Pintea

Jump to navigation Jump to search

Pintea
de Ștefan Octavian Iosif


I[modifică]

Spun povești minuni destule
Despre Pintea Năzdrăvanul,
Spaima-ntunecatei cetini
Ce-mpresoară Caraimanul.
Mari isprăvi de vitejie,
Cunoscute poate vouă. —
Ascultați acu la mine,
Să vă spun și eu vreo două...

Pintea, fraged copilandru,
La ciobani intrase slugă
Și-l muncea într-una gîndul
Cum ar face el să fugă :
Bacii lacomi nu o dată
Mi-l lipseau de prînz ori cină
Și-l certau apoi în pilde,
Ca să-i caute pricină...

Într-o zi, umblînd cu turma,
Întîlnește-n cale-o zînă :
— Bună vremea, măi voinice !
— Bună inima, stăpînă !
— Spune-mi mie ce te doare
Și de ce ești trist la față ?
Poate eu voi fi în stare
Să-ți ajut cu vreo povață...

Pintea stă prostit și rîde...
Ce să-i zică ?... Ce să-i ceară ?
Mai nu crede, mai se-ndeamnă
Și răspunde-așa,-ntr-o doară :
— Dă-mi putere, sfîntă zînă,
Ca să-i bat pe toți ciobanii !
I-aș snopi numai o dată,
De m-ar pomeni cu anii !...

— Dacă vrei să prinzi putere,
Du-te, Pinteo, de te scaldă
Colo-n iezer unde apa
E ca laptele de caldă...
Crișu lui ! Nici mai așteaptă
Altă vorbă de la zînă,
Face cum i-a fost porunca
Și se-ntoarce glonț la stînă...

Însă cînd ajunge-acolo,
Stă la gînduri și se miră :
Ori crescuse el pe cale,
Ori ciobanii se chirciră !
Cu pitici așa nevolnici
Tocmai el să-și puie mintea ?
Milă-i fu ca să-i mai bată,
Și-a plecat în lume Pintea !...

II[modifică]

Rătăcea acu prin codri,
Uluit de bucurie,
Și, copil fără de grijă,
Dă să-și facă jucărie.
Patru doage își alege,
Le-ntocmește, le-ncleiază :
Fluier cu răsunet mîndru
Astfel își întruchipează.

Cu picioarele-atîrnate
În văzduh, cum s-așezase
Tocmai sus de tot, pe culmea
Unei stînci prăpăstioase,
Doamne, cînd la gură duce
Tulnicul întîia oară !...
Munții clatenă din vîrfuri,
Codrii negri se-nfioară...

Ca purtați de vijelie,
Valvîrtej aleargă norii,
Și din bolțile tăriei
Cad străfulgerați prigorii ;
Apele se-ndeasă-n ropot,
Tulburate preste prunduri,
Neguri răsărind se-nalță
Din prăpăstii fără funduri !

Însă Pintea cîntă, cîntă !...
Tot mai mult cîntarea-i place,
Pînă ce din ceață zarea
Prinde-ncet a se desface,
Iar cînd soarele deodată
Lumină tăria-ntreagă,
Colo-n plaiuri depărtate
Ce să vezi, măi frate dragă !

Nouă sate risipite
Peste-ntinderile zării
Se-nvîrteau voios în horă
După sunetul cîntării.
Țupăiau bătrîni și tineri...
Poate c-ar juca ș-acuma,
Dacă Pintea Năzdrăvanul
S-ar fi întrecut cu gluma !