Plaiul Tătarilor

Legende istorice din Bucovina de Simion Florea Marian Plaiul Tătarilor

Cică în vremile vechi, pe cînd țările, în care locuesc astăzi românii erau bîntuite din toate părțile de cătră o mulțime de lifte păgîne, trei români, oieri din Ardeal, anume Petrea Colac, Nechita Țimpău și Leonte Timul, sfîrșindu-li-se păscătoarea în țara lor și neavînd cu ce să-și ție bucatele, ca să nu piară de foame, se hotărîră ca să părăsească pe un timp oarecare vetrele străbune, să-și ee turmele și să treacă cu dînsele în munții despre răsărit, care erau pe acele vremuri pustii.

Și cum s-au hotărît, așa au și făcut ; își luară toate turmele și lucrurile cele trebuincioase unor oameni, care trăiesc numai din creșterea vitelor, și dimpreună cu nevestele, copiii și ciobanii ce-i aveau se porniră spre răsărit, trecînd dintr-un loc într-altul, de pe un munte pe alt munte.

Așa umblără ei încolo și încoace prin munții despre apus ai Bucovinei vr-o cîțiva ani de-a rîndul, fără ca să descalece în vreun loc pentru totdeauna : unde vărau, nu iernau, unde iernau nu vărau. Și deoarece ei erau numai niște păstori simpli, care, de cum s-au trezit, tot pe lîngă vite au petrecut, de aceea nu duceau altă grijă, fără numai cea a vitelor lor, iar cînd acestea erau sănătoase, plăcerea lor cea mai mare era să cînte din fluier și din buciume după datina apucată din moși-strămoși.

Într-o primăvară, îmblînd ei, ca de obicei, cu turmele lor dintr-un munte într-altul, dintr-o lucină și prelucă într-alta, iată că dau într-o bună dimineață de un plai, peste care, nu știu cum s-a întîmplat, că nu dăduse mai nainte sau nu-l băgaseră pînă atunci în samă și de aceea le era cu totul necunoscut.

Văzînd ei plaiul acela, se hotărîră să nu mai îmbie rătăcind dintr-un loc într-altul, ci să se așeze undeva pentru totdeauna în apropierea acelui plai. Deteră deci cu oile peste plaiul descoperit spre miezul nopții, apucară drept în vale pînă ce ajunse într-o fundoaie adîncă, de unde nu se vedea decît în cer și pre pămînt din pricina munților celor înalți, care o încunjurau și care erau acoperiți de uriașe păduri de brazi, molizi și mesteceni. Coborând mai jos cu turmele, deteră de o vălicică, care șerpuia printre copacii cei uriași iar pe lîngă vălicica aceea de-o poieniță frumoasă.

În fundul văloelei aceleia, care mai tîrziu s-a numit Fundul Moldovei, s-au hotărît ei să se așeze peste vară. Și cum s-au hotărât, îndată s-au și apucat unii să dureze o colibă, alții o tîrlă mare, iar alții s-au dus cu oile la păscut pe dealurile și pe munții de prin apropiere.

Doi ciobani însă, care erau mai voinici și mai umblați, luînd o secure subsuoară și ceva merinde în traistă, s-au întors îndărăpt ca să caute, unde vine și încotro duce plaiul de pe vârful muntelui.

Ieșind cei doi ciobani în vîrful muntelui, apucară spre răsărit și mergînd tot înainte, au văzut de la o vreme că plaiul apucă pe malul drept al văii ce trece prin fundoaia, unde s-au fost oprit cu oile, adică a Moldovei, și duce în jos spre țară.

Și tot mergînd înainte au trecut pe locurile, unde se află astăzi satul Pojorîta, și nu mai departe pe lîngă Piatra Străjii, pînă ce ajunse în partea de sus, adică despre apus a Câmpulungului de astăzi.

De aice, văzînd că plaiul duce în jos alăturea cu apa Moldovei, s-au pornit îndărăpt, ca să vadă acuma pînă unde merge plaiul în sus, și mergînd la deal au ieșit în vîrful Runcului Pojorîtei, de aici au trecut peste munții Arșița Huhului, Opcina Arsinesei, Colacul și Orata, apoi peste Botușul Mare, și tot așa, mergînd ei pe plaiul, care trecea mai departe tot cam pe la culmea munților celor mai înalți, s-au trezit deodată că au ajuns în țara lor, în Ardeal.

Ajungînd în părțile acele ale Ardealului, începură a întreba de unul și de altul despre plaiul care duce peste munți.

Ardelenii răspunseră, că va fi de bună samă plaiul, pe care vin tătarii din țara de peste munți, sau cum s-ar zice în ziua .de azi din Bucovina, și pradă la dînșii.

Întorcîndu-se după aceasta ciobanii la stăpînii lor, li-au spus că pe plaiul, care l-au cercetat ei și care vine din jos de la țară și trece pînă dincolo de munți în Ardeal, îmblă tătarii ce vin din țară și pradă Ardealul, căci așa le-au spus oamenii ce i-au întrebat.

Stăpînii auzind această veste neașteptată, s-au supărat foarte tare, cugetînd că nici în fundoaia, în care s-au fost așezat acuma pe un timp mai îndelungat, nu vor putea scăpa cu obraz curat, după cum nu scăpase în mai multe rînduri mai nainte, cînd se aflau în țara lor. De aceea, de groaza cea mare, îndată și-ar fi luat atît turmele, cît și toate lucrurile ce le aveau cu dînșii, și s-ar fi dus de acolo, încotro i-ar fi dus ochii și picioarele, numai să scape de urgia păgînilor. Dar nu se îndurară să se ducă de pe locurile cele frumoase, unde le era foarte îndămînă nu numai vara, ci și iarna. Iară să rămîie se temeau, că trecînd tătarii pe acolo, să nu dee de dînșii și să le iee turmele, după cum li s-a întîmplat cu vr-o cîțiva ani înainte de aceasta, că au căzut mai de multe ori atît ei, cît și turmele lor pradă în mîinile păgînilor, din a căror ghiare scăpară numai ca prin urechile acului.

Cu toate acestea însă ei s-au hotărît, ce-a da Dumnezeu, să stee pe loc.

Cam pe la mijlocul verii, cînd erau munții mai înverziți și mai frumoși, aud din fundul pădurii mai multe glasuri străine, care treceau pe vîrful muntelui, pe plaiul, ce-l descoperiseră ei la începutul primăverii. Cum auziră ei glasurile acelea, îndată le trecu prin minte, că alta nu poate să fie, fără numai tătarii, care de bună samă trec iară la pradă în Ardeal. Deci se furișară repede vr-o cîțiva dintre dînșii prin pădure și ieșiră la vîrful muntelui, ca să se încredințeze ori de e adevărat ceea ce bănuiau.

Și cum au bănuit, așa a și fost. Tătarii mergeau fără nici o grijă, știind pustii locurile, pe unde treceau, și unii mergeau călare, alții pe jos, unii cîntau, alții fluierau, unii glumeau, alții povesteau, ei știau ce.

Păstorii, uitîndu-se lung din ascunzișurile lor și văzînd ceea ce se petrece, socotiră în mintea lor : Cît de bine ar fi să fim noi mai mulți inși ! cum le-am tăia drumul și toată pofta de a mai merge la Ardeal !

Cu acest gînd, petrecîndu-i numai cu ochii, se-ntoarseră la ceilalți păstori și le povestiră din fir în păr toate cîte le-au auzit și văzut, cum treceau tătarii cîntînd și fluierînd spre Ardeal, fără nici o grijă că li s-ar putea întâmpla ceva, ca și cînd ar fi fost în țara lor.

Mai pe urmă, adunîndu-se toți păstorii, adică cei trei stăpîni dimpreună cu bacii, ciobanii și strungarii la un loc, se sfătuiră ca la întoarcerea tătarilor îndărăpt din Ardeal să le taie drumul și, numai dacă le va fi cu putință, să nimicească pre toți cît le vor cădea în mînă.

Și cum s-au sfătuit, așa au și făcut. Lăsară stâna și turmele în știrea femeilor și a fetelor, luară fiecare cîte-o secure, se porniră cu toții spre vîrful muntelui, pe culmea căruia trecea plaiul. Aici alese părțile cele mai primejdioase, unde ducea plaiul prin văgăuni și înfundături sau pe coastele cele mai piezișe ale munților și acolo apoi începură, mai ales pe la cotituri și încîrnituri, să taie copacii cei mai înalți și mai groși și să-i hătească de-a curmezișul plaiului astfel, ca nimene să nu poată trece cu una cu două peste dînșii, iar mai încolo îi tăiară atît de o parte, cît și de alta de plai numai pe jumătate, adică numai îi înțînară astfel ca pe cînd vor trece tătarii să-i poată cu înlesnire răsturna asupra lor.

După ce sfîrșiră de tăiat și înțînat toți copacii, cîți cugetară ei că le vor fi deajuns spre nimicirea unei cete întregi de tătari, se-ntoarseră cu toții, la stînă, lăsînd numai pre doi inși de pază cu buciumile, ca să aibă la timp de trebuință cine le da de știre.

La vr-o cîteva zile după aceasta, ciobanii ce stau la pîndă, auziră iarăși pe vîrfurile munților din sus un vuiet mare ca și cînd ar veni un puhoi cumplit.

Erau tătarii, care se întorceau încărcați de pradă și voioși de izbînda ce-au făcut-o în Ardeal.

Pîndașii, cum auziră vuietul și se încredințară că se întorc tătarii, îndată începură a buciuma și a da de știre celorlalți ciobani.

Aceștia dimpreună cu stăpînii lor, cum auziră buciumînd, apucară degrabă cu toții securile și… să te duci băiete, tot într-o fugă la deal. Ajungînd la locul, unde hotărîră să întîmpine pre tătari, se puse fiecare la pîndă pe locul care-i venea mai dindămînă. Iar cînd au ajuns tătarii în dreptul lor, au început care dincotro a împinge copacii asupra lor cu niște prăjini lungi anume făcute spre acest scop.

Copacii, fiind numai înțînați, care cum îl ajungea cu prăjina, deauna se și cumpănea la vale și cădea cu o repejune ne mai spus de mare asupra tătarilor, care treceau pe plai în jos cîntînd și hălăcăind fără de nici o grijă, că li s-ar putea întîmpla vreo nenorocire.

Și deodată, cînd ajunseră tătarii în dreptul păstorilor români, era acum pe la înserate și începuse hăt bine a se întuneca, de aceea nu știau de ce să se prindă, încotro să apuce și ce să facă ?… Deteră să treacă repede înăinte, dar le era peste putință, căci în calea lor sta o mulțime de copaci groși și cepuroși răsturnați claie peste grămadă… dau să se întoarcă îndărăpt, nici atîta, căci fiecare copac înțînat, împins fiind în coastele și în urma lor, răsturnîndu-se, trintea la pămînt cîte zece-douăzeci de copaci, care stau în calea lui, și pre care tătar cum îl ajungea îl și culca la pămînt.

Și așa toți tătarii, în număr ca la vr-o două sute de inși, parte călări și parte pedeștri, fură în vr-o cîteva ceasuri zdrobiți, turtiți și amestecați cu pădurea răsturnată peste dînșii.

Astfel scăpară românii ardeleni și maramureșeni de urgia tătărască, căci de atunci încoace lung timp n-a mai călcat picior de tătar în Ardeal și Maramureș. Plaiul însă, din ziua, în care au fost cei două sute de inși măcelăriți în chipul cum s-a arătat, și pînă în ziua de azi, se numește de cătră românii bucovineni Plaiul sau Drumul Tătarilor.

Și plaiul, despre care ni-e vorba, avea, la intrarea sa în munții Bucovinei, două brațe : unul care se începea în orășelul Solea și se urca în sus pe la Pietrile Muierilor și da în Sihluță, de unde da în Tîrșciori și apoi ieșea în Poiana Mărului ; iar celalalt braț se începea de la satul Marginea, trecea în sus pe pîrîul Șoarecului, pînă spre Pietrele Muierilor, da în Tîrșciori, și de aicea ieșea, ca și cel dintîi, în Poiana Mărului. Din Poiana Mărului cobora în Craci, unde se întîlnește părîul Poienii Mărului cu al Simidovaticului. De aicia a apucat în jos pe apa Dragoșei, a mers pînă în Zăvoarele din Mijloc și a ieșit în Cîmpul Dragoșei, iară de aicea a apucat mai departe pe Cîmpul Dragoșei, alăturea cu Dragoșa pînă cam spre revărsarea Dragoșei în Moldovița. De la Gura Dragoșei a făcut în sus pe malul stîng al Moldoviței pînă pe locul, unde se află satul de astăzi Vatra Moldoviței. De aici ieșea la orașul de azi Cîmpulung, de unde ducea apoi pe la Piatra Străjii pînă ce da pe locul, unde se află astăzi Pojorîta. De la Pojorîta începînd în sus, ducea apoi mai departe tot oam peste vîrful munților, amintiți mai nainte, adică pînă la

Piatra Sterpariului, nu departe de satul de astăzi Ciocănești. De aicea se desfăcea iarăși în două brațe, un braț de la Ciocănești, trecînd apa Bistriței, apuca spre muntele Suhard și de aicea ducea tot pe Suhard pînă aproape de Poiana Coșnei, nu departe de satul Coșna, apoi pe muntele Cucureasa, de unde scoboria spre Rogna Nouă și intra în Ardeal, iar altul de la Piatra Sterpariului în dreapta peste alte culmi de munți ducea în Maramureș.

Acesta era plaiul, pe care îndătinau a umbla tătarii din timpurile cele mai vechi, cînd se duceau la prădat în Ardeal și Maramureș și cînd se întorceau încărcați de pradă îndărăpt spre țara lor.

Dar să lăsăm acuma plaiul și să ne întoarcem iarăși la păstorii noștri.

Cei trei stăpîni, adică Petrea Colac, Nechita Țimpău și Leonte Timul, după ce au învins și măcelărit pre cei două sute de tătari, și după ce, dimpreună cu ciobanii lor, au luat toată prada cu care se întoarseră tătarii din Ardeal și pe care o scoseseră cu mare greu de pe sub copaci, întorcîndu-se plini de bucurie la stînă, s-au sfătuit să rămîie acolo pentru totdeauna. Și fiindcă erau numai trei stăpîni, iară toți ceilalți erau hargați, au hotărît să se despărțească unul de altul, să se așeze fiecare pe cîte un părîu, ce dă în apa Moldovei, și apoi fiecare să-și caute mai departe singur de rîndul său.

Și cum s-au sfătuit, așa au și făcut. Fiecare și-a ales turmele sale, și-a luat ciobanii și Petrea Colac s-a așezat într-o poieniță lîngă un părîu, care izvorăște parte din muntele Sterpar și parte din Opcina Huhului, și care de atunci în coace se numește Părîul Colacului. Și după ce s-a așezat el în locul acesta, a cuprins cu timpul tot muntele ce se întinde de la părîul Colacului și pînă la părîul Cîrligăturii, care s-a numit apoi Colacul, iar de ceealaltă parte de Moldova un deal mare, care de atunci încoace se numește Dealul Colacului. Și-a mai cuprins și alte dealuri și munți, dar aceia nu poartă numele lui.

Al doilea, adică Nechita Țimpău, s-a așezat ceva mai la vale în altă poieniță, lîngă un alt părîu. Dar părîul acela nu s-a chiemat după numele lui, ci părîul Arsinesei, după numele unei nepoate de-ale sale, care o adusese mai pe urmă din Ardeal. Și așa a cuprins muntele Arsineasa.

Al treilea și cei din urmă, adică Leonte Timul, a trecut de cealaltă parte de Moldova și s-a așezat cu turmele sale pe alt părîu mai jos de toți și de atunci părîul acela se numește părîul Timului, sau după cum îi spuneau unii Chimăn, care izvorăște din partea despre miazănoapte și apus a unuia dintre cei mai frumoși munți, anume Flocea. Și acesta a cuprins muntele Rachitiș, care se întinde pînă în părîul Robului, care izvorăște de sub Măgurele Mari sau Măgurele lui Ionel, apoi Dealul Negru și muntele Bobeica, care se întinde pînă în Părîul Moroșanului.

Și acești trei păstori au fost cei dintâi, oare au descălicat și au întemeiat satul ce poartă numele Fundul Moldovii.