Planul Sîntului Petru
Domnul nostru Isus Christos, în marea sa milostivire pentru neamul omenesc, merse odată în iad ca să cerceteze pe păcătoșii ce se munceau acolo, și să vază de nu este vreunul care să-și fi ispășit păcatele și să aibă parte de îndurarea sa cea mare, ca să-l ierte de osînda de veci. Domnul Christos era cu Petru Apostolul.
După ce străbătu iadul și pieziș și curmeziș, Domnul Christos ieși afară. Petru se uitase acolo, privind la chinurile cele grozave ale păcătoșilor și nu băgă de seamă cînd ieși Domnul Christos.
Trezindu-se din uitucia lui, Petru se văzu singur singurel în mijlocul a milioane de draci, cari se uitau la dînsul cam chiorîș, și începură a-l lua fiori de pe la spate, și hîț în sus, hîț în jos, nu găsi ușa pe unde să iasă; căci se afla în adîncimile cele mai de jos ale iadului.
Ce să facă ca el să iasă de acolo? Să întrebe nu îi venea la socoteală, ca să nu pață vro alagea. Să stea acolo, nu prea îi da mîna, să nu-i vie poftă diavolului să-l înhațe și pe dînsul. Ce să facă dară? O întoarse și el la șiretlic, și deci se prefăcu că ia măsură iadului cu o ață ce se afla la dînsul din întîmplare.
Începu dară a bate la țărușe și în lung și în larg cu niște bețe ce găsi p-acolo, și se făcu că tot socotește și tot înseamnă mereu.
Tartorul dracilor văzîndu-l trimise un scoloian de drăcușor la dînsul ca să afle ce face. Acesta alergă într-un suflet și apropiindu-se, îl întrebă:
— Ce faci, aci, Petre?
— Ce să fac! Iacă iau măsură ca să clădesc o biserică.
— Aici biserică?!
— D-apoi, da.
Drăcușorul se repezi înapoi cu limba scoasă, de-i sfîrîiau călcîiele, și, gîfîind, spuse tartorului cele ce auzise. Acesta trămise îndată p-un alt drac mai în vîrstă ca să poftească pe sîntul Petru afară. El se arătă sîntului:
— Petre, zise dracul, domnul meu te poftește să-ți iei ale trei fuioare și să te cari d-aci.
— Aceasta nu va fi, răspunse Petru, eu sunt adus aci ca să fac biserică și biserică voi face.
Auzind tartorul de unele ca aceastea, făcu un semn, și toți dracii mari și mărunți, bătrîni și tineri s-adunară pe lîngă dînsul.
Nu știu ce le șopti la urechie, că unde mi se repeziră necurații, frunză și iarbă, asupra sîntului Petru, îl luară cu nepusă masă, îl duseră pe sus pînă la poarta iadului și-l îmbrînciră afară.
Sîntul se bucură, nu se bucură, cînd ieși iarăși la lumină; dar dracii știu că se bucurară cînd se văzură cortoroșiți de un mosafir ce le sta ca gunoiul în ochi, pentru care îl și scoaseră din iad ca pe o măsea stricată din gură.