Plângerea Armeniei

 

E oarbă calea noastră, e neagră calea noastră
Și pe aceste drumuri, etern întunecați,
Fără lumină mergem,
De veacuri lungi noi mergem etern fără lumină
Prin munții țării noastre,
Prin asprii noștri munți.

Și ducem pe-ntuneric
Comori ce ni-s mai scumpe
Pe întuneric ducem comori fără de preț,
Tot ce-a putut să facă prin vremea cea trecută
Adâncul cugetării din suflet chinuit,
Prin munții țării noastre,
Prin nalții noștri munți.

De câte ori veniră din cel pustiu golaș
Asupra noastră horde de barbari înfuriate,
Veniră necurmate și veșnic au lovit
În nobilul tezaur ce duce caravana
Prin munții țării noastre,
Prin sângerații munți.

Și caravana noastră, speriată, zdrumicată,
Prădată, masacrată de dușmanul avan,
Se târâie in zdrențe pe drum, și sânge curge
Din răni fără de număr,
Prin munții țării noastre,
Prin îndoliații munți.

Și ochii ni se poartă departe-n așteptare
Spre stelele ce-n zare se văd cum licăresc
Și caută în zare să vadă de mai vine
Din nou vre-o dimineață
Prin munții țării noastre
Prin înverziții munți.