Pirostia Elenei

Jump to navigation Jump to search
Pirostia Elenei
de Jean-François Marmontel
traducere de Constantin Negruzzi


După stricarea Troadei, în vreme ce rămășițurile zidurilor, a capiștilor și a palaturilor sale încă abureau și când supt aceste năruiri văpsite de sânge, Priam, norodul și copiii săi erau îngropați, când femeia și fiicele sale se duceau în robie să slujească pe niște biruitori fuduli și când acești însuși biruitori erau să pieie, unii în palaturile lor, alții pe mări, unde cu ticăloșii să umble din țărm în țărm, în voia valurilor, a vânturilor și a furtunilor, — în sfârșit, când pe câmpii Troadei, Ahilevs, Hector fiul lui Telamon erau culcați în țărnă și că o mulțime de eroi amestecau dușmănească lor țărnă într-un singur mare mormânt, Elena și cu Menelau, împăcați împreună, se întorceau cu liniște și cu chef la Lachedemonia și, jăluindu-se cu dulceață că el au putut-o crede necredincioasă, el cerându-și iertăciune că au crezut niște arătări înșelătoare și făgăduind că nu se va mai îndoi de dragostea, nici de credința sa, amândoi, în sfârșit, trăind cel mai frumos al lumii, părându-le puțin numai rău că pentru un așa mic lucru au urmat atâta huiet, trecând însă printre Chiclade, ei au fost răpeziți de o strașnică furtună. și, cum ei vedeau minuntul în care corabia lor era să se sfărâme de stâncele ostrovului Co, ei au făcut o rugăciune lui Posidon:

— O, cel mai nestatornic din nemuritori, i-au zis încetișor Elena, ajută o femeie care îți samănă.

La aceste cuvinte ea i-au afierosit o pirostie de aur, pe care o scăpase din prada Troadei, și i-au aruncat-o în mare. îndată marea s-au liniștit. Așadar, 600 ani după aceea, cum o corabie de la Milet trecea pe lângă ostrovul Co, în minuntul ce un pescar al ostrovului arunca mreaja sa în mare, milesienii cari erau în corabie au zis pescarului să li vândă ceea ce într-un noroc se va găsi în mreaja sa. El s-au primit, și în fundul mrejii, când au scos-o, s-au aflat pirostia Elenei. Pricină necurmată între Co și Milet pentru această comoară, unii zicând că pescarul nu înțelesese să vândă decât peștele ce l-ar prinde; ceilalți împrotivindu-se că el vânduse tot. Războiul era să urmeze. Pentru ca să scape de această nenorocire, au alergat la Pithia, și oracolul i-au împăcat, poruncind să se deie dar celui mai înțelept dintre înțelepți. Dar care era cel mai înțelept dintre înțelepți? Această întrebare nu era mai puțin grea de a se deslega decât aceea a mrejii. Au socotit mult pentru ca să știe la care din cei șapte înțelepți care înfloreau atuncea să deie protimisis.

— Ei ne vor lămuri ei însuși pentru alegere, au zis unul din sfetnici. Să începem de la cel mai de aproape. Thales este la Milet: să mergem ca să-i punem înainte să primească darul nostru.

— O tu, i-au zis ei, al căruia duh au pătruns în sânul naturii și i-au luat cele mai adânci taine, tu, care ai descoperit că apa este singur elementul și că ea este principiul celorlalte stihii; tu, carele dai lumii un suflet peste tot și care socotești că acest suflet este împreunat și firește lipit la materie, după cum sufletul omului este lipit la trupul său, dacă toate aceste sunt adevărate, dumnezeiescule Thales, primește de la noi această pirostie de aur, pe care Apolon ni poruncește să o afierosim celui mai înțelept dintre înțelepți.

— Prietenii mei, au răspuns Thales, dacă toate aceste ar fi adevărate, dacă aș fi eu însumi încredințat și dacă aceea ce eu învăț aș înțelege bine, m-aș socoti cu adevărat înțelept. Dar eu în zădar am vrut să găsesc enigma cea mare a firii: nici afară de mine, nici în mine însumi eu nu văd mai curat decât voi. Eu vă spui acole secretul școlii, căci, cu Apolon, fiindcă el vă trimete, nu este nimic de a ascunde. Eu am cercat să fac foc cu apă, dar eu sunt încă de a înțelege cum în soare apa face un iaz de lumină. Sufletul care am vrut să-l dau lumii pentru ca să regularisesc mișcările și să mișc orânduielile sale, ar fi fără îndoială un frumos lucru, dacă eu aș putea să-mi tălmăcesc cum acest suflet lumesc este tot același în vultur și în cioară, în tigru și în elefant. Dar acesta este nodul carele mă oprește; aceasta este singurarea ființii sale și felurimea cea nesfârșită a acestor metamorfosări care întunecă înțelegerea mea. Perierghia nu-i știință, și învățăturile în care eu mă adâncesc sunt de acele poate în care rezonul cel slab al omului nu va afla niciodată decât un haos fără margeni și o lată întunerecime. Aceea ce o numesc înțelepciunea mea ar putea deci să nu fie decât nebunia mea. Căci aceasta este nebunie decât a vrea să cunoască aceea ce nu este dat omului ca să știe. Cu toate acestea, pentru ca să nu gonesc ucenicii mei și cum, poate, după vremi, vreun colț al pânzei cei mari poate fi ridicat, eu li dau pilda nădejdii și a curajului. Dar, în cărarea ce eu li trag, eu adeseori mă rătăcesc însumi, și eu nu știu mai mult unde sunt. Duceți afierosirea voastră la Solon. El este care merge drept la folos; învățătura lui este aceea a omului, și scoposul lui este de a face mii bun, mai drept și mai fericit.

Solii ambarcarisiți pentru Atena, s-au dus să vadă pe Solon și, numindu-l cel mai înțelept dintre înțelepți, ei i-au dat pirostia cea de aur.

— Tocma bine ați nemerit minuntul, le-au zis puitorul pravilelor Athenei, eu sunt gata să nebunesc; eu vin dinlocul obștesc unde nu am văzut decât niște nemulțămiți. Oamenii mării se jâluiesc că am favorisit pe oamenii de la țară, aceia mă învinovățesc că am prea purtat grijă de târgoveți, și în politie încă-i și mai rău; fieștecare ar vrea pravile făcute în favorul său și spre păgubirea celoralalți. Dar încă tot nu-i nimic, căci și în însuși casa mea, eu nu sunt niciodată în pace. Voi vedeți această tânără roabă care se mânie și plânge într-un colț. Aceasta-i un mic drac; ea îmi răstoarnă capul. Ea încă nu-i de l8 ani, și aceasta mă ocărăște, și aceasta vrea să aibă mai multă minte decât mine.

— Așa, așa, au zis Glicheria, am de o mie de ori mai multă, căci încalte eu sunt dreaptă, eu nu năcăjesc pe nimeni, și eu las pe fieștecare să facă ce-i place. La aceste cuvinte lacrămile iar s-au îndoit.

— Îi păcat de a o măhni, au zis unul din deputați, căci ea este atâta de frumoasă, — cu adevărat frumoasă. și crede că este. Dar ea nu știe că răutatea sa o face slută.

— Ei bine, dacă sunt slută, au răspuns supărată, de ce nu mă vinzi? Ce nu mă lași să mă duc?

— Și unde te vei duce, mică nebună? Care este stăpânul care va fi așa de bun și așa de milostiv ca mine?

— Ce bunătate, ce milă— care nu-mi lași cea mai mică slobozenie?

— Și știți voi, au urmat Solon, care este slobozenia ce ea o cere? Aceea de a vedea la mine un mic obraznic pe care îl iubește și care tot una umblă primprejurul casei mele. îndată cum ies pentru ca să mă duc la Sfat sau la Lichion, într-același minunt sosește; el este primit și, când îi prind împreună, ea îmi zice pentru dezvinovățirea lui, că-i mai tânâr și mai frumos decât mine.

— Cu adevărat, au strigat ea, el îi mai tânăr și mai frumos. Cheamă-l ca să vedem, și ca acești străini să ne judece.

— Lipsește, necinstite, au zis Solon mânios, și să nu te mai aud.

— Acest neastâmpărat pe care ea îl iubește, au urmat el, este un tânăr om cu numele Pisistrat, pentru carele am avut mii de bunătăți, pe care l-am învățat și care își bate joc de învățăturile și de pravilele mele și de pravilele tale! Așa de a purure îmi poftește acest cuvânt al Schitului Anaharsis cum că pravilele sunt o mreajă a paingului, în care muscuțele se prind, iar prin care muștile cele mari vor scăpa totdeauna.

— Și de ce nu-ți închizi ușa la acest obraznic?

— Bine, de-i voi închide ușa, va intra pe fereastă. De ați ști câtu-i de meșter și de înșelător! El au câștigat pe toți robii mei; rugăciunile, lacrămile și darurile nu-l costisesc nimica. El îi plin de duh și de plăceri; și eu însumi, când îl ascult, el are darul de a mă liniști. — îi multă nevoie, îmi zice el, cinstitul meu dascăl, să ne sfădim pentru o roabă? Dacă noi am fi: dumneata tânăr ca mine și eu bătrân ca dumneata, nu ți-aș lăsa-o? Vezi care mai bine din noi amândoi poate să-i placă!

— Voi simțiți că aceste rezoane sunt supărătoare. și pe urmă, dacă-l voi desnădăjdui, el va merge să mă învinovățească, să mă propovăduiască prin norod. Va zice că-s amorezat și zuliar. Cât îi de tânăr însă, el are mai mult credit decât mine; el ascultă pe cei nemulțămiți, îi adună, îi desmiardă și pe urmă vine să-mi spuie că nu voi face nimic cu acest norod, dacă el nu se va amesteca; că, lăsând pe atinei la fireasca lor istețime, eu nu-i cunosc; că ei sunt zădărnici, ușori, nebuni, caprițioși, nemulțămitori, prieteni ai neoterismosurilor; că ei nu vor face decât numai nebunii, dacă nu vor avea în capul lor un om isteț și statornic, care să-i știe povățui, că acest om va fi el.

— Iată un nebun foarte hotărât, au zis solii.

— Și foarte primejdios, au urmat Solon. El are, după cum v-am mai spus, meșteșugul de a linguși obștea, și acesta este meșteșugul de a o stăpâni. El se laudă, el spune că o va în văii ca cu o mreajă, și după ce m-au mâniat prin înfricoșările sale, el mă defăima că nu-l iubesc și se jură pe cei mai mari dumnezei că eu voi fi totdeauna prietenul său, deși far voia mea. Voi vedeți că un om care se tulbură așa și se sinchisește de două tinere capetenu este înțeleptul ce voi îl căutați. Vă sfătuiesc să vă adresarisiți la Thales Milesianul, căci el își stăpânește sufletul în pace și este fericit cu sine însuși.

— Noi de la dânsul am început, au răspuns deputații, dar și el ca și tine, ne-au mărturisit nebunia sa.

— Și oare are și el o mică roabă care să-l facă să turbeze, un rău care să i-o desmierde și un norod neânduplecat pe care nu-l poate pune la cale?

— Ba nu, dar el are tot atâta năcaz în părechea elementurilor, cât ai și tu a ocârmui pe oameni, și el zice că nebunia sa este de a vrea să tălmăcească aceea ce nu înțelege.

— Duceți-vă deci la Bias, au adaus Solon; acela trăieste în liniște și deoparte în mica lui cetate a Prienei. El tălmăcește numai enigmele craiului de Eghipet și logogrifurile craiului de Ethiopia. Cât pentru tainele firii, el declarisește că nu înțelege nimica. El lasă să meargă lumea după cum merge, fără să vreie să o puie el la cale, și pentru ca să fie mai slobod de nevoi și de griji, ci s-au lăsat de învățătură, după cum și de bogăție. Ei s-au dus deci la Bias.

— Ah, domnilor, le-au zis el, văzându-i intrând la dânsul, fără îndoială îmi aduceți vreo bună veste. Nu cumva mi-ați găsit câinele? Nu cumva știți cine mi l-au furat?

Solii i-au spus că ei nu știau nimica.

— Care pricină deci, i-au întrebat cu un aer mâhnit, vă aduce la mine?

Ei i-au spus că din partea oracolului de la Delfi i-au adus o pirostie de aur.

— O pirostie de aur, mie! Ce să fac cu dânsa? Ah, oracolul, care le știe toate, să-mi spuie cine mi-au luat câinele. Numai acest prieten aveam în lume, și și de dânsul m-au lipsit. Ce barbaricească neomenire! Eu nu mai vreau nimica, li lăsasem toate: cinste, noroc, slujbă; eu nu ceream nimic, eu îmi lucram singur grădina și ogorașul. Câinele meu era lângă mine, noi ne iubeam, noi eram fericiți de a trăi și de a vorbi împreuna. Zavistnicii n-au putut șine vadă bucurându-ne mult de această fericire. Ei ne-au despărțit; ei mi-au furat câinele, singurul meu prieten. Ei poate l-or fi ucis!... Nu, nu este nici o pedeapsă așa mare pentru o așa cumplire.

— Fără îndoială, au zis unul din milesieni, prăpădirea unui câine credincios este o nenorocire; dar această nenorocire este ea așa mare?

— Așa prea mare pentru mine, care nu mai am nimica. Nu este neplăcere pe care să nu o sufăr fără să supăr lumea, nici cerul de jalobele mele. Amelisit în cetatea mea, după ce am mântuit-o, rău ascultat în sfaturi, eu m-am tras din trebile publice și m-am ținut în colțul meu. Eu am cercat o judecată nedreaptă, eu am pierdut-o și n-am zis nimica. Femeia mea m-au înșelat; n-am zis nici un cuvânt nimăruia; copiii mei m-au lăsat; i-am iertat. Aceasta-i îndestulă răbdare. și când vin ca să-mi ieie încă bietul meu câine, este, socotesc, prea firesc ca statornicia mea să se strice. Ea au venit în vârf și nu mai pot.

— Ce, se poate, i-au zis unul din soli, ca aceasta să fie stânca celui mai înțelept din oameni?

— Celui mai înțelept. și pentru ce trebuie ca să fiu? Nu sunt dat ca să fiu. O, nu, eu nu sunt atâta de nebun pentru aceasta.

— Cu toate acestea, dacă noi întrebăm cine este cel mai înțelept dintre înțelepți fieștecare va răspunde: Bias!

— Bias! Bias! Ei vorbesc după plăcerea lor, și dacă Bias se mâhnește când i-au luat câinele, ei ar fi toți înspăimântați. Nu, Bias nu este decât un om bun căruia îi fac rău și care simțește răul care îi face. De vroiți pe unul mai statornic și cu un suflet tare, pe care nici o nenorocire încă nu l-au ajuns, mergeți de aflați pe spartiatul Chilon.

— Să mergem deci la Lachedemona, au zis deputații. și sosind ei, au întrebat unde este locuința acestui om atât de vestit prin înțelepciunea și statornicia sa. Le-au răspuns că s-au dus la Pisa să privească la jocurile olimpicești. Călătoresc deci cu grabă și sosesc tocmai în ziua când se filonichisea prețul luptei și al pigmahiei împrejurul amfiteatrului.

Ei întreabă unde poate fi Chilon. Li-l arată deci cu totul ocuparisit de lupta între doi atleți, dintre cari era unul fiul său Epimelid și celalalt vestitul Glicon, biruitor odată la jocurile alergării. Ochii spartiatului înfocați și țintuiți priveau toate mișcă rile amânduror luptătorilor. Necazul luptei era ca cum ar fi fost tipărit în bătaia mușchilor trupului său, mișcarea sprâncenelor sale însemna mișcările amândurora, fruntea sa curgea de sudoare, mâinile sale, răzimate fiind pe genunchi, se întindeau de câte ori fiul său strângea pe protivnicul său, și el se cutremura de câte ori îl vedea lunecând sau împiedecându-se. La mai mult de un ceas de cât ținea lupta și se îndoia în puteri, când în sfârșit Glicon au picat, și tot împrejurul au răsunat de aceste cuvinte: „Epimelid, fiul lui Chilon, biruitor la lupta trântei“.

Părintele atunci, mai năcăjit de osteneala războiului și mai obosit decât fiul său, pică fără mișcare și fără glas în brațele vecinilor săi. L-au socotit mort de bucurie; vestea încă au și mers în vreo câteva cetăți ale Eladei. Dar adevărul era că au leșinat și că l-au dus în cortul său având pe obraz gălbeneala morții. După ce au dobândit iarăși simțirile sale și au îmbrățișat pe fiul său, solii s-au înfățișat și, socotind să-i vestească un triumf încă mai de laudă, ei i-au dat pirostia cea de aur, pe care Apolon o hotărâse celui mai înțelept dintre înțelepți.

— Va bateți joc de mine, le-au răspuns spartiatul, ori pesemne nu știți că cel mai înțelept este acela ce stăpânește sufletul său întru o asămănare statornică, fără să lase să se stăpânească niciodată de nici una din aceste patimi? Eu am stricat vreo câteva, și din cele mai înfricoșate, precum ambiția, zavistia, pofta cea peste măsură, mânia și iată că eu am picat supt aceea de care mă păzeam mai puțin. Norocul au aflat locul meu cel slab; el m-au dat spre teatru la toată Elada după cum un copil de care s-au jucat, și deci acum au venit să mă vadă în stare să mori de bucurie pentru cel mai zadarnic din favorurile sale.

— Nimica nu este mai firesc și mai de iertare, i-au răspuns solii, decât acest sentiment într-un părinte. — Ei nu, au urmat el, nu: eu nu mă lingușesc. Aceasta nu-i decât slăbiciune. Ce, pentru că fiul meu are în mușchi mai multă tărie și virtute decât un altul, am eu atâta de puțină tărie în suflet ca să pic în sincopă, când el s-au vestit biruitor în jocurile trântei? Ce ar fi fost deci, dacă după un război, eu l-aș fi văzut viind biruitor în brațele mele, acoperit de sânge și de praf? Acel care se lasă să se stăpânească de norocul cel bun, ar ști mult mai rău încă să sufere pe cel rău. și ce vor zice de mine femeile Lachedemonei, ele care cu atâta răceală mulțămesc dumnezeilor când li aduc pe fiii lor pătrunși de lovituri, întinși pe o pavăză? Mergeți, ascultați-mă, de vă dați prețul înțelepciunii la megieșul meu Fison care nu este ca mine un bătrân neputincios și zadarnic.

Fison era un soi de urs din pustie, și atâta de sălbatec, încât vecinii lui de abia îndrăzneau să-i vorbească. Solii, heretisindu-l, i-au dat pirostia cea de aur pe care Apolon o hotărâ pentru cel mai înțelept dintre înțelepți.

— Căutați-vă de drum, le-au răspuns el cu un aer sălbatec. Apolon cunoaște pe oameni; eu nu sunt nicicum înțeleptul la care vă trimete, și eu mâncarea nu mi-o fierb pe pirostie de aur.

—Este știut, i-au zis ei, că tu defăimi bogățiile, lenevia și poftele, că tu dai însuși spartiaților pilde unei vieți cumplite și că, în singurătatea ta, călcând în picioare răutățile, desfătările și zădărniciile acestei lumi, ai asupra tuturor simțurilor tale împărăția unui rezon slobod și puterea unui suflet mare. Pentru aceasta deci noi socotim să ascultăm oracolul, dându-ți această pirostie ca un dar rânduit celui mai înțelept din oameni.

— Eu l-aș primi, le-au zis el, dacă eu aș crede că este în mine o a patra parte din ceea ce voi ziceți. Dar nu se poate cineva face mai bun decât este cu un Dumnezeu care vede așa de curat în suflet, îmi zic: urâtor de oameni și așa sunt. Dar, dacă eu urăsc oamenii, eu nu mă deosebesc dintr-aceastâ ură obștească. și nu este nimeni de care să fiu mai nemulțămit decât de mine însumi.

— Ești prea măsurat, i-au zis ei.

— Ba nu, dar eu sunt drept. La început eu am cunoscut că omul politicesc este o minune înfățișată, și, socotind să mă fac mai bun și mai fericit eu m-am făcut sălbatec. Supărarea, neodihna și tristeța m-au scos din această înșelăciune. Dar nu mai era vreme: haractirul meu se auzise și, pentru ca să-l țiiu, eu l-am mai silit încă. Eu întrec afstirotita spartiaților voștri, și eu trec pentru a defăima mai cu mare fudulie decât ei însuși averile pe care nu le am. Dar pentru ce să-mi pară rău de a ști că într-alt loc se bucură de aceste mincinoase averi de care eu mă lipsesc? Ce rău îmi pricinuiesc meșteșugurile Corintului și ale Atenelor, luxul Asiei și desfrânările de la Sibaris? Eu nu pot fi un adevărat înțelept, căci am prea multe fantasii. Dac-aș fi fericit eu însumi în înfrânarea mea, pentru ce mă voi micșura că au fost fericit altul în avuții? și cu un alt methodos decât eu? Eu mi-am zis adeseori că, dacă toată Elada ar avea năravurile Spartei, Sparta ar fi robită. După norocire pentru dânsa, megieșii ei sunt femeietici; ar fi trebuit să mă bucur că într-alt loc au năravuri desfrânate, și pentru aceea nici o dată eu nu gândesc la aceste sărbători, la aceste priveliști, la aceste adunări pe care oamenii cei slăbănogi obișnuiesc, fără să-mi fie ciudă. și, pentru ca să mă mângâi, cere trebuința să-mi zic în sine: acolo-i deci

Înțelepciunea? O, nu; aceasta-i trufia care sufere și care se răsplătește de înfrânările ce ea își pune. Un adevărat înțelept ar fi acela care, mulțămit de soarta ce dumnezeii, norocul său, alegerea a însuși rezonului său și-ar fi orânduit în parte, ar lăsa, fără să se tulbure, să trăiască toată lumea după pofta sa. Pentru mine, aceea ce-mi mișcă inima, eu simțesc aceea ce o mâhnește, și eu aflu întru adevăr că în fundul misantropiei mele zavistia au ascuns răutatea sa! Nu mă mai siliți deci de a primi un preț ce nu mi se cuvine și căutați în ostrovul Rodos dacă Cleobul de la Lindos nu va fi omul ce voi căutați. El gustă bunătățile vieții măsurat și cu liniște, având bogății pe care el le metahirisește bine și de care nu se stăpânește. El este fericit și slobod, și el află bine ca toți să fie fericiți și slobozi ca el.

— Are dreptate, au zis solii, omul care știe să se bucure mai bine fără să înșele trebuie să fie întru adevăr cel mai înțelept.

și ei s-au dus la Lindos, tocma în vremea când Cleobulse pusese în capul pricinilor obștii.

Sosind supt sala unui palat, ei au văzut că vine la dânșii cu un pas măsurat o tânără și frumoasă persoană, îmbrăcată cu înțelepciune, cu o rochie de in, mai albă decât omătul, și încinsă cu o cordea albastră deschisă pe supt sân. Părul ei cel negru făcea valuri primprejurul grumazului său celui mai alb decât fildeșul, și pe fața sa strălucea în toată blândeța sa haractirul bunătății.

Aceasta era minunata Evmetis, una dintre aceste femei vestite, a căreia pomenire vremea se vede că au avut purtarea de grijă de a o păzi. Fiică fiind a lui Cleobul, norodul făcea haz a o numi Cleobulina. Credincios sfetnic al părintelui său, ea îi făcea slava, ea-i era dragostea. După ce deputații s-au făcut cunoscuți străinilor, le-au zis ea, băgându-i înlăuntrul palatului:

— Nu vă supărați dacă tatăl meu vă face să așteptați, într-acest ceas el ascultă pe norodul său. știu că nu veți voi ca el să scurteze pentru voi cea mai sfântă din faptele sale. Dar, îndată ce va fi slobod, eu vă voi da de știre. După aceea, vorovind cu dânșii asupra năravurilor, a pravilelor, a obiceiurilor, a neguțătoriei, despre alianțele și rivalitățile a feliuri de noroade ale Eladei, ea au arătat atâta știință și un haractir de duh cu atâta mai presus de vrâsta sa, încât ei umblau să-i deie pirostia pe care venea să o afierosească tatălui ei.

— Ah, ți se cuvine, i-au zis ei, vrednică de mirare Evmetis, arătarea ce Thales ți-au dat la Corint, în palatul lui Periandru, zicând că tu erai vrednică de a ocârmui un mare stat! Fericit, fără îndoială, fericit este norodul ce este supus unui părinte a căruia tu ești fiica! Acest crai trebuie să fie înțeleptul cel adevărat, la care oracolul lui Apolon ni poruncește să-i ducem acest dar. și atunci ei i-au povestit întâmplarea pirostiei de aur.

— Ah, le-au zis ea, întăi că tatăl meu nu o va primi. El și-au făcut lui o așa de înaltă idee de cea adevărată înțelepciune, încât el este departe de a socoti că o va putea ajunge vreodată.

Zicând aceste cuvinte, ea au văzut norodul ducându-se prin sala palatului. și după ce au paratirisit cu perierghie

toate fețele:

— Cerule, să fii binecuvântat, au zis ea; toți se duc mulțămiți!

Atunce, cu un pas ușor, s-au întors cătră tatăl său.

— Ah, i-au zis Cleobul obosit de osteneală, nu mai pot. Ah, măcar să tot zici, poate cineva ținea acești oameni?Ar vrea toți să stăpânească. Nu este nici unul care să nu socotească, că dându-mi glasul său, el mi-au lăsat locul său, sau care măcar să nu creadă cum că ar trebui să aibă și ei loc în Divanurile mele. Ei sunt toți politici, militari, dascăli a pravilelor, neguțători; ce știu? și totdeauna cel mai nătărău este mai lipit de ideea lui.

Cleobulina, îmbrățișându-l cu dulce bucurie:

— Nu-i nimic, părintele meu, încă puțină răbdare! Duhul cel obștesc este rar, și iubirea de sine este proastă. Se știe dar, dacă toată lumea ar fi înțeleaptă, nu ar mai avea trebuință de ocârmuitor. I-ai ascultat pe toți?

— Așa, pe nime n-am trecut cu vederea.

— Așadar, curaj! Ei se vor face mai înțelepți și se vor lăsa a se face fericiți. Acum vino de primește pe niște străini cari te așteaptă, și cari primește-i, fiind din delficescul Apolon. Zic că vin în numele lui să-ți deie un dar de mult preț. După ce solii de la Co și de la Milet au spus cuvântul lor, Cleobul, înspăimântat, tulburat de cinstea ce îi da:

— Ce, le-au zis el, nu aveți un Thales la Milet, un Bias la Priena, un Solon la Atena, la Lachedemonia un Chilon, un Fison, mai înțelepți decât mine?

— Ce vrei, i-au răspuns unul din milesieni, noi i-am văzut pe toți. Ei își trimet slava ca o roată de la unul la altul. Nu este nici unul carele să voiască a zice că este înțelept, și fieștecare dintr-înșii pretinderisește că are partea slăbiciunii și a nebuniei sale.

— Dar eu, au zis Cleobul, nu am pe a mea? înțelepciunea mea de care voi vorbiți, iată-o, au urmat ci, arătând pe fiica sa: a ei diathesis dulce și împăcătoare liniștește amărâmea duhului și a năravurilor mele. Vedeți acest aer deschis, adunat și simțitor, această prostie, această plăcere în petrecerea sa, această tinereță de douăzeci de ani, încă atâta de fragedă și de gingașă, într-însa lăcuiește o inimă plină de evghenie și de curaj, într-însa este un suflet plin de putere și de bunătate și, dacă cineva mă crede bun, fiica mea este pricina, fără dânsa cu aș fi un om netrăitor cu oamenii.

— Ah, părintele meu, ce vorbești?

— Adevărul, iubita mea fiică, după cum. trebuiește la trimeșii unui Dumnezeu pentru care nu-i nimica ascuns. Așa, eu, pătimesc de o boală netămăduită, de o antipatie nebiruită pentru jumătate din neamul omenesc. Eu nu pot să sufăr pe nătărăi, eu am călătorit cu nădejde să scap de dânșii, dar în zădar; peste tot locul eu îi găsesc; peste tot locul ei mă năcăjesc; eu socotesc că-i las la miazăzi, și ei mă așteaptă la miazănoapte. Precum un roi de muște, ei se văd ca zboară după mine; obosit fiind acum de a mai fugi de dânșii, eu am venit să mă las în patria mea, dar nu mă pot obișnui.

— Este adevărat că nătărăii, au zis deputații, sunt un neam foarte supărător. Dar ce ar fi deci dacă ai găsi peste tot locul nebuni și răi?

— Bine, au urmat Cleobul, pe nebuni îi închid, căci sunt puțini, și, când nu aduc păgubire, îs vrednici de jale; cei răi sunt însemnați; ei rămân rareori nepedepsiți, și, așteptând ca pravilele să ne mântuie de dânșii, ne putem păzi.

Dar nătărăii! Ah, nătărăii! Acesta-i soiul ce nu mai sacă și care se înmulțește fără pedeapsă. Nu este nici o pravilă pentru dânșii. Ei umblă cu capul sus, și peste tot locul ei au avantagiul numărului, al obrăzniciei și al netemerii.

— Dar, în sfârșit, ce rău îți fac ei?

— Aceasta este ce eu mă întreb pe sine-mi fără să-mi pot da rezon. Dar, îndată ce-i văd, de departe nervele mele se încrețesc, sângele mi se aprinde și, încă pară a nu vorbi, eu îi gâcesc, eu îi simțesc. Acest aer înflorit, mulțămit de meritele lor, încredințat la avantajurile lor, această iubire de sine în ei însuși și această nebăgare în samă de stima altora, această silință a tăia vorba celui mai învățat pentru ca să-i spui aceea ce ei știu mai puțin și aceea ce el știe mai bine, acest ton de zădărnicie și de prolipsis, această plecare de împlinire ce au avut aceea ce ei au zis și aceea ce va avea, aceea ce ei au să mai zică, acest rezon mincinos și obraznic care merge din greșală în greșală, împingând din toate părțile sensul cel bun și cele de cuviință și dâncâ de nuvotăți, de neauzite adevăruri, cele mai mojicești rătăciri, aceste toate mă turbează.

— Ai toată dreptatea, au zis unul din soli; acești oameninu sunt de suferit.

— Ba nu, nu am dreptate, au zis Cleobul, și eu o simțesc; nerăbdarea mea este de nebun, căci, în sfârșit, aceste sucite duhuri sunt ele după cum altele? Au toți copacii codrului sunt drepți ca chedrul? Nătărăii sunt spinii neamului omenesc, și spinii peste tot locul sunt grămadă. Tânguiți deci pe omul cel slab care nu poate trăi cu nătărăii, și duceți-vă, credeți-mă, de vă căutați înțeleptul la Lesbos, unde Pitacus, cu o bunătate, cu o statornicie neobosită, peripiisește și ascultă toată lumea, și cu vin din divan cu frigările în sânge. De este în Elada vreun adevărat înțelept, acesta-i Pitacus.

Acum, fiind osteniți de atâtea drumuri fără folos, deputații mau trecut la Lesbos, dar, pană a nu vedea pe Pitacus, ei au vrut să arunce o căutătură pe ostrovul său, și, după ce au umblat printr-însul, ei s-au dus la Mitilini, unde craiul lăcuia.

Îndată ce craiul s-au înștiințat, îndată i-au și chemat și unul dintr-înșii i-au zis această voroavă:

— Stăpânitorule unui așa fericit ostrov, în politiile stăpânirii tale prin care noi am umblat, la Methimnia, la Altisa, iar mai vârtos la Mitilini, și prin locurile de primprejurul lor, noi n-am văzut decât dragostea lucrului și icoana îmbielșugării, lucrarea pământului, industrie și negustorie înflorind; peste tot locul buna orânduială și pace, peste tot o minunată singurătate, o fericită liniște. Această priveliște alcătuiește lauda ta, și pirostia cea de aur, pe care Apolon o hotărăște celui mai înțelept dintre înțelepți, se cuvine după toată dreptatea puitorului pravilelor Lesbosului.

— Așa ar fi, au răspuns Pitacus, dacă oracolul nu ar cere decât un crai drept și bun. Eu cred că sunt, dar un înțelept, acesta-i alt lucru. Să mâncăm întăi, și, după ce ne vom scula de la masă eu mă voi face cunoscut vouă precum sunt.

Mâncarea au fost proastă și cu puține feluri. Dar aerul buneivoiri și al bunătății, care era firesc la acest prințip, cheful cel iubitor al copiilor săi, evgheniceștile și gingașele grații ale maicii lor Amasilii, cei mai frumoase din femei, plăteau mai mult decât luxul. și Pitacus, încunjurat de familia sa, s-ar fi arătat cel mai fericit din oameni fără o rană de melanholie care în ochii și în fața sa se părea că-i întristează fericirea. El, auzind de unde îi venea pirostia de aur și curiositalele neprimiri ce făcuse ceilalți înțelepți:

— Așadar, au zis el, nici unul nu-i mulțămit de sine, și fieștecare dintr-înșii are în sufletul său un judecător mai cumplit decât cum ar fi zavistia chiar, cât este ea de nedomolită. Ah, să credeți că li s-au căzut vestea și numele și, așa cum și povestiți, ei nu au în pământul lor un criminător care se silește a-i necinsti. La aceste cuvinte o adâncă oftare au ieșit din sânul său, și, după o lungă tăcere, el au întrebat pe soli de cântau în Elada stihurile pe care Alcheu le făcuse asupra lui și care îl catigoriseau ca un uzurpator și tiran al patriei sale.

Ei l-au încredințat că aceste scârnave stihuri, și cunoscute de așa, nu aduceau ocară decât celui ce le-au făcut.

— Ai înțeles? i-au zis crăiasa, acest duh rău este cunoscut, și fierea de care este plin nu este o otravă decât pentru dânsul

Însuși. Uită-l deci pentru totdeauna, după ce-l vei ierta.

— Așa, au zis el, eu voi crede că toți defaimă satira, dar, defăimând-o, fieștecare o știe de rost.

După ce s-au sculat de la masă, crăiasa s-au dus cu copiii ei. și Pitacus, primblându-se cu deputații prin grădinile palatului său:

— Cerul îmi este martur le-au zis el, că priimind scaunul ce lesbienii mi-au dat, eu m-am plecat totdeauna la cererile celui mai mare număr și la voile oamenilor celor buni. De atunce am făcut pentru dânșii aceea ce un părinte iubitor ar fi făcut pentru copiii săi cei iubiți, dar însă, cu toate aceste, ticălosul acesta Alcheu nu contenește de a înnegri stăpânirea mea și de a otrăvi facerile mele de bine. în stihurile sale, pravilele mele sunt lanțuri, puterea mea nu este decât un jug, însuși bunătatea mea este o cursă spre a înșela pe oameni, și pară și blândeța care i-am arătat-o totdeauna cât au fost supt puterea mea, zice că este o lucrare unde de frica defăimării sau de nădejdea cu care m-am măgulit că mă voi face un lingușitor. Ah, marturi mi-s dumnezeii că eu n-aș fi vroit de la dânsul decât să tacă. Ce i-am făcut! I-am răpit acest scaun pe care el mă vede cu ochii sclipind de mânie? Cu ce silă, cu ce nedreptate m-am făcut uricios? și chiar altul afară de el în Lesbos, în Elada mă poate învinovăți de a fi un tiran? Poate aceste stihuri, în care el mă zugrăvește cu cele mai negre văpseli, vor ajunge și la strănepoți. Dumnezeii, pentru pedeapsa mea, au dăruit darul duhului unui mincinos. Ah! cum această poveste țărănească se arată mincinoasă, că, când șerpii se hrănesc cu ierburile ce odrăslește Eliconul, ei își pierd veninul. Dar inima lui Alcheu este mai plină decât inima viperei, și el îl revarsă pe împărăția mea cu mari valuri. Solii au vrut să-i răspundă că numele cel drept întunecă pe pârâșul său și care vreodată, i-au zis ei, au declarisit mai înalt decât tine ura sa cătră tirani? Nu ești tu carele te întrebai: Care este cea mai rea hiară, și care ai dat acest răspuns vrednic de pomenit: Printre dobitoacele sălbatece tiranul, iar printre cele dumesnice lingușitorul? și deci pe tine însuși te vor învinovăți de tiran?

— Nu, eu nu sunt nicicum tiran, au zis el, căci nici nu voiesc să fiu. și lăsând stăpânirea mea, eu voi da samă cerului și pământului de metahirisirile ce am făcut cu dânsa.

— Tu, Pitacus, au strigat deputații, tu, pentru că să te faci plăcut unui critic fără rușine, să lași puterea de a face un norod fericit?

— Așa, o voi lăsa-o, pentru ca să întunec zavistia. Acest norod ar avea încă trebuință de mine; eu o simțesc; nici pravilele, nici năravurile, nici fericirea sa nu sunt încă bine statornicite, pacea și îmbielșugarea pe care eu i-am dat, au răutăți la care eu știu că el este plecat. De va pica iarăși în moliciune și în lene, el nu va întârzia de a se strica din nou, și poate de a se lăsa la cea mai primejdioasă neânfrânare. Aceasta mi-o zic în toate zilele cei mai înțelepți ai lesbienilor.

Dar așa fel este slăbiciunea mea, că în zădar zeci mii de glasuri se ridică pentru ca să binecuvânteze dulceața și bunătatea ocârmuirii mele; un om singur îmi strică în fundul inimii toată bucuria și fericirea. Eu îl văd ca pe o furie urmându-mă în viitoare vremi. Acest norod, ce m-ar fi binecuvântat, va fi de mult în țărnă, și Alcheu va trăi, necinstindu-mă din vârstâ în vrâstă. și numai el va fi ascultat; în vremea tăcerii nopții stihurile sale cele fără rușine, dar arzătoare, stihurile sale cele ce scânteiesc de turbăciune și de duh plin de fiere și de dulceață, batjocuritoare și armonioase răsună la urechea mea.

Vor trece din gură-n gură, și mi se năzare că pare că-l aud cântându-le în mijlocul noroadelor adunate, încordările lirei sale tulbură somnul meu, și printre aceste încordări eu aud aceste strașnice cuvinte: Contenește, ticălosule Lesbos, contenește de a sluji un tiran. O, nu! eu nu o am nicicum această putere a înțelepciunii, această putere care calcă în picioare șerpii zavistiei și ai răutății și care merge cu un pas întreg și slobod pe cărarea cea dreaptă a datoriei. De aș fi un adevărat înțelept, în zădar Alcheu m-ar ocărâ; eu i-aș lăsa opinia (socotința) obștească și aș lăsa stihurile sale să înșele numele meu, și aș fi norocit cu mine însumi de binele ce aș fi făcut, de binele ce eu aș face locului meu. Dar nu, eu sunt neodihnit, mișcat, tulburat ca un copil de aceia ce vor gândi de mine, asemene cu căprioara cea fricoasă ce aleargă din pădure; huietul vânturilor, sunetul frunzelor mă sparie. Duceți de aice pirostia de aur căci nu se cuvine slabului și mișelului Pitacus.

— Dar la cine deci în sfârșit să ne adresărisim? l-au întrebat trimeșii Pitiei.

— La Periandru de la Corint, au răspuns craiul Lesbosului. Periandru nu cere să fie pus în numărul înțelepților, dar el iubește să li samene și îi place să-i asculte.

Adeseori la o masă el i-au adunat, el îi cunoaște pe toți, și el însuși va ști să-i prețuiascâ mai bine decât altul. Dar, pentru mai multă încredințare, duceți-vă de-i cereți în numele dumnezeului care vă trimete ca să-i poftească la masă. Acolo, cu paharul în mână și cu pirostia de aur pe masă, ei însuși vor judeca la care acest preț a înțelepciunii heleniste (se cade a fi) prezantarisit prin mâinile voastre.

Acest sfat au fost ascultat, înțelepții, poftiți de Periandru, s-au dus toți la Corint unde au șezut la masă împreună cu solii de la Milet și de la Cos.

— Acum, au zis Periandru la cei de la masă, pe la sfârșitul mâncării, după ce au adus pirostia pe masă, încorunată cu flori, fiiștecare pe rând să ni zugrăvească înțelepciunea, și prețul să fie dat la acel ce va părea că împreună la cel mai înalt grad haractirurile adevăratului înțelept. Veți fi judecați de cei ce vă sunt asemene.

Atunci, după obiceiul ce urma la adunări oamenii, vorbind fieștecare când îi venea rândul, unii au zugrăvit înțelepciunea: o asemănare a sufletului nesmintită și întru unul șiîntr-altul noroc; alții: o adâncă cunoștință de sine, îndeletnicită a se face mai bun și mai fericit; alții, iarăși, o înfrânare în pofte care nu trece niciodată peste trebuințile cele adevărate a firii; alții: darul de a orândui vremea ce este și de a se păzi de cea viitoare după sfaturile vremii trecute; celalalt: o tărie de suflet la cercarea patimilor; istalalt: împărăția cea nespânzurată a rezonului pe voie. Bias era în coadă, și când au venit rândul ce să vorbească și el, — înțelepciunea, au zis el, este aceste toate la un loc; de unde eu socotesc că înțeleptul cel adevărat nu este un muritor, dar un dumnezeu și un dumnezeu după cum nu sunt nicicum. Socotința mea deci este ca să se trimată pirostia de aur la dumnezeul care ne face să o primim, căci a lui este.

Aceste gnomii i-au împăcat pe toți și pirostia Elenei s-au afierosit la capiștea de la Delfi, ca să slujească de scaun preutesei lui Apolon.

Dară ce această mare treabă s-au sfirșit așa, sola au vrut sâ heretisească pe Bias de împlinirea socotinței sale.

— Heretisiți-mă, le-au zis el, de un mult mai bun noroc. Eu sunt cel mai fericit din oameni. Eu mi-am găsit câinele, și nu mai doresc nimica.