, ce dansa din buric, în timp ce „papa“ lovea într-o dairea și cânta cu o voce bărbătească de bas. Această melodie, refren mai degrabă, pe care o țin minte cu exactitate împreună cu cuvintele ei din care poate nu se înțelegea nimic, mă chinuiește de atunci ca un vis dulce și trist al vieții mele. Multă vreme, ori de câte ori mi-o amintesc, mă prăbușesc sub povara acelei amintiri din Neapole, cu splendoarea și cruzimea lui, ca și cu egoista fericire a acelei familii.

Transcriu mai jos această amintire, cu muzică exactă și cuvinte neînțelese. O fac pentru mine, numai pentru mine… Poate, de asemeni, și pentru înduioșarea oamenilor care au inima plină de cântece mute și care cunosc prețul acestor evocări dureroase.

Iată una, săpată în carnea mea:

Tambur, tambur!

Iavaș, iavaș…

Siga, siga, iecișe

Hai chiravendi, caraghesteri!

★

S-a terminat cu săptămâna de morun! Familia de armeni a plecat și ea! Totul s-a sfârșit: adăpost, hrană, tutun! Mă aflu în stradă, un biet palikaraki!

Timp de două zile, mă învârtesc pe lângă albergator-ul meu, cu un codru de pâine în stomac. Patronul se înduioșează și-mi dă, pentru ultima oară, o farfurie din morunul său, pe care o înfulec, apoi îmi spune:

— Venga con me! (Hai cu mine!)

— Unde?

— La consulatul român.

Rămân trăsnit: habar n-aveam. Și ideea asta nu-mi spune nimic: ce legătură poate să fie între consulul patriei mele și cu mine?

— Ar putea să te repartizeze, îmi zise italianul, târându-mă la consul, și mai ales să-mi plătească cele cincisprezece lire ce mi le datorezi!

Mă gândesc: „Consulul ar putea să mă întrebe ce caut aici, și culmea, să-mi ceară un pașaport, pe care nu-l am!“. Așa că mă adresez tovarășului, care merge îngrijorat, cu frumoasele-i sprâncene zbârlite.

— Știi ce-i aia un palikaraki?

— Nu!

— Ei bine, este un individ pe care consulii nu-l iubesc deloc. Și unul ca ăsta sunt eu!

Omul se oprește cu mâinile în buzunare și mă privește înciudat:

— Porco Dio!

O clipă cred că a renunțat la hotărârea sa. Nu!

— Andiamo sempre! (Să mergem, totuși!)

Și canonul începe.

Întâi la consul, care-i onorific și nu știe o boabă românește:

— Uite… dom’le… Românul ăsta a venit la mine acu’ două săptămâni. Moare de foame și mi-e dator cincisprezece lire.

— Nu pot să fac nimic. Eu sunt aici numai pentru vize.

Coborâm mofluzi. În stradă, italianul se chibzuiește. Apoi:

— Haide!

— Unde?

— La prefectură!

— Aibi milă! Nu ți-am dat valiza? Nu ți-ajunge?

— Ba da! Mi-ar plăcea să am mai bine banii și să-ți înapoiez valiza.

Om cinstit!

La prefectură, un șef de birou care moțăie, cu mâinile încrucișate pe burtă. Napolitanul o ia de la capăt:

— Scuzate… Signore… Questo Rumeno… otti giorni… non pagato… quindici lire…^[8]

— E un pungaș?

— Nu, dar…

— Aici nu se ocupă nimeni de datorii!

Afară respir: în sfârșit!

Niciun „în sfârșit“. Napolitanul își răscolește mintea.

— Haide!

— Iar!… Mamă!…

— Hec! Trebuia să rămâi la mă-ta! Aici: Neapole!

— Vede Napoli, poi mori?

— Davvero!^[9]

Îl urmai. De astă dată mă târî la primărie:

— Signore… Guardate… Questo… Rumeno…^[10]

Același monolog, în timp ce eu ședeam acolo, ca un câine bătut. Același rezultat și…

În stradă, ștergându-se de două ori sub bărbie cu dosul mâinii, albergatore-le îmi strigă în nas:

— Non che mangiare! Non che dormire!^[11]

Și plecă.

Om cinstit, totuși… Om care luptă, care se trudește și face tot ce poate ca să rămână bun. Dar viața își bate joc de asta.

★

Pironit pe trotuar, mă rezem de zidul primăriei și închid pleoapele, spre a păstra imaginea acestui hotelier care se depărtează, mâhnit, gesticulând. Mi-e imposibil să am necaz pe el. De altfel, nu sunt supărat pe nimeni. Eu sunt vinovatul. Voit-am cândva să am un rost în viață? Nu. De când mă știu, așa am fost. Atunci? Nu degeaba un proverb înțelept spune că „Ceea ce își face omul cu mâna lui, nici dracul nu poate să-i descurce“.

Mașinalicește, mă îndrept spre port. Acolo sunt stive mari de lemne, acoperite în formă de căpiță. Începând de azi, aici va fi culcușul meu de noapte. Ah! păcat de hainele mele care sunt încă noi! Dar o să mă păzesc… Apoi, scândurile trebuie să fie curate: e lemn de tâmplărie.

Curate? Mută-ți gândul!

În bezna de nepătruns umblu de-a bușelea și numaidecât dau de niște picioare, care put de-ți vine să verși. Sunt tovarăși, alde palikaraki, ca mine! Cel pe care l-am atins, bombăne prietenește și-mi spune că-i „loc destul!“

Îmi golesc buzunarele care sunt înțesate cu lucruri, îmi încropesc un fel de perniță și mă lungesc, învelindu-mă cu paltonul. Dar, nu pot închide ochii toată noaptea. E frig… Tremur. Și, colac peste pupăză, tovarășii, îmi dăruiesc cu generozitate păduchii lor. Doamne! De necrezut! Ah! cu siguranță, păduchii nu se hrănesc cu pește sărat.

Furios, a doua zi plec în căutarea a „orice o fi“. Cutreier tot orașul și portul: mă ofer, pentru salarii de nimic, pretutindeni unde văd că e ceva de făcut, dar îmi dau seama de zădărnicia sforțărilor mele: înșiși napolitanii sunt prea mulți și mor de foame, mai dihai ca mine. Zece inși se bat pe un loc, pentru un ceas de muncă, pentru un geamantan de dus. Seara, mă strecor sub șopronul nostru, fără să fi mâncat ceva toată ziua, mai mult de ciudă, deoarece mai am câțiva „soldi“, păstrați special pentru tutun, singura mea mângâiere. Deoarece port un baston de bambus în mână, mă gândesc că poate din cauza lui nu sunt primit nicăieri și a doua zi, la plecare, după a doua noapte de scărpinat, îl las în stiva de scânduri.

Iarăși bat drumurile, dau din coate, îmi cer partea mea de viață, oricât de mizerabilă ar fi. Nimic, nimic, nimic!

Atunci mă împăcai cu soarta. Zadarnic să te ostenești pentru ceva. Zadarnică încăpățânarea de a vrea să dărâmi un zid cu capul. Pace! Pace cu tine însuți!

Istovit, înfometat, cu inima goală de orice sentiment, căzui pe o bancă. La ieșirea din port e o piață publică. În fața mea, derbedei care se înghesuie în jurul unui cazan uriaș, ce fumează în bătaia vântului.

Mă opresc și văd cum un bucătar ambulant împarte mâncare. Ce? Morun? Nu. Mai rău! Șorici și resturi de pâine de toate felurile, adunate de prin restaurante. Pâinea și șoriciul fierb în vreo cincizeci de litri de apă; șeful le prinde cum poate, cu lingura sau cu mâna și le cumpănește în farfuria de metal pe care flămândul o ia din grămadă.

Cât costă asta? Un ban porția! Și ți-o dă! Și e bună, pentru Dumnezeu! Se topește în gură. Dar trebuie să te înghesui, deoarece cazanul se golește într-o clipă. De asemeni, trebuie să nu faci mofturi în fața acestei ciorbe, în care parcă și-au spălat picioarele toți palikaraki din Neapole!

Ceea ce nu împiedică pe nimeni să mai ceară încă o porție, cu gologanul într-o mână, cu castronul în cealaltă. Și se înghite fiertura, cu râgâieli de satisfacție. Apoi, cu mâinile în buzunar, ochii pe jumătate deschiși și nepăsători, se duc legănându-se până la tutungerie, își cumpără un pachet de șase bani; răsucesc o țigară, râgâind din belșug și o fumează, tolăniți la soare, cu mintea pierdută. Admiră Neapole…

Iată omul care s-a împăcat cu soarta lui.

Făcui același lucru cu soarta mea și cu Neapole: scosei cămașa murdară de dedesubt și o pusei deasupra, făcându-mi astfel din două cămăși murdare… două curate.

Din nenorocire, nu putui păstra această pace mai mult de un sfert de oră, nici în abrutizarea minții, nici în nemișcare completă, în ciuda jurămintelor ce-mi făcusem de atâtea ori de-a privi viața cu sânge rece. Acel „la ce bun“ nu mi-a fost prieten mai mult de-o clipă de alean. Tot ce poate zgudui mașina umană e bun, chiar și boroboața de neiertat ca aceea, de pildă, din ziua în care mă întremai cu șorici.

Cu mâinile în buzunare, savurându-mi țigara, dădui peste un vânzător ambulant care-și explica jocul: „Un franc pentru doi bani!“ Jocul era următorul: pe o masă, o bilă atârnată de un lănțișor. În fața ei un popice pe care bila, când îi făcea vânt, trebuia să-l răstoarne.

Șmecherul apucă bila:

— Priviți domnilor: țintești drept și-i dai drumul: popicele e răsturnat! Câștigi un franc numai cu doi bani. Uite așa…!

Într-adevăr, dădu drumul bilei și răsturnă popicele. Alții, probabil, complici, îl răsturnară, de asemenea. E ușor, într-adevăr. O să-mi încerc norocul!

Da, dar cu ce bani, deoarece n-am decât un singur ban. Ei bine, cu lira pe care însuși vânzătorul ambulant mi-o dă în schimbul briceagului păstrat pentru clipe de ananghie!

Ah! îmi spun, dacă reușesc să răstorn popicele de două sau de trei ori, am cu ce să-mi țin tot atâtea zile. Și apuc bila, ochesc, dau drumul, dar neghioaba trece la stânga, fără să atingă popicele. Rezultatul: am pierdut cei doi bani!

Trebuie să-mi scot paguba. Desigur, a fost o stângăcie din pricina necunoașterii jocului: n-am ochit bine. Jocul e simplu. Mi-am dat seama.

Apuc iarăși bila, ochesc și-i dau drumul; de astă dată trece pe la dreapta și nici gând să atingă popicele. Cu asta, patru bani pierduți. Cum să-i lași?

Continui, ochind, dând drumul, dar bila trece când la dreapta, când la stânga și odată cu ea gologanii și briceagul meu trec în buzunarul pungașului.

Înfrânt, cu inima bătându-mi de parcă aș fi omorât pe cineva, mă îndrept spre culcușul meu, unde de astă dată, un somn greu mă împiedică să simt păduchii și urmările marei mele greșeli.

★

La capătul primei săptămâni petrecută sub cerul înstelat – a treia la Neapole – nu mai am decât „Roskopf“-ul, destinat unei încercări supreme de salvare. De altfel, e aproape de nevândut în acest oraș unde napolitanii îți oferă, la orice colț de stradă, ceasuri pretinse de aur și, în treacăt fie zis, furate. Le oferă tuturor străinilor, după ce le-au frecat fără încetare de șolduri și chiar găsesc naivi care să le cumpere. Aceștia sunt mai cu seamă englezii, eternii căutători de chilipiruri de-a lungul tuturor continentelor.

Așa că, aproape fără să vreau, ceasul meu fu salvat din pricina acestei concurențe. Restul: portofelul și portmoneul au fost vândute; banii au căzut în buzunarul bucătarului ambulant. Șorici, șorici și iar șorici.

Deși lacom după șorici, încă din copilărie, niciodată n-am văzut și n-am mâncat atât de mult! Ore întregi îi simt mirosul în nas, împreună cu duhoarea de talpă arsă.

Pe curând, un alt miros, mai puțin substanțial, îmi va gâdila nările. Deocamdată, sunt cu stomacul gol de două zile și dau târcoale prin port, unde mă întâlnesc cu vechiul meu albergatore:

— Eh, nimic? mă întreabă.

— Nimic, încă.

— Mâncat?

— Nu.

— Hai acasă; am ceva bun!

Acasă, devorez o tocană minunată!

— Ce e?

— Iepure de casă, îmi spune, sugând un os și zâmbind misterios.

Aproape că n-aș fi băgat de seamă, dacă, plictisit de miorlăielile deznădăjduite ale unei pisici băgate într-un sac, n-aș fi întrebat, în timp ce ne desfătam cu o cafea gustoasă:

— Ce ți-a cășunat pe pisica aia nenorocită de-ai vârât-o în sac?

— E tocana de mâine, îmi răspunse cu gravitate. Și cât ai clipi, se sculă, apucă pisica, îi legă de gât o sârmă, pe care o fixă la un capăt dintr-o gaură a unui scăunel, iar de celălalt trase, după ce se urcă pe el. Și, în fața mea, sugrumă sărmanul animal, care se zvârcolea îngrozitor.

Mulțumii și ieșii. N-ajunsei în curte și vărsai toată tocana.

Suntem noi un popor înapoiat, dar nimeni nu mănâncă pisici, nici broaște și nici măcar carne de cal.

★

Acea minunată carne de pisică, pe care n-am avut virtutea s-o mistui, a fost ultima mea masă la Neapole… Și, totuși, încă opt zile aveau să mai treacă până să sper într-o schimbare.

Într-o zi, pe când mergeam la voia întâmplării pe lângă coasta Filipo Santo, îmi căzu privirea pe un afiș mare, al cărui cuprins mă pironi locului.

Între atâtea și atâtea laude, se spunea că:

IL MAGNIFICO VAPORE

„HOHENZOLLERN“

Va pleca (la data cutare)

DIRETTISSIMO

DA NAPOLI A ALESSANDRIA D’EGITTO

Eram pe la sfârșitul lui februarie 1907.

Citii și recitii afișul minunat și inima mi se umflă de bucurie, presimțind salvarea apropiată. Acest Magnifico, și mai ales acest direttissimo era ceea ce căutam. Scăparea mea aici era! El trebuia să fie, chiar de-aș fi fost nevoit să mă agăț de cârma lui sau să fac o crimă!

Și sigur de reușită, plin de speranță, alerg, aproape jucând, pe întreaga câmpie napolitană, mă rostogolesc în iarbă, latru, cânt:

Tambur, tambur!

Iavaș, iavaș…

Siga, siga, iecișe

Hai chiravendi, caraghesteri!

Dar, în vreme ce cântam, seara sosi și odată cu ea și foamea. Mi-e foame, săracul de mine și știu că încă opt zile vor mai trece până să îmbuc ceva, deoarece viitoarea masă trebuie s-o iau pe Magnifico, pe direttissimo sau nicăieri, nicăieri!… Sunt un om care nu mai mănâncă! Nu mai am nimic de vândut, afară de ceasornicul „Roskopf“, dar cu el nădăjduiesc sa plătesc barcagiul care, la momentul potrivit, mă va duce la picioarele „Hohenzollern“-ului!

Așa se va întâmpla, viteazul meu palikaraki, chiar de-ar trebui să muști din țărână, să paști iarbă.

Și într-adevăr, mă aflu în mijlocul unui câmp nesfârșit de lăptuci, înalte până la genunchi! Smulg una, îi scot miezul și… curaj prietene! De morun te-ai săturat. Șoriciul ți-a dat greață. Pisica ai vărsat-o. Ei bine, acum îndoapă-te cu iarbă și aleargă, aleargă apoi, ca gâștele pe câmp, la începutul primăverii.

Așa s-a și întâmplat: m-am îndopat cu lăptuci timp de opt zile și-am alergat ca gâștele!

Nicio firimitură de pâine, în tot Neapole, pentru mine; niciun gologan ca s-o cumpăr, o săptămână întreagă. Nu mănânc decât lăptuci cu sare furată de prin butoaiele din fața băcăniilor, beau apă și alerg! Tutunul meu, mucuri de țigară. Culcușul meu, mereu sub șopronul de scânduri din port. M-am jigărit în așa hal, că nu mă mai recunosc, când îmi văd imaginea în geamul vitrinelor.

Dar Dumnezeu e mare și pe pământul ăsta orice are un sfârșit.

Ziua plecării vaporului „Hohenzollern“! De pe chei abia se zărește pavilionul său, care flutură în depărtare. Bărci frumoase fac naveta între el și debarcader. Compania „Cook“ îi trimite domni bine, doamne frumoase, împreună cu bagajele lor numeroase.

Și eu? Eu, de asemenea, nu călătoresc decât cu direttissimo.

Curaj, palicarule!

La o toaletă publică, mișunând de femei, mă dezbrac în vestă; o săpuneală strașnică și cu ajutorul unei oglinzi de buzunar în față mă bărbieresc. Femeile chicotesc. Eu de asemenea: e ziua plecării mele pe Magnifico!

Odată ras, îmi îndrept gulerul și-mi fac un nod la cravată, ca pe vremea când eram și eu om. Apoi, cu periuța mea de mustăți îmi curăț hainele, paltonul și-mi lustruiesc ghetele.

Iată-mă un tânăr cu înfățișarea corectă, respectabilă.

Alerg să-mi caut bastonul, pe care nimeni nu l-a vrut, adio, scumpul meu șopron! Mi-am găsit vaporul… Acum, e rândul ceasului. Cui să-l vând? Pe legea mea, dacă nu s-o nimeri la albergatore, va fi jalnic!

Pornesc voinicește și, înainte de a intra, îmi scot ceasul și-l privesc:

— Scumpul meu „Roskopf“! Șapte lei m-ai costat, patru ani de când te port! Iartă-mi trădarea și ajută-mă să iau pe tine cele două lire de care am nevoie pentru barcagiu!

Intru. Italianul își bea cafeaua. Bolovăni niște ochi la mine, văzându-mă atât de dichisit:

— Monneda?

— Da, monneda, am venit să ți-o cer! Plec îndată, căci de la ultima noastră masă n-am mai mâncat decât lăptuci, devenind un ierbivor! Uite ceasul meu; te implor, dă-mi două lire!

Și îi povestesc ce am de gând să fac.

Bunul om mă ascultă, vădit mișcat, dădu din cap, fără să scoată o vorbă și-mi întinse trei lire, în loc de două, pentru mașina aceea fără preț. Îi strânsei mâinile și alergai spre limanul salvator!

În fața barcagiului, cu un aer imperial – bastonul în mână și trăgând din țigară – întreb ca și când n-aș fi știut:

— Unde-i „Hohenzollern“?

— Colo, dom’le!

— E direttissimo?

— …Da, Napoli à Alessandria!

— Cât iei pe cursă?

— Două lire.

— Du-mă!

Și sar în barcă.

Alunecând pe oglinda de smaragd, fiecare lovitură de vâslă mă depărtează de înspăimântătoarea realitate și mă apropie de o alta, mai rea, fiindcă e nesigură. Barcagiul mă depune la picioarele unei scări, care-i păzită la capătul de sus de un bersaglieri și de un ofițer de bord.

Curățenie strălucitoare. Numai „lume bună“. Nici pomeneală de katastromatos. Lux mare. Il Magnifico!

Împrejurul vaporului, napolitani dansează în bărci, în sunetul ghitarelor, mandolinelor, viorilor și armonicelor. E un tămbălău asurzitor. Pasagerii de pe punte aruncă gologani în bărci și-n mare, care-i plină de înotători. Aceștia, cu gura plină de bani, pândesc mâna care va arunca lira și înainte ca moneda să parcurgă tot drumul se dau la fund ca o săgeată și o prind în timp ce ea coboară ca o frunză veștedă. Revenind la suprafață, ți-o arată între dinți.

Plătesc barcagiul și mă urc… „Ca un cocoș“… Dar privirea mi s-a și împăienjenit, picioarele mi s-au înmuiat, respirația mi-e grea. Da, în clipa aceasta, sunt în stare să ucid!

În susul scării… cei doi mă salută politicos… Unul mă întreabă:

— Biletul dumneavoastră!

Nepăsător, ca un bloc de piatră, răspund plictisit:

— Conduc un prieten…

— Treceți, domnule…

Trec, gata să mă prăbușesc.

★

Din această clipă și până la plecarea vaporului, cam o oră, am trăit momentele cele mai cumplite, cele mai ucigătoare din viața mea. Nu cunosc ceva care să egaleze acest canon, nimic mai sângeros, nici chiar foamea, nici închisoarea sau rana cea mai dureroasă. Numai chinul ce ți-l dă pasiunea cărnii dezamăgite se poate măsura cu această sfâșiere a bietelor măruntaie omenești.

Căci ăsta-i adevărul: fâșii de viață care se desprind din tine, ard ca meteorii, fără voia ta și se duc în infinit, luând cu ele ceea ce-i mai bun în sângele tău: pofta de viață. După care nu rămâi decât un pachet de oase, un schelet care rânjește, care scâncește și care se cheamă un sărman om de treabă.

Sunt hotărât să-mi arunc îndată zdreanța omenească peste balustrada babordului și-mi lipesc fruntea înfierbântată de un stâlp. De acolo pot să văd scara, fiindcă toată viața mea atârnă acum de această scară, care-i spaima mea, câtă vreme nu s-a ridicat, câtă vreme oricine poate să mă înhațe de ceafă și să mă arunce, unde? Într-o barcă a poliției? Într-un oraș al mizeriei? Nu, nu: într-o pustietate cu lăptuci!

Nu e vorba aici de mizerie, care-i ceva suportabil, pe care o cunosc și de care nu mi-e teamă, ci de lăptuci. Opt zile de lăptuci, care au venit după opt zile de șorici și încă alte opt de morun sărat! Asta nu-i mizerie: sunt un tânăr îndopat cu iarbă și care riscă, dintr-un moment într-altul, să fie trimis din nou la păscut. Și ceea ce-i mai teribil, n-am nicio poftă să mă arunc în mare, care e la picioarele mele, nici nu mă gândesc la moarte: vreau să trăiesc, îmi place viața, Neapole și această omenire neghioabă. Un singur lucru nu-mi place: lăptucile!

Și orice bluză albă care trece pe lângă mine, orice chipiu, orice mișcare care se produce în apropierea cefei mele – fie pentru a da un ordin, fie ca să arunce o piesă în mare, fie chiar pentru un scuipat peste balustradă – toate acestea la un loc sunt pentru mine tot atâtea mâini gata să mă îmbrâncească pe scara blestemată, azvârlindu-mă în câmpul cu lăptuci.

Îmi simt carnea topindu-se ca ceara când o apropii de jăratic. Pentru mine viața s-a oprit, soarele stă pe loc, la fel ca scara.

Ca să mă dezmeticesc, scot din buzunar Ombra, pe care o știu pe de rost și mă prefac c-o citesc, dar nu pot desluși o buche; nu văd decât scara înțepenită în poziția ei, coate de oameni care mă ating în trecere și… lăptuci. Atât pot să vadă ochii mei.

Dar mă silesc să fixez altceva, care ține de vis: îmi apropii fruntea de stâlp, îmi fac din Vezuviu o țintă și aștept clipa când muntele se va urni, întâi încet, apoi repede, repede, departe de aceste meleaguri.

Aștept și nimic nu se clintește. Muntele, stâlpul meu, aceste drumuri cu talazuri de aramă sclipitoare care duc drept la lăptuci, totul este lovit de imobilitate. Numai eu, eu singur sunt mobil, doar inima mea vibrează de toate grozăviile universului, numai eu pot fi mișcat la dorința cuiva și trimis la iuțeală în câmpia cu lăptuci, unde trebuie să trăiesc, ca până acum, ca un ierbivor, ca gâștele, să pasc de o sută de ori pe zi și să mă deșert de tot atâtea ori.

Cu stâlpul în brațe, cu ochii ațintiți spre Vezuviu, mi-aduc aminte că am Ombra în mână, Ombra care a fost singurul meu tovarăș de drum, de spovedanie și singurul prieten în vremea acestor nesfârșite zile. Și mă întreb: de ce oamenii scriu Ombre mișcătoare, Ombre patetice, de vreme ce pământul nu-i decât un câmp imens de lăptuci, în care putem cădea fără să ne mai sculăm vreodată.

Un bu-u-u formidabil zguduie cerul și marea, izbindu-mă cu dinții de stâlp.

Acum sunt un palikaraki așa de ușor, că aș putea fi apucat între două degete și pus oriunde: în cazanul cu șorici sau în câmpia napolitană. Nu mai respir, mă lipesc de balustradă și implor scara să se ridice, mai înainte de-a fi un fulg pe care să-l ia vântul. Nu știu dacă am dreptul să mă bucur. Între primul și al treilea bu-u! eternitatea este așa de chinuitoare, că aș fi putut fi măturat de pe puntea acestui deznădăjduit direttissimo al salvării mele, la cea mai ușoară suflare și de mii de ori într-o minută.

Dar iată al doilea șuierat de sirenă, apoi al treilea și văd cum brațe puternice trag scara blestemată și o leagă la babord. Nava pleacă majestuos și pământul parcă se învârtește în jurul ei. La ieșirea din port, se oprește și pilotul coboară în șalupa lui. Un scurt bu! – salutul civilizat pentru pilotul Neapolului și lăptucile sale – și ne luăm valea, pășind în larg, în timp ce vaporul duduie cu toată puterea, în timp ce vântul suflă în frânghii, iar călătorii și-au ridicat gulerele paltoanelor.

Abia atunci îmi spun cu glas tare:

— Ăsta-i direttissimo al meu!

Și umflându-mi pieptul, cu țigara în gură, mâinile în buzunar, bastonul în bandulieră, mă plimb semeț pe puntea comandantului, căruia mi-e poftă să-i strig: „Hei! prietene!… Cum o mai duci cu sănătatea?“

★

Noapte. Noapte frumoasă meridională. Pachebotul își încetinește mersul… Așa, dintr-o dată… În largul mării…

— Ce s-a întâmplat?

Saloane și cabine se golesc. Toată lumea e pe punte, fiecare clasă la puntea ei, cei care au mâncat și cei ce nu au mâncat, fie din indispoziție sau fiindcă nu i-a invitat nimeni.

— Ce este acolo?

Trecem pe lângă Stromboli! Și cum prietenul meu, comandantul, e un individ drăguț, a încetinit mersul lui Magnifico, ca să putem privi pe îndelete acest etern aruncător de flăcări. Priviți-l! E la doi pași de noi. De pe creștetul său, țâșnitura ritmică de lavă incandescentă luminează noaptea la scurte intervale. Cărarea de foc, roșie în părțile de sus, coboară șerpuitoare, pe alocuri întreruptă, se întunecă din ce în ce și dispare la poalele muntelui, unde un clocot ciclopean tulbură tăcerea nopții. Spectacol unic, de neuitat.

Vaporul își reia viteza.

Mă așez și fumez în noaptea calmă. Mă gândesc la controlorul care ar putea trece, da… La dracu! O să vadă cum am să-l primesc. Oare sunt sau nu pe un direttissimo? Și atunci? Cine ești dumneata, care mă plictisești? Să se termine cu spaima! Acum vaporul merge și nu se va opri decât acolo unde-l am pe moș Binder, așa că puțin îmi pasă! O să mă trimiteți la cărbuni: n-aveți decât! Ca și cum am spus vreodată că nu vreau să scot din mină partea mea de cărbuni! Da, sunt gata să pui mâna pe roabă! Da, sunt gata să-mi plătesc drumul, prin orice fel de muncă, oricât de grea și murdară, dar, pentru numele lui Dumnezeu, fiți oameni, lăsați-mă să ies din câmpul cu lăptuci: am și eu dreptul la un codru de pâine!

Și cum fumam și mă gândeam la ce ar fi putut să mi se întâmple pe Magnifico, un domn mărunt și bine legat fuma de asemenea un trabuc, drept în fața mea, cu spatele rezemat de parapet. Nu mă slăbea cu privirea, de-o bună bucată de vreme. Dar nu mă sinchisesc!

Ce o fi vrând cu mine omul ăsta cu figură cumsecade, cu șapca pe ochi, cu impermeabil și cu țigară care licărește în noapte.

Nu vrea nimic. E un austriac: l-am auzit vorbind vieneza cu călătorii. Pe când eram numai noi pe puntea de la a treia, mă întrebă deodată, în italienește:

— Ce cabină ocupi dumneata?

— Niciuna.

— Cum? Toată lumea are cabină aici. Uită-te la numărul cheii dumitale.

— N-am nicio cheie.

Mirat la început, apoi înțelegând, zâmbi și se așeză lângă mine:

— Nu cumva, ești, din întâmplare, un…

— …Da, un palikaraki!

— Și desigur că n-ai mâncat?…

— Ba da! numai lăptuci…

— Hai cu mine!

În cabina lui, cu mișcări de buldog grăbit, deschide o valiză, scoate sandvișuri, tartine, banane, portocale, „Malaga“ și mă îndoapă. Îmi toarnă de băut, încă și încă… Apoi țigări minunate, țigări minunate.

Ah! palicarule! Totul se plătește pe lumea asta, atât binele cât și răul!

— Să nu te temi deloc! îmi spuse bravul vienez. Suntem pe un vapor de lux, niciun control pe drum! La intrare îți ia biletul și-ți dă cheia cabinei. Atât… Dar cum dracu’ ai ajuns aici?

— Să vezi… erau niște lăptuci acolo!

★

Acum îmi trebuie un culcuș. Unde să-l găsesc? Pretutindeni!

Mă lungesc pur și simplu pe marele pătrat care acoperă sufrageria clasei a treia și adorm. Adorm buștean, până dimineața, când o mână mă clatină. Ridic capul, puțin jignit: o bluză albă, o figură tânără, vioaie, se apleacă asupra mea:

— Fokista lei? (Ești fochist?)

— Fokista…

Și-mi acopăr fața, adormind din nou.

Puțin mai apoi, aceeași mână, aceeași figură:

— Passagieri lei?

— Passagieri…

— Ha! Ha! Nu ești nici fochist, nici călător, ci vagabond! Hai cu mine!

Tii, ce să mă fac? Controlor? Cărbuni? Adio „Malaga“, adio sandvișuri și țigări!

Nu! nimic… Cu atât mai bine. Suntem în zodia huzurului, după aceea a nenorocirilor! Așa-i viața! Sunt dus în sufrageria deasupra căreia dormisem. Acolo, micul dejun. Călătorii au plecat și din trei porții două sunt neîncepute.

— Au rău de mare ăștia! Tu n-ai! Așează-te!

Ca un lup într-o turmă de miei, mă aruncai asupra untului, dulceței, cornurilor calde, laptelui bun, cafelei gustoase și le trimisei să-mi repare bietele mațe dehăinate de atâtea lăptuci. Băiatul mă privea cu brațele încrucișate și cu fața îmbujorată de bucurie.

— Nu te grăbi! E permis! Toate astea ar fi mers în mare, la rechini! Și fripturi, mari ca asta!… Și kuglufuri, tot așa! În mare!

În mare, pentru rechini… Iar mie și atâtor altor milioane ca mine: lăptuci, șorici, lături!

Sărmană omenire! Cât ești de proastă! Mai mult proastă decât rea!…

Trei zile între cer și mare… Mediterană voioasă, câteodată arțăgoasă. Bolta cerească generoasă, uneori cu toane.

De la bucătăria clasei a treia, unde înțepenit pe două picioare solide, cu mânecile suflecate, mă joc cu vasele, privesc prin ferestruică marea și cerul, care dansează în toate chipurile și cânt cât mă ține gura:

Tambur, tambur!

Iavaș, iavaș…

Deodată, în plină mare dezlănțuită, ziua-n amiaza mare, Il Magnifico se oprește! Ce s-a întâmplat? Toată lumea năvălește pe punte.

Un biet cargobot grec se află în primejdie. Complet gol, plutește în voia valurilor, cu cârma ruptă. „Hohenzollern“ încearcă să-l abordeze cu prudență. Prin megafon se aude:

— Tot ce putem să vă facem, e să vă luăm la bord! strigă ai noștri pe italienește.

— Nu puteți să ne remorcați? întreabă grecii.

— Imposibil! Suntem vapor poștal!

Strig, la rândul meu:

— Imposibil! Suntem un direttissimo!

Și prietenul meu, comandantul, sună mașiniștilor: țârr!… țârr!… Cu toată viteza, înainte!…

Înainte!… Fiecare cu soarta lui…

În sfârșit! Într-o duminică însorită: bu!… bu!… Hei! acolo, pilotul!

Acostăm la Alexandria.

Strâng mâna austriacului, apoi pe a băiatului de treabă, care-mi spune:

— Dă-mi ca amintire bastonul tău de bambus!

— Ia-l!… Adio!…

…Hei, Franța!… Nimic de făcut în 1907! Abia peste zece ani și… pe altă poartă!…

Zbor la scumpul meu Binder…

Saint Raphaël, martie 1927

---

Note

1. Manta țărănească lungă, împodobită cu găitane.
2. Unchiul (greacă).
3. Pe grecește: ochi negri, –(textual: negri-ochi) (n.a).
4. Înjurătură obscenă.
5. Nu sunt sigur dacă numele vaporului se scrie altfel (n. a.).
6. Hangiu, hotelier.
7. Etaj de închiriat.
8. Iartă-mă, domnule… acest român… opt zile… n-a plătit… cincisprezece lire…
9. Într-adevăr!
10. Domnule… priviți… acest român…
11. Nimic de mâncare, nimic de dormit.