Plagiatul Zola-Bibescu

Jump to navigation Jump to search
Plagiatul Zola-Bibescu
de Ion Luca Caragiale


O campanie întreagă s-a ridicat în contra lui Zola după publicarea romanului său La Débâcle. Se știe metoda — noi am zice mania, dacă n-ar fi interesată — marelui scriitor francez de a îngrămădi pe o țesătură simplă, pe o intrigă foarte banală, o colosală garnitură așa-numită “documentară”, pe care o învârtește, o răsucește, o răstoarnă pe toate fețele, o multiplică așa că, dintr-o povestire ce ar putea, cu tot aparatul cuviincios, să încapă în patruzeci de file, el reușește să scoată un volum de 400 de pagini. Garnitura documentară consistă în cea mai mare parte din vocabularele tehnice.

Așa, de exemplu, aproape jumătate dintr-un roman consistă din cuvintele tehnice ale mecanicilor de la drumul-de-fier. Zola a făcut cu multă răbdare vocabularul lor: taie cuvintele, face o grămadă mare din ele, și apoi ia câte un pumn din grămadă și presară peste paginele sale, cum se presară zahăr și scorțișoară peste plăcintă ca să-i dea dulceață picantă. Ce rezultă d-aici? că cititorul naiv, profan în mecanică, fără să-nțeleagă mare lucru, cască ochii mari în fața adâncimii marelui: naturalist, care știe să documenteze așa de admirabil, să dea așa de exact coloarea locală; dar, dacă se-ntâmplă să cază cartea în mâna vreunui mecanic de drum-de-fier, apoi acela are să se amuzeze foarte-mult cu balivernele documentare ale naturalistului: trei din patru părți sunt potrivite ca nuca-n perete.

Această manie, ca să nu zicem chiar ghidușie, a lui Zola s-a descoperit cu vârf în La Débâcle. Se-nțelege că în La Débâcle nu mai era vorba de catastrofa unei locomotive, ci de a unei armate colosale. Aci romanul nu era în primejdia neînsemnată de a cădea la zece ani o dată în mâinile unui cunoscător; era o carte ce a doua zi chiar trebuia să cază în mâna a mii de bravi ofițeri și soldați, la cari balivernele militare ale documentalistului nu puteau trece cu atâta ușurință neluate-n seamă. În adevăr, încep rectificările. Zola, neștiind el însuși cât erau de grave greșelile lui, nu se astâmpără și aruncă prin Figaro o sfidare: “Persoanele cari au asistat, ca militari sau civili, la tragedia de la Sedan și cari au cetit La Débâcle, poftesc oare să spună daca au găsit vreo inexactitate sau vreo greșală de amănunt în acest roman?” Ține-te, apoi, o cascadă, o furtună întreagă de denunțări: inexactități, greșeli imposibile, vocabular tehnic pocit șcl.

Cu ocazia aceasta, însă, câțiva din acei ce căutau cu de-amănuntul în La Débâcle elemente pentru a răspunde sfidării prea îndrăznețe a lui Zola mai dau peste altceva și mai grav decât o inexactitate sau o falsă pricepere de vorbe tehnice: dau peste un plagiat în toată regula. Ofițerii descopăr că naturalistul, atât de amator de documente, luase o eminentă operă personală a unui camarad al lor, prințul George Bibescu, fost adjutant al generalului Douay în corpul 7 al armatei franceze (Belfort, Reims, Sedan, Campagne de 1870) drept un document impersonal, o caldă lucrare originală, drept un rece raport anonim, și, astfel, se crezuse în dreptul său a o forfeca pagină cu pagină și a o turna ca aparat documental în romanul său.

Dacă Zola s-ar fi mărginit a întrebuința opera prințului Bibescu numai ca un izvor de date sigure asupra mișcării corpului 7, se-nțelege că nimeni n-ar fi avut ceva de spus; cu toate că și atunci onestitatea literară ar fi reclamat o declarare cât de trecătoare, o notiță măcar, în care să se facă onoare izvorului prețioaselor date. Dar Zola a luat în întregimea lor pagine întregi, mărginindu-se a schimba pe ici, pe colo câte o vorbă, cel mult câte o propoziție; a luat imaginele telles-quelles și le-a transpus într-o deosebită ordine, presărând printre ele câte o propozitie a sa, care în genere se potrivește foarte puțin cu întregul pe care-l plagiază.

Deși Zola nu a avut un proces în fața justiției, cum prea ușor se putea să-l aibă dacă în locul prințului Bibescu era un autor mai puțin cavaler și mai interesat, totuși, a fost aspru judecat și pedepsit de opinia publică. S-a făcut un zgomot asurzitor în toată presa europeană; ziarele continentului și insulelor au aplicat pe rând lui Zola execuția paralelelor. N-avem loc a reproduce mai mult decât următoarea mustră — trecerea cuirasierilor pe puntea plutitoare de la Rémilly:


Bibescu:

...Droits sur leurs étriers, enveloppés dans leurs grands manteaux blancs, les cuirassiers passent silencieux; ils semblent portés par les eaux. Deux feux, allumés sur chacune des rives aux deux extrémités du pont, éclairent seuls de leur lumière blâfarde hommes et chevaux; leurs flammes se reflètent, d'une façon étrange, dans les casques brillants des cavaliers et donnent à ce spectacle quelque chose de fantastiqueetc.


Zola:

...Les feux brûlaient sur les deux rives... Debout sur les étriers, serrant les guides, les cuirassiers passaient, passaient toujours, drapés dans leurs grands manteaux blancs, ne montrant que leurs casques tout allumés de reflets rouges. Et l'on aurait cru des cavaliers fantômes, allant à la guerre des ténèbres, avec des chevelures de flammesetc...


Și așa, zeci de pagine.

Zola, încolțit din toate părțile, se hotărăște, în fine, să răspunză. El publică în Figaro un lung articol, în care caută să se scuze arătând că își ia documentele de unde le găsește. Mărturisirea se pierde în o grămadă de vorbe: e bine s-o extragem și să o dăm singură; ea poate sta de sine și fără atâta garnitură zolaică:

“...Unul dintre adjutanții generalului Douay, prințul Bibescu, a scris asupra mișcării corpului 7 o operă de o extremă însemnătate, de care m-am servit mult...

Mi s-a imputat cu asprime că am furat acea carte: asta este adevărat...”

De câteva zile a apărut Rome de Zola; e un enorm volum de 700 pagine; desigur, naturalistul n-a lipsit nici de asta dată să [se] documenteze cu profuziune. Dacă însă l-o fi împins care cumva păcatul să ciupească de la vreun prinț al bisericii, cum a ciupit de la prințul Bibescu, poate n-are să-i meargă tot așa de ușor: altu-i popa și altu-i soldatul.