Pietrele Muierilor

Jump to navigation Jump to search
Legende istorice din Bucovina de Simion Florea Marian
Pietrele Muierilor



Nu știu de s-a aflat ori se mai află undeva pe fața pămîntului vre o țară, care să fi fost de atîtea ori cutreierată, prădată și pustiită de către atîtea limbi străine, păgîne și creștine, de cîte ori a fost țara noastră. Și iarăși nu știu de se mai află undeva vreun popor, care să fi avut atâta de suferit din partea nenumăraților și cumpliților său dușmani, ca românii.

Dar cu toate că românii avură, în decurgerea timpului, de-a se lupta cu atîția dușmani, unii mai nesățioși și mai lacomi, mai năpraznici și mai răi de cît alții, care nu numai că le sugeau și scurgieau țara de toate bunătățile, nu numai c-o prădau și o pustiau, ci de multe ori voiau să-i stîrpească chiar și pre dînșii, totuși ieșiră din toate luptele acestea învingători, și-o duc, bine, rău, cum o duc și astăzi, pe cînd partea cea mai mare dintre neîmpăcații lor dușmani se stînse demult de pe fața pămîntului, ca și cînd nici n-ar mai fi fost.

Unul din mulțimea acelor dușmani neastâmpărați și înverșunați, din partea căruia în multe rânduri și mari daune, neplăceri și neajunsuri, au trebuit să sufere românii, au fost tătarii. Nu apucau bine a scăpa de dînșii, a se mai înciripa și întrarma puțin și numai ce se trezeau că iarăși au venit asupra lor. Și cînd veneau era varga lui Dumnezeu pe unde treceau și ce făceau !

Așa o pățiră într-o vară, cine mai știe cîți ani vor fi de atunci, și românii din ținutul Solcii. Cînd cugetau ei că nime nu i-a mai supăra, că cel puțin vara aceea vor petrece în pace și liniște, tocmai atunci se treziră deodată că o mulțime de tătari au trecut rîul Suceava pe la Gura Solcii, și apucînd părăul Solea în sus s-au îndreptat spre dînșii.

Solcanii, știind prea bine cine-s tătarii și ce sunt ei în stare să facă, cum au prins de veste despre această năvălire neașteptată, îndată s-au și adunat cu toții la un loc și, înarmîndu-se, care cu ce a putut și cum a putut, voiră să pornească împotriva lor ca să lupte cu dînșii, și de le va fi cu putință, să-i fugărească îndărăpt de unde au venit.

Bine !… ei s-au înarmat și, ca bărbați, puteau să iasă înaintea tătarilor și să lupte cu dînșii!… Dar ce era să-nceapă și să facă cu muierile lor ?… să le lese singure acasă numai cu copiii, nu le venea la socoteală, căci ei nu știau încă cîți tătari vin asupra lor și cum vor scoate-o cu dînșii la capăt : învinge-i-or, ori poate vor fi învinși ?… Și… ferească Dumnezeu !… dacă vor fi învinși. ce să facă atunci muierile ?… cum să se apere ele de tătari ? …Deci cugetară ce cugetară, și apoi spuse muierilor să iee copiii cu sine, să părăsească cît mai degrabă satul, să apuce pe valea Solcii în sus, și pînă ce se vor înturna ei înapoi din luptă, să caute și să se ascundă undeva prin fundoaiele munților, ce se întind în partea despre apus al Solcii.

Muierile nu steteră mult pe gînduri, ci ascultînd de bărbații lor, luară degrabă copiii în brațe, se porniră pe apa Solcii în sus, trecură pe lîngă Piciorul Dealului, Dealul lui Vodă și Tocilele, care se află pe țărmul drept al părăului Solea sau Ciurgăul Mic, cum se numește Solea în acest loc, precum și pe lîngă Pinul Mare, Piciorul Cireșului, Piciorul Bun și Ciurgăul Mare, care se află pe țărmul cel stîng al Solcii, urcară apoi un deluț mititel și ieșiră în Sihlișoara. De aice, mai mergînd cale ca de vr-o jumătate de oară spre apus, se treziră deodată pe un munte, pe culmea căruia se află mai multe stînci înalte și ascuțite.

Nu apucară însă bine a ajunge aice, a se sui pe munte și a se adăposti cu copiii pintre stîncile de pe culmea acestuia, cînd iată tătarii se și apropie de Solea, c-o falcă-n cer și cu alta în pămînt, gata numai să prade, să omoare și să nimicească tot ce le va sta în cale.

Românii, care îi așteptau, cum îi zăresc că se apropie de satul lor, îi lasă în pace să vadă ce vor face : se vor apuca de prădat și pustiit ca și prin celelalte părți ale țării, pe unde au trecut, ori vor pleca mai departe ?… Iar după ce intrară în sat și văzură că tătarii tot tătari rămîn : prădători și pustiitori ca totdeauna, săriră deodată din două părți asupra lor și anume unii de către

Comana și din așezăturile Slatinei Mari, iară alții de sub Dealul lui Vodă, unde erau ascunși, și, luîndu-i la ochi, prinseră a-i culca cu arcurile la pămînt.

Tătarii, văzîndu-se pe neașteptate încunjurați și bătuți din două părți deodată și neștiind cam cît de mare e numărul românilor, care s-au repezit cu atîta furie asupra lor, se temură că vor fi învinși și omorîți. De aceea nu stătură mult la luptă cu dînșii, ci o apucară din cu bună vreme la sănătoasa pe valea Solcii în sus, pe unde apucară cu puțin mai nainte de aceasta și soloancele, cugetând că dacă vor intra în munți, nime nu-i va mai urmări, și așa vor scăpa cu obraz curat din cursa în care au căzut.

Dar amar se-nșelară, căci ajungînd în apropierea muntelui, printre stâncile căruia erau muierile solcanilor ascunse, și voiră să urce muntele și să treacă mai departe… urcă-te dacă poți, și treci dacă ai cum !

Muierile, dintre care cele mai sprintene și mai inimoase erau acățate pe vîrful stîncelor, cum îi văzură de departe că se apropie de dînsele, începură, în spaima și groaza lor cea mare, a țipa de se clocoteau văile de prin împrejurime și a-i întîmpina c-o ploaie de pietre, pre care le răsturnau și le aruncau asupra lor.

Tătarii, văzîndu-se și din această parte loviți și măcelăriți, și încă cum ?… pe-o sută și pe-o mie de ori mai rău de cît la poalele munților, în care au intrat, se băgară în toate răcorile. Și ca nu cumva să le fie acolo sfîrșitul, deteră dos la față și începură a fugi care încotro, doară scapă mai degrabă, trecîndu-le tot gustul de luptă și pradă.

Românii, care îi urmăriră pînă aice, văzînd că se împrăștie, ca și niște pui de păturniche, în toate părțile, se luară și mai departe în urma lor și-i fugăriră pe sub poalele muntelui Cerbul, la vale spre răsărit mai pînă lîngă satul Căjvana și pre care tătar cum îl ajungeau și unde-l prindeau, acolo îl și mîntuiau de zile.

Și așa scăpară românii solcani de astă dată de tătari !… Și de cînd au fost muierile lor ascunse printre pietrele, de pe vîrful cărora s-au luptat ele cu tătarii, de atunci se numesc pietrele acestea Pietrele Muierilor. Și tot de atunci se zice că uneori, noaptea, se văd mai multe muieri alergînd printre dînsele cu capul despletit, cu părul zburînd în aer și țipînd de se răsună văile de prin împrejurime. Se vede că acestea sunt schimele muierilor, care au căzut în luptă cu tătarii.