Plângerea Rachilei

 

Pe așternutul patului meu moale,
Cât de frumos durmiți frumoșii mei băieți:
Dulce vi-o somnul ?
Țâțele-mi desmierdătoare întârziați a le primi,
Cu speranță nebună aștept trezirea voastră
Inse în zădar o aștept.

O! că nu ve veți trezi — o știu acum, —
Somnul vostru e mai mult decât somn,
Știu toate — vai — vai!
Zîmbetul meu nu-l primiți cu zâmbet,
La cuvîntul meu nu-mi răspundeți iarăși cu gângăvire,
Cu buzele întocmite pre sărut.

Morți sunteți, morți. Iată, aci e rana afundă
Ca și cum moartea nu și-ar fi aflat
Destule uși mai mici!
Ca și cum cu degetul n-ai putea rupe colțul fraged,
Ca și cum puiul de porumb n-ar fi ucis
Pre care-l strîngi în mână!

O, las să sărut acestea buze rănite,
Cari deși strigă la ceriu,-su în tăcere totuși,
O, las să le spele lacrimile mele!
Tu rană deschisă strigă dar la ceriuri după răsbunare.
Ca acusătorul tău să fie pedepsit odată,
Să fie pedepsit groaznic!

Ce folos însă, ce folos : eu totuș n-am băieți;
Dacă ar curge pentru ei șiroae de sânge de răsbunare
Totuși nu s’ar trezi;
Pre acel părău care înima o mișcă,
Dacă a secat odată, nu-l pote suplini
0 mare de sânge.

Tirane Irode! dacă te-ai hotărât,
A-ți ascuți sabia ta contra acelor nevinovați,
De ce o ai concrezut la altul ?
Cu ochii însetați de ce n-ai venit tu însuți?
Doar din înima-ți de piatră isvoarește isvor mângâitor,
Isvorul îndurărei.

O dacă ai fi văzut... o, băieții mei, sufleții mei!
Căzui în genunchi plângând
înainte tiranului sălbatic ;
L-am rugat să nu-i atingă, să nu mi-omoară,
Că sunt a mele acestea ființe nevinovate;
In zadar l-am rugat!

Plângea sbirul sălbatic, ochii îi lăcrămau;
Credeam, că nu va atinge, și de acea stă așa uitat!
Uitasăm, că îi servitor
Dacă ai fi lăcrămat tu, împărate cu înima de piatră,
La durerile unei mame ce-și temea pruncii
Nu ia-i fi ucis.

Fetele Viflaimului, cari ați fost mame.
Nu invidiați aceasta supărare duplă
Nu o invidiați:
Dacă n-ați avut un drept așa dc măreț a spera,
Ca Rachila, iuta dar și supărarea
V-a ajuns numai de jumătate atâta.

Mâne va fi înmormântare. Veniți deci, o veniți!
Să cercetăm dinpreună cimiterul;
Nu mă înfiorez mai mult:
Să îmmormăntăm frumos pruncii mei palizi
Între fii voștri.

Iată frumoasa primăvară a trecut,
O generățiune a dispărut din omenime,
Se odihnește în cimiteru:
înfloresc și cresc fii nenumerați ai Viflaimului
Dar nici unul nu să va naște
în aceșii doi ani.

Ah, dar ce tânguire, că aceasta epochă e sterilă
Iată văd... s-a deschis viitorul
În depărtare și în apropiere:
Despre care atâța profeți au vorbit,
S-a născut, simțesc, regele Judei
în micul Viflaim!

Vărsarea de sânge a temerei tirane a fost aceasta:
Dar se știi, dar să știi, Iroade însetat de sânge,
Că El nu e perdut!
Zilele-ți sunt numărate, timpul a întinerit
Și de cine tremuri, nu se teme de tine,
Cuvântul, idea!