Piaza

 

Cei doi inamici se priviră crunt o secundă. Omul și pisica. Pe urmă, pe figura pisicei trecu ca un fel de bucurie răutăcioasă și din două salturi dispăru.

Emanoil Badea își spuse:

„Am s-o împușc… altceva nu mai rămîne…”

Dar el știu de la început că astea erau doar vorbe de prisos. Brațul îi tremura totdeauna cînd trăgea cu revolverul, iar pe pușcă nu mai pusese mîna de la război. Așa că ar fi fost un canun pe bietul dobitoc. Mai ales pe-o pisică; jivinele astea au atîta putere de viață în ele, că țin chiar la mai multe gloanțe în șir. Dar dacă ar pune pe altcineva s-o împuște?…

„S-o împuște!”… Cuvîntul pornit din gînd i se opri dinaintea ochilor, desfăcîndu-se ca o blană moale și lucioasă, pe care pete neregulate de sînge stricau dizgrațios contrastul albului dens de zăpadă stătută cu al negrului mătăsos.

„Da, pe altcineva…”

Și pentru că noua hotărîre nu i se părea tocmai bine fixată, în pervazul gîndului, o țintui ca pe-o hîrtie fluturătoare, cu neplăcerile cu care pacostea asta de jivină umplea casa de cînd o aduseseră aici.

Ah, ar fi fost de ajuns doar miorlăitul ăla enervant, care nu mai înceta chiar cînd era sătulă! Dar stricăciunile pe care le făcea? Șoareci nu prindea niciodată, dar se da fără preget la puii de găină. Avea apoi un mare dar să descopere ouăle din cuibar înaintea femeii din curte; se strecura în sufragerie cînd. se pregătea masa și devora mezelurile, untul sau tot ce era pus înainte de aducerea felurilor. Iar cînd o surprindeai, răspundea cu ochii licăritori cu cari te privea drept în față; pe urmă botul se crispa în acea sinistră bucurie animalică ce-i era particulară și din două salturi dispărea.

Au pedepsit-o de multe ori, desigur, dar asta a fost cu totul de prisos. Pe urmă, era atît de mobilă, că rar dacă o ajungea prima lovitură. Se strecura cu ușurință printre picioare. Iar dacă închideai anume ușa și fereastra ca să nu mai scape — cînd nu-și găsea vreun cotlon inaccesibil în fundul subpatului sau dedesubtul bufetului — devenea de-o sălbătecie fără seamăn. Se arunca nebună într-o parte și-n alta, se ridica pe păreții netezi pînă la înălțimi de necrezut, spumega și te privea cu ochi atît de dușmănoși și de groaznici, că singur trebuia să deschizi fereastra, ca dintr-o săritură să se arunce pe gardul dimpotrivă.

Dar pedeapsa, pe lîngă că nu aducea în urmă-i nici un semn de îndreptare, însă nici măcar nu o făcea să stea mai multă vreme ascunsă. Reapărea îndată și te privea de departe, cu capul ușor încordat spre pămînt, cu un picior puțin fandat parcă în chip de înfruntare; dezgustat de barbaria bătăii, trebuia să ridici neputincios din umeri. Atunci grumazul ei se descorda și-n timp ce în ochi și pe botu-i se aprindea tainicu-i surîs, se întorcea deodată cu cochetării de femeie și dispărea cu pași neauziți, de hoț.

„Am să pun pe Sandu s-o împuște!” hotărî în cele din urmă Emanoil.

Sandu era cel mai mic dintre frați; era încă elev și venise în vacanță. Brațul lui tânăr n-avea de ce să tremure pe armă. Dealtfel, de multe ori el se scula de dimineață, punea să i se facă un pachet cu răcituri și pleca la vie, unde stătea ziua întreagă. Seara venea cu cinteze, cu grauri, cu mierle sfărîmate de alice și legate de gheruțele învinețite, crispate pe sfoară.

Emanoil nu mînca niciodată din trofeele vînătorești ale fratelui său mai mic. Dar Sandu își aduna tovarășii de vînătoare și pe alți prieteni din tîrg și se închideau cu toții în odaia celuilalt frate, Ionică, unde se încingea sfat și veselie mare. Emanoil le dădea uneori voie să scoată vin din pivniță și, ceasuri multe după aceea, răzbăteau din dosul ușii cenușii freamături de veselie, răsunet energic de pian, îngînări dulci de mandolină.

Emanoil trecea cu sufletul strîns pe dinaintea ușei de după care fremăta tinerețea; căci în mijlocul ei. inima însăși a acestei tinereți zgomotoase era un biet olog, frumos și plin de toate entuziasmele și de toate dorurile; era bietul Ionică, fratele mijlociu, pe care o boală neașteptată îl betejise de doi ani, făcîndu-l pentru toată viața, scurtă, cît acum se anunța să mai fie, prizonierul odăii lui cu pat de spital, cu lavaboul dintr-un colț și dulapul cu haine din colțul celălalt, cu scaunele pentru prieteni și cu pianul, care rămăsese pentru el singura mîngîiere și, cum spunea adesea, singurul rost pe pămînt.

De aci, din spațiul acestei odăi largi, pe care doctorul o voise cît mai puțin încărcată, pornea șuvoiul de fierbinte sevă care pompa restrînsa și sportiva tinerețe a acestui orășel; înlăuntrul ei, începătorii vieței își primeneau sîngele cu altfel de doruri, cu pofte de altă culoare, cu visuri și aspirații care, uneori, între zidurile văruite simplu, din porunca aceluiași doctor, luau dimensiuni aproape de ideal.

Emanoil îi privea cu melancolie venind unul cîte unul, aduși din șale, covîrșiți parcă sub greutatea cine știe căror griji nebănuite, ciocănind ușor la ușa sură. Erau toți tineri, sănătoși, unii chiar chipeși și voinici, încît el se întreba cu drept cuvînt ce puteau să mai găsească oamenii aceștia la un biet nevoiaș, lovit așa de crunt de soartă? Îi atrăgea oare vinul din pivniță? Dar cheile el nu i le dădea lui Sandu decît o dată pe lună, cum abia încuviințase doctorul, pentru ca bietul năpăstuit să mai aibe uneori iluzia plăcută a vieței tinerești, astfel încît mulțumirea sufletească să rămînă ca un prisos peste cît ar fi putut vătăma numărul ceva mai mult decît ar fi trebuit de pahare. Dar Emanoil știa destul de bine: Ionică nu se prea prăpădea cu firea pentru vin; chiar păhărelul ce i se aducea cotidian în camera lui, odată cu felurile de mîncare, de cele mai multe ori era scos aproape pe jumătate. O dată pe lună, însă, îi făcea mare plăcere să-și ospăteze și să-și înveselească tovarășii de hoinăreală de odinioară; ceea ce nu oprea pe aceștia să revie și în celelalte zile, cînd nu era vin, unul cîte unul, să se strîngă cu toții în jurul celui pe care, atunci cînd avea picioarele sănătoase, îl ascultau, de la mic pînă la mare, ca șef și ca îndrumător.

Astfel acum, în locul vinului, gîlgîia cîntecul, visul. Degetele ologului, ca și cum ar fi răscumpărat pentru ele puterea pierdută a picioarelor, alergau de astă dată pe clape așa cum alergau picioarele valide odinioară prin zăvoaie și prin coclauri, în desele războaie, cu praștii și cu pietre, împotriva numeroșilor adversari ai gimnaziului: elevii de la meserii sau de la comerț; mai pe urmă, cum alunecau pe parchetul lucios în cadența tuturor jocurilor.

Pentru întîia oară copiii ăștia de tîrgoveți ascultau minunile lui Beethoven sau tumultul lui Wagner și ascultau toată cavalcada ariilor traversînd secolele în ropot războinic, în huiet frenetic de alai nupțial, în ritm domol sau furtunos de vis ori de dragoste, în marș maiestos de cortegiu funebru, din fundul vremurilor și pînă astăzi. Mulți erau și ei, asemenea, feciori de oameni avuți; aveau surori sau mame care cîntau la pian ultimele romanțe și ultimul joc la modă și chiar mai mult decît atîta. Poate în casele lor răsunaseră aceleași note care răsunau și acuma sub mîna prietenului lor; dar pentru mințile lor tinere, Beethoven și Mozart, Chopin și Berlioz acum se dezghiocau din împletitura neguroasă a neînțelegerei. Ei se uitau la cel ce descifra cu atîta precizie inscripțiile încîlcite ale frumuseței muzicale, îngrămădită în teancurile de caiete, formînd movilă deasupra pianului, ca la un mag tînăr și țintuit pe vecie de scaunul cu șurub învîrtitor; magul făcea semne cabalistice cu mîinile lui lungi și nervoase și îndată prin noaptea de abanos a pianului se deschideau zări fără sfîrșit, orizonturi catifelate, luminate de aștri necunoscuți, în împerecheri inedite de culori, ele înseși inedite; frînele pământului slăbeau, scădeau, dispăreau: mica odaie cu înfățișare de spital plutea în depărtări astrale…

Pe urmă. după muzică era rîndul cuvintelor; cîntărețul părăsea în cîrji scaunul cu șurub și se îndrepta spre patul cu dreve de bronz.

Stătea pe șezut, pe moalele saltelii și asculta pe ceilalți aproape toți deodată; apoi începea să vorbească el și atunci se făcea tăcere.

După primele cuvinte, mîinile — căci toată viața lui rămăsese în mîini — se ridicau în sus ca niște aripi. Ele se agitau într-una, parcă ar fi vrut să urce necontenit; și toți ceilalți priveau mîinile acestea, care păreau că vîslesc bărbătește spre înălțimi; le urmăreau cu capul ușor plecat într-o parte, parcă să le observe mai cu ușurință cum despicau albastrul nesfîrșit. În înot voinicesc.

Căci mîinile acestea păstrau și acum aceeași putere magică de deasupra clapelor; la primele lor mișcări, ca la un semn vrăjitoresc, tavanul dispărea, și la căldura vorbirei bietului beteag aveai necontenit senzația norilor și a zborului. Intrînd pe neașteptate la Ionică, Emanoil putuse surprinde adesea pe tinerii aceștia ai tîrgului înghițind cu ochi, cu urechi, cu frunte, cu toate simțurile larg căscate vorbele fratelui său; pentru ei, ele erau ca o licoare fără pereche, pe care o legumești, în clipele mari ale vieței, ca pe-o binefacere a cerului în aridul de pustii a vieței [sic] de tîrg pe care o duceau.

Îi vedeai apoi plecînd cu ochi luminoși, dornici de ducă spre alte tărîmuri noi, toți hotărîți să calce necontenit mai departe, să lase în urmă acest searbăd tîrgușor de provincie, unde cel care le dăduse viață și aripi avea să rămînă pentru totdeauna.

Emanoil rămăsese nemișcat în fața ușei sure, pe care florile pictate își pierduseră de mult roșul: părea că ochii lui răzbat lemnul cenușiu și se opresc încărcați, în același timp de mîndrie și de stînjenire îndurerată, pe fratele său și pe ascultători.

Zgomotul cel mare încetase de mult și-acum răsuna din nou doar cîntecul pianului.

Era o sonată care aducea miros și gust de luncă, de joacă și de primăvară. Emanoil știa că e de Beethoven pentru că îl văzuse odată, pe cînd o cînta, cu caietul lui Beethoven dinainte. Dar titlul nu-l cunoștea. Și se prinse cu sine însuși că trebuie neapărat să fie vorba de primăvară…

Un mieunat întrebător și neașteptat se desprinse deodată din umbra dedesubtul canaturilor, de parcă degetul vreunui glumeț prost ar fi apăsat grosolan o clapă nepotrivită. Surprins ca de-o stafie, Emanoil dădu un pas îndărăt, iar inima parcă i se mută într-o parte. Pisica bălțată stătea cu piciorul dinainte ridicat, gata să fugă. Totuși, pentru că Emanoil nu făcu la început nici o mișcare, pe figura ei rămînea aceeași expresie de întrebare, care se rezolvă din nou într-un miorlăit, de astă dată lung, pițigăiat și dureros de enervant, sfîșiind ca o unghie ascuțită țesătura de mătase a pianului.

— Hai… marș… marș!… răcni el, scos din sărite.

Figura nedumerită a mîței — Emanoil pentru întîia oară surprinse această succesie de înfățișeri — de abia acum deveni deodată răutăcioasă; ochii îi sclipiră și pe bot îi apăru rînjetul obișnuit…

Ea sări din loc, se prelinse pe lîngă zid, în apropierea lui Emanoil, care bătu amenințător din picior, și după o clipită fu tocmai lîngă ușa cea mare și îndepărtată dinspre afară.

— Haid, ieși odată…

Îi deschise ușa cea mică de la sală și se îndepărtă ca să-i lase drum liber de fugă. Cînd pisica îl socoti la distanță convenabilă, se repezi să iasă în goană turbată, stupind cu înverșunare.

Se duse să închidă după dînsa. Ea se oprise la colțul sălii, de parcă l-ar fi așteptat anume: îl privea cu aceiași ochi sclipitori și cu acelaș aer caraghios. În fine, dispăru.

Sandu repara o pușcă veche, de mult aruncată în pod. El se pricepea de minune să dreagă tot felul de lucruri și chiar să le facă din nou. Gardurile, cotețele, răzoarele și rondurile din grădină, treptele cele noi ale scărei din dos erau doar în întregime opera lui din vacanțele anterioare și din vacanța de față. O grămadă de alte scule din bucătărie sau din întregul gospodăriei erau de asemenea reparate de el. Iar acum, dacă luase la zor rabla asta de pușcă, la serviciile căreia de mult se renunțase, e pentru că el își dădea seama că va ajunge cu siguranță la un rezultat util. Emanoil era convins de acest lucru pe cînd se apropia de dînsul. Se opri lîngă el și-i urmări tăcut, mai multă vreme, mișcările mîinilor. Le privi plimbîndu-se dibace prin șurubăriile mecanismului, pipăind grijuliu vreun colț ruginit de oțel, încercînd puterea vreunui arc sau mîngîind cu satisfacție un resort cu încă bine strînse încolăcituri. Privind atent, Emanoil părea că începe să dezlege el însuși tainicul rost al acestui organism metalic; ba chiar era surprins și contrariat cînd mîna fratelui său lua un drum protivnic așteptărilor lui în sondările necurmate, ca să regăsească unde s-a ascuns viața între viscerile acestea ruginite, care înainte puteau să scuipe, la un singur semn, moarte și spaimă, durere sau triumf. Dar cînd vedea că nu fără rost fratele său își îndrepta atenția într-altă parte decît ar fi dorit el, Emanoil se lămurea tot mai temeinic că astfel de mecanismurî vor rămîne pentru dînsul totdeauna de nelămurit.

Și fără nici o strîngere de inimă despre partea asta, învăluind pe fratele său într-o privire de admirație, îl întrebă, cercetînd să vadă dacă se potrivea cumva în gînd:

— Și care are să fie prima victimă, Sandule, a rablei ăștia, cînd va redeveni iar pușcă vrednică și sănătoasă?

— Cine știe? răspunse Sandu, iar mișcarea umerilor lui, care însoți răspunsul, arătă că nici nu-i trăsnește prin minte măcar să-și bată capul cu astfel de preocupări.

Emanoil simți ca un fel de stînjenire în suflet că, în gîndul fratelui său, ideea de a suprima pacostea aceea de pisică, ce le făcea atîtea mizerii zilnic, nu a venit de la sine, așa cum îi venise lui.

Dar atunci pisica se ivi pe aleea grădinei. Pășea rar, parcă ezitînd, și-și ridicase botul, de parcă adulmeca înspre dînșii dacă e indezirabilă sau nu.

Emanoil constată din nou că acum figura ei e umilită și temătoare; vrea să zică, numai atunci cînd o gonește și-o amenință sau o bate cineva ea devine rea și rîzătoare.

O lasă să înainteze și schimbă semnificativ priviri de la ea spre fratele său și iarăși. Sandu își ridică ochii, îi remorcă de ai celuilalt, văzu pisica.

— Cine ar putea să fie? întrebă, întorcîndu-i iar la Emanoil.

— Ei cine? insistă acesta, fixîndu-l și aplecînd semnificativ capul la jumătate, gata să-l aplece de-a binelea pentru a marca consensul…

— Vreo cintezoaică… ce zici… dacă nu te-oi pomeni cu gogeamitea iepurele…

Și rîse voios.

Pisica se așezase lîngă el pe șezut și se spăla rînd pe rînd cu labele dinainte. La Emanoil nu se uita nici măcar pe furiș.

Atunci ridică din umeri și se îndepărtă fără să mai zică nimic. Din urmă îl însoți pînă departe ușorul ciocănit în metal al dregătorului.

De acum înainte, Emanoil rîdea totdeauna cînd auzea de năzbîtiile pisicei. Rîdea cu poftă mare, într-atîta, încît enerva pe toată lumea cu hohotele lui.

În fața figurei tăiate de toate cutele necazului, pe care i-o înfățișa uneori, cînd se întorcea din oraș, nevastă-sa, Elenuța, disperată de noua ispravă a animalului, el o înciuda și mai mult cu vorba lui zgomotoasă. Pe urmă încheia împăciuitor:

— Lasă, frate, că nu e nimic…

— Bine, dar pînă și potîrnichile…

— Nu e vina ei. Trebuia să le închideți mai bine…

— Numai cheia n-am întors-o… Însă e atît de-a dracului, încît i-a dat în gînd să deschidă ușa cu laba..

— Poate c-a umblat altcineva…

— Am surprins-o cu friptura în gură…

Furia Iui Emanoil reîncepea să vină, de undeva dinăuntru, în șuvoaie de sînge ce se izbeau în păreții obrajilor, congestionîndu-i, ca o apă care ar fi venit pe dedesubt, umflîndu-i vestmintele. Dar repede se scutura…

— I-a dat în gînd!? Vorbă!… Imposibil să nu fi fost ușa crăpată…

— Nu. n-a fost… Îți jur că n-a fost… asigura cu temeinicie Elenuța. E un neam rău de pisică… Toate îi trăsnesc prin gînd…

Emanoil își aminti de rîsul acela animalic care îl scotea pînă acum din sărite.

— Hm, parcă ar fi vrăjită, murmura el. Parcă ar fi o piază-rea abătută asupra casei…

Și-și aducea încă aminte din nou acea constatare curioasă care-l uimise, cum rîsul pisicei, cu expresia lui răutăcioasă, drăcească, venea abia pe urmă, după ce întîi te privea ca orice pisică normală; și numai cînd o alungai și o certai, își arăta colții subțiri de porțelan și ochii cu pupilele complect căscate, rîsul din dosul căruia se desprindea, tăcută și hotărîtă, plămădeala viitoarei răzbunări.

— Are pe dracul într-însa! conchise Emanoil, dînd din umeri neputincios. Cînd o pedepsești, îți rîde în față ca ducă-se-pe-pustii… Și cînd n-o pedepsești, atacă, provoacă, fură…

Emanoil se opri. Soția lui se uita curioasă la el. Acuma să mai treacă și drept superstițios! Hm… O pisică la fel cu toate pisicile… De unde această obsesie idioată?… Și, în definitiv, de ce această stînjenire, de ce să nu-i spună lui Sandu de-a dreptul: „Ia, ia-ți pușca, tinere, și fă-i seama… Nu vezi că ne strică toate celea?…”

Emanoil surîse amar. El știa bine că-și dă curaj degeaba… Nu va spune astfel lui Sandu. Cel mult îi va sugera ușor, pe nesimțite…

Și-i fu milă de el. Parcă dacă i-ar spune drept în față sau numai i-ar înfiltra pe nesimțite ideea în cap, nu ar fi aceeași barbarie…

Poate că nu… Sugerînd cu meșteșug, cel căruia i s-a imprimat pe îndelete gîndul strein în minte va avea aerul că el însuși l-a emis… Or, dacă-l acceptă și și-l însușește, e ca și cînd s-ar fi potrivit în gînd cu adevăratul emițător, care își simte astfel conștiința ușurată și sufletul întărit… Și toate astea pentru… o pisică… Emanoil se scutură cu energie:

— Ia să cheme pe Sandu încoa…

Elenuța, înainte de a suna, zîmbi:

— Sandu nu știe că i-a mîncat potîrnichile…

Potîrnichile erau vînate de el!

— Atunci să nu-l mai cheme, hotărî Emanoil, rînjînd diabolic. Lasă, să-i oferim această surpriză la masă, în locul potîrnichilor!

De astă. dată veni și Ionică la masă. Se gătise bine, își pusese lavalieră nouă și-și pieptănase cu îngrijire părul castaniu, pe care firele ondulate îl țineau în permanență umflat și zgribulit. Venise pe sala zigzagată, făcînd să răsune scîndurile sub lovitura cîrjilor, a căror deschizătură de larg compas depășea necontenit preșul îngust, pe moalele căruia se lăsau, îngroșate de feși, doar picioarele schiloade.

Ionică venea la masă pentru că de astă dată Elenuța invitase și pe domnișoara Erminia, o fată uscată și brună, cu mîini și picioare subțiri, cu un nas puțin mai mare decît ar fi trebuit, dar care-i da feței un aspect ștrengăresc și plăcut. Ea era tare bună de gură și știa tot felul de snoave. Venea uneori la Ionică, intra singură în odaie și sta de vorbă cu el. Adesea îi aducea note și de multe ori prietenii lui o găseau stînd lîngă pian, pe un scăunaș, ascultînd pe muzicantul beteag, care atunci se întrecea pe sine. Cu toții erau convinși, iar Ionică era cel mai zdravăn convins, că fata vine pentru el, pentru figura lui cu adevărat frumoasă și pentru darul lui de-a da clapelor suflet și vrajă. Numai Emanoil credea că vine atît de din vreme la fratele său, tocmai pentru a nu se băga de scamă că e înțeleasă cu vreunul din numeroșii lui amici să se întâlnească cu dînsul în camera cu muzică și cu veselie. Pînă la adunarea prietenilor, domnișoara își satisfăcea și raia plăcere de a rătăci mintea acestui olog, pe care, desigur, n-avea niciodată să-l iubească.

Masa aceasta fu scînteietoare de vervă și de bună voie. Erminia se dovedi o fată cu adevărat în stare, cu toată tinerețea ei — nici n-ajunsese douăzeci de ani — să întreție și să facă să rîdă cu inima deschisă pe niște convivi cari de obiceiul lor nu erau tocmai așa de dispuși la petrecere. Pînă și Emanoil rîdea cu toată pofta, uitînd uneori că-și impusese de la început să dea un ton particular, un aer de rînjet rîsului său, pentru a indica domnișoarei Erminia că, în privința atențiilor și a privirilor deosebite ce acorda lui Ionică, el are rezervele lui.

Se vede însă că Erminia nu înțelegea acest limbaj de intonații, pentru că se întrecea tot mai mult cu vorba și cu rîsul și tot mai mult creștea în ochii ei lumina prietenoasă, bucuria de bunătate și de dispoziție pentru ologul pe care dunga mesei îl tăia în două, lăsînd privirilor numai trupul învoalt și capul frumos și ascunzînd netrebnicia beteșugului.

Ionică rîdea. El se silea să fie cît mai plin de spirit și să întrebuințeze expresii cît mai alese; însoțea uneori cuvintele de cochete înclinări ale capului, care poate i-ar fi stat bine, dacă pentru Emanoil și pentru comeseni n-ar fi rămas veșnic prezente în minte, oricît scîndura mesei ar fi încercat să le ascundă, feșele groase de lînă ce-i învăluiau sfărîmatele lui picioare.

Emanoil citea lămurit în ochii domnișoarei Erminia; la fiecare mișcare de cochetărie, de obicei stîngace, a fratelui său, peste lumina de veselie a ochilor ei se mai aprindea un punct, care ardea o clipă, de răutate, ca o flacără plutitoare într-o ceașcă de untdelemn.

Simțea din nou venindu-i în față șuvoiul sîngelui otrăvit și cu greu se străduia să nu izbucnească. Căuta totuși un chip anumit de vorbă sau de privire, care să scape celorlalți, dar pe care Erminia să-l priceapă, singură, pentru ca să știe, cochetuța asta de provincie, cu aere de vedetă de cinematograf, că e cineva totuși la masa asta care i-a descoperit jocul și surîde cu milă dibăciei cu care ea crede că duce pe degete atîția bieți oameni naivi și lesne încrezători.

Se gîndi într-un rînd s-o întrerupă, tocmai cînd vorba ei ar fi fost cine știe cît de departe, de străină de întrebarea pe care el ar fi aruncat-o în mijlocul mesei, ca o explozie de ironie și de dejucare:

„— Spune sincer, domnișoară Erminia, care dintre tinerii aceia ce se adună la Ionică te atrage mai mult acolo?”

Și să rîdă apoi zgomotos de figura ei uluită, de nasul acela lung, care ar ieși și mai mult în relief dintre obrajii supți brusc de neașteptatul izbiturei, să rîdă de mișcările amețite ale capului care nu știe pe unde să iasă din impas, ca ale înecatului ce-și mută sacadat, de colo pînă colo, nările și gura, setoase de aerul pur și întremător.

Perspectiva acestei înfățișări succedînd celei actuale îl ispitește peste măsură; de două ori chiar rostește primul cuvînt, dar nu poate continua, căci atenția generală e confiscată, pînă la ultima lescaie, de verva domnișoarei Erminia. Nu se lăsă totuși: aștepta deci cu dîrzenie și încăpățînare.

Și cînd se făcu tăcere, își aruncă dintr-o dată eroic privirea, roată, la cei ce-aveau să asiste la neașteptata strășnicie. Însă privirea i s-a oprit pe fața lui Ionică; e atîta fericire în ochii și pe obrajii aceștia, pe care sănătatea s-a lăsat, rumenă și biruitoare, ca un duh sfînt pe-un chip chinuit de apostol, că primul cuvînt, adineaorea scăpat, acum i se împiedecă în gît ca un os înghițit pe neașteptate.

Figura ei va fi caraghios de interesantă la privit, de bună seamă, dar privirea lui? Nu s-ar usca imediat, ca la suflarea unui vînt ghețos, umezeala de fericire din ochii lui mari și calzi, n-ar fugi tot sîngele ăsta din obrajii secătuiți, pe care nici un medicament de pe lume nu-i poate umple de atîta roșu cît cîteva vorbe perfide de fată, cîteva ițe de păianjen, lăsate în grabă dintr-o pereche de ochi nestatornici, încurcîndu-te de-a binelea într-o biată zdreanță superficială de iluzie.

Nu. Mințind cu nerușinare, bătîndu-și joc cu frenezie, canalia nu face decît să mîntuie. Iar el, venind cu întrebarea lui brutală, căzînd ca un bolovan grosolan și inform într-o leasă de mătase…

Nu. desigur nu.

Deși mititica ar trebui făcută să știe că navighează așa doar în mințile acestea adormite de hipnoza sărăcăcioase lor ei farmece; dar că nu domnește tot astfel și în mintea lui, rămasă liberă și forte, pentru că era stăpînă pe sine, dominînd prin înțelegere chiar pe acea care se crede atît de neînțeleasă.

Ceea ce nu poate să-i spună graiul lui i-o va spune privirea. Și ochii lui pornesc să se-ațină la ochii ei; aceia scapă, aceștia le sar din nou în cale. În sfîrșit, scăpărările s-au încrucișat. Două împunsături energice dintr-o parte, două săgeți de alarmă din partea cealaltă. Obiectivul luptei nu se cunoaște încă de partea atacată; cu toate astea, defensiva se desfășoară din instinct. Angajamentele devin din ce în ce mai serioase. Domnișoara Erminia are oarecare poticniri în verva ei pînă acum aproape neîntreruptă, are chiar tăceri. Înfrîngere totală: ochi cari cad în farfurie.

Iată-i, s-au ridicat de acolo, temători și înfrînți, ca un rănit într-o mînă:

„Ce vrei de la mine?” întreabă ei atît de lămurit, că nu mai poate fi nici o incertitudine.

„Doar atîta: te văd, te văd… nimic altceva…”

Răspunsul e greu de înțeles. Emanoil redublează ascuțișul lăncilor, ce se întind din nou, războinice, din luminile culcușului lor verde.

Ochii învinși cad din nou în farfurie. Dar, odată odihniți acolo, lumina lor nu se mai ridică de astă dată înfricoșată și șovăitoare… O, nu, acum rănitul se retrage dibuitor, dar restabilit, prin tufișuri, pînditor și cu degetul pe trăgaci. Privirile se strecoară viclean pe sub gene… Ascunse bine sub lungile gene tremurătoare și negre, cu luciu de mătase, ele scapără totuși!…

Din ascunzătoarea minunată, își lasă din cînd în cînd văzută goliciunea.

Răspund acum limpede: „Am înțeles. Te-am înțeles…”

Și pe urmă scapără iar, ca o aripă de flutur căruia i-ai captivat pe cealaltă…

„Bine…”

Un „bine” apăsat, subliniat de-un rîs ușor, dar dur, compact…

Dimpotrivă, au înțeles cu totul altceva… Emanoil e turburat… Nu asta a vrut să spună… nu… dar…

Ochii adverși nu mai stau însă să dea răgazuri. Ei se reped acum necurmat, dau lovituri repezi, se retrag, vin iară… Verva domnișoarei Erminia a revenit; iar căldura și inventivitatea jocului ei de vorbe a atacat culmi nebănuite…

Iar ochii se reped, acoperă cu învăluiri piezișe, surprind și se înfig cu siguranță uimitoare. Ochii lui Emanoil abia se mai ridică din farfurie.

Vai, Doamne, dar n-a înțeles asta, n-a vrut asta…

Cu toate astea, săgetările acelea negre au în vîrful lor licori blestemate, înveninate. El le simte cum i se răsfiră prin sînge ca vinul străbun ori ca hidromelul… El se zbate contra acestei invazii fluide, care-l încleștează și-i suflă amarnic prin golul vinelor și-al arterelor vînt uscat de amorțire…

Pe furiș ridică ochii la Ionică… Și-i întîlnește pe-ai acestuia fixîndu-l seci, împăienjeniți, sticloși, fixîndu-l de-acolo, din mijlocul feței aceleia acum iarăși supte, galbene, stoarse, ca de mort…

Ar vrea să facă o mișcare de împotrivire, de răzvrătire, cît de mică… Îngăimează un biet surîs lui Ionică… Fals și searbăd…

Iar vocea Erminici se lasă și se ridică în zbor neastâmpărat de porumbel, însoțită de fluturările de rîs ale Elenuței și ale lui Sandu. Iar ochii ei, nevăzuți decît de Ionică, se înfig adînc în ochii lui Emanoil, se înfig cu putere și se dau în acelaș timp și se zbat, lumină în lumină, ca într-o vibrare supremă de flori…

„Dumnezeule, n-am vrut asta, bîlbîiește într-însul Emanoil, unica lui scuză pentru sufletul lui, pentru halul ăsta de suflet îmbătat, robit, dărîmat… Ce ochi are mizerabila… ce ochi… canalia… nebuna… mititica…”

— Dar potîrnichile mele? strigă deodată Sandu, sărind drept în picioare.

Era și timpul… Emanoil simțea că se sufocă, de parcă-ar fi alunecat, undeva la o cramă, într-un butoi cu borhot parfumat și amețitor.

— Pentru potîrnichile talc să-ți mulțumească doamna…

— Întinse Elenuța mîna spre pisica bălțată, care își făcuse apariția și-și întindea capul prin întredeschizătura ferestrei, mîngîindu-l molatec de cerceveaua mobilă…

— Cum, le-a mîncat? făcu Sandu un elocvent gest de dezamăgire, lovit de cea mai cumplită stupoare.

Într-adevăr, el aștepta rîndul potîrnichilor, cu mîndria vînătorului care știe că onorurile cele mai de seamă ale sfîrșitului de masă vor fi ale lui.

— Încît, interveni Emanoil răsuflînd adînc, de parcă-ar fi ieșit la mal după o cruntă luptă cu apele unui fluviu, încît vezi bine ce mai rămîne: ca să putem fi siguri că vom mînca, de-acum înainte, cel puțin, isprăvile tale vînătorești, trebuie în prealabil să-ți încerci puțin pușca și pe nepoftita asta…

Vorbise mult, prea mult, prea ocolit… prea… vorbise idiot…

Și brutal… desigur, judecînd după exclamațiile cu care comesenii i-au primit propunerea… Își vede singur rînjetul ce trebuie să-i fi însoțit vorbele; și-l vede ca într-o oglindă ce i-ar fi păstrat, cîteva minute mai mult, imaginea fugitivă…

Se vede, și scîrbă crește… și totuși acolo, înăuntru, în adînc, e încă ceva cald, ceva dulce… Ai văzut? Ea n-a protestat… dimpotrivă, a rîs zgomotos…

— Ba de cît s-o omori, domnule, intervine baba care strîngea tacîmurile întrebuințate, mai bine o iau eu cînd m-oi duce la fi-mea, duminecă…

— Vrei s-o duci fetei dumitale?…

— Nu, domnule, că ea e săracă și pisica e tare stricătoare… Da-i dau drumu pe cîmp…

Nu putea suferi vorba babei ăștia, care-și îndulcea vocea totdeauna ș-avea ceva cîntător, de milog, de cîte ori căsca gura, în vreme ce ochii-i te priveau cu o culoare rece, de oțel.

— Cum o să-i dai drumu pe cîmp, babo?… Păcat de ea… moare de foame…

— Nu moare, se aciuiază ea pe undeva.

— Tocmai dumneata, femeie bătrînă, propui asta, nu știi că e piază-rea… să dai pisica din casă?…

— Ia… vorbe, domnule…

Emanoil ridică din umeri și mai scîrbit decît înainte: o babă, o țărancă bătrînă, îi combătea superstițiile…

Cu toate astea, el credea profund în această superstiție:

— În orice caz, e o barbarie să-i dai drumul pe cîmp…

— Pe cînd dacă o împuști, e ceva foarte civilizat, interveni Elenuța, privindu-l înciudată mai mult de schimonositurile neexplicabile pe care le făcea figura lui de la un timp decît de cele ce vorbea.

— Eu în orice caz n-o împușc… nu pot s-o împușc… hotărî Sandu.

— Așa să faci, babo, s-o duci… e foarte supărătoare, mai spuse Elenuța, privind rîzătoare la soțul ei și făcîndu-i în necaz cu mîinele.

Dar Emanoil nu se dădu bătut:

— Biata mama îmi povestea adesea, începu el, istorisiri cu pisici înstreinate… totdeauna venea cîte-o nenorocire după… Chiar la noi în casă s-a întîmplat să moară…

Nu mai continuă, căci privirile, care instinctiv se opriseră pe Ionică, se retraseră înapoi înfricoșate, într-atît paloarea pe figura lui luase ton de ceară aproape neagră, iar ochii deveniseră sticloși, în vreme ce gura vînătă se strîmbase atît de sinistru, că-l cutremură de sus pînă jos.

— Babo, mîine să duci pisica… răsună, răgușită și înghețată, vocea bolnavului.

Totuși, poate tocmai privind din nou figura aceasta simți iarăși, imperioasă, nevoia disculpărei, a lămurirei. Simți nevoia să evoce pe mama lui, femeia aceea atît de religioasă, dispărută de mult, care în memoria copiilor ăstora nu mai trăia decît prin vaga ei siluetă, ca o stafie, și prin iubirea de singurătate, prin zilnicele și îndelungile-i retrageri în fața icoanelor din camera ei, împodobită ca un altar.

Începu deci cu un ton tremurător, înfruntînd din nou, bărbătește, figura răvășită a lui Ionică, și crezu chiar că a reaprins în pupilele celor doi frați flăcările tremurătoare ce înconjuraseră catafalcul morței, pe care, cel puțin pe acela, ei trebuiau să-l aibe adînc de tot în minte.

Dar tăcerea profundă și rece, cu miros umed de cavou, ce se lăsa pe urma acestor vorbe, îl îndureră mult.

Emanoil nu mai spuse nimic. O clipă furișă o privire spre Erminia. Dar ea nu se mai uita acum la nimeni; el văzu însă limpede în ochii ei o lumină de mare fericire, pe care o tăie repede, ca un sfredel de sîrmă înroșită, un fulger de răutăcios triumf, focul eclatant al unui fior de rîs.

A doua zi, baba a dus pisica într-o desagă, din care capul animalului ieșea cuminte și parcă împăcat cu sine însuși și cu destinul ce-l aștepta. Sau poate semăna cu al copilului ascultător din poveste, pe care părintele sărman îl duce să-l rătăcească în păduri. Emanoil a urmărit-o din fereastră pînă au ajuns la poartă. Era hotărît, dacă pisica va întoarce capul spre dînsul, s-o oprească numaidecît. Dar pisica nu s-a uitat nici în dreapta, nici în stînga. Calmă, cu privirea drept înainte, ea s-a lăsat dusă pe calea destinului ei și Emanoil a avut acum, mai puternică decît oricînd, impresia că odată cu ea a plesnit ceva în mijlocul ițelor pe care destinul le împletește deasupra acestei case.

— Unde-ai dus-o, babo?

— Am lăsat-o pe cîmp, domnule, cum am trecut de Pesceanu…

— Și ea?

— S-a luat după mine, dar am gonit-o…

— Cu pietre…

— Păi altfel nu se putea…

Și baba surîde sinistru, arătîndu-și unicul clonț din gura știrbă.

Iar Emanoil schițează și el un surîs, pentru că acum simte destul de lămurit că nu crede nici el în superstiții.

— Bine, du-te, spune el babei, ca să nu-l surprindă

Elenuța, care se apropie, că întreabă iar de pisică…

Nu. Desigur, o stupiditate. Sau pură întîmplare, simplă coincidență. De unde vede el legătură de la cauză la efect?

Dacă boala lui Ionică s-ar fi agravat de la sine, treacă-meargă. Dar cînd el, amețit de poveștile celor doi prieteni studenți, s-a hotărît să încerce puterea acelor fiole? Însă cum de au nimerit aci tocmai acum acei doi studenți, tocmai acum? Adică… au venit în vacanță, la părinți, doar sunt din partea locului. Foarte bine, foarte bine, dar au mai venit și altă dată în vacanță, de ce pînă acum nu i-au mai împuiat capul lui cu minunile conținutului acelor fiole, care aveau darul lui Dumnezeu de a face toți schilozii să-și arunce cîrjile?

Dar, în sfîrșit. Ei puteau aduce mărturie că au văzut astfel de minuni în clinicele facultăței lor. Și cum de a găsit pe acel doctor tînăr și neexperimentat, venit de curînd în localitate, cu studiile de-abia terminate, care s-a decis repede să-i facă injecțiile omorîtoare? Doctorul cel mai bătrîn, adus mai pe urmă, a întărit că acele injecții erau într-adevăr o minune a științei medicale; dar ele nu se potriveau la boala lui Ionică, pe care, dimpotrivă, n-au făcut decît s-o agraveze…

— Și mai e vreo speranță, domnule doctor?…

— Inima, inima… e inima tînără care-l mai ține, răspundea evaziv doctorul și se grăbea să plece, ca întrebările următoare să nu ceară preciziuni.

Inima? Hm!

Emanoil intră în odaia bolnavului, care-l privea holbat și nesigur, grozav de înfiorător, cu obrajii aceia atît de supți…

— Tu… ești… S… san… ddd… ule?…

Se împleticea în vorbă și nu mai distingea nici la doi metri…

— Nu, sunt eu, Emanoil…

— Ttt… u ești, Em… manoil… Ce mai faci… fr… fr… fr… atele meu bun?… Nuumai tu… mai vii pe la mine… nici unul, nici unul…

Nici unul din prietenii cei mulți nu mai dădeau pe la dînsul…

— Hu… ce să c… c… aute…

Și deodată se încordă în mîinile de schelet. Gîtul îi ieși lung din cămașa pleoștită, el însuși parcă un braț descărnat purtînd o hîrcă decapitată.

Emanoil se ridicase…

— Vrei ceva, Ionică?…

Dar Ionică nu răspunse, ochii lui sticleau ca gheața sub lună și se bulbucaseră îngrozitor. Se ridicase pe șezut și cămașa i se desfăcuse cu totul. Su gratiile proeminente ale coastelor se vedea[u] într-adevăr limpede bătăile nedomolite ale singurului pumn de viață care mai rămăsese într-însul.

Iar buzele arse și negre șuierau ceva neînțeles… Cu multă greutate, Emanoil putuse distinge:

— Nici unul…

Mîinile de schelet pipăiră cîrjile, care stăteau credincioase, rezemate de pat. Și atunci se desfășură o adevărată minune. Bolnavul se ridică deodată și răsări între cîrji, înalt și înfiorător. Emanoil, care se apropiase să-l ajute, trebui să se oprească… Mortul, căci era doar un mort ceea ce avea în fața lui, înaintă… Emanoil făcu un pas înapoi…

Se apropie de pian cu o energie de negîndit și se lăsă pe scaunul cu șurub. Mîinile se întinseră deasupra clapelor și parcă erau ale unei alegorii a morței:

— Nici… unul…

Primele note ale cîntecului beethovenian de primăvară răsunară sigure și clare, ca un clinchet vesel de cristale. Dar restul se încălecă, se amestecă, deveni confuz… degetele se crispau teribil și neputincios ca să prindă falsele acorduri… Dîră spumoasă de venin verde se lăsă din colțul gurei… Cîntecul deveni de neînțeles, notele refuzară să răsune și, numai ici-colo, apăsări greoaie și oarbe de clape produseră disonanțe și hîrșcăituri.

Pianul horcăia ca și cîntărețul…

— Inima, inima… Inima tinerească… Teribilă inimă…

De cînd practic n-am mai văzut…

Au mai trecut încă trei zile și inima cea tînără și nedomolită ține încă bine, spre uimirea din ce în ce mai neliniștită a doctorului. Iar de trei zile, neștiut de nimeni, Emanoil pleacă, din îngînatul de zori, la marginea orașului, unde începe cîmpul, dincolo de rîul Pesceana.

Timp de trei zile însă cercetările lui au rămas fără rod, a bătut cîmpul și dintr-o parte și dintr-alta, a scotocit tufișurile rîului și scorburile sălciilor, a ciocănit la ușile gospodăriilor megieșe. Dar nimeni nu i-a putut spune nimic despre nici o pisică.

Și cu toate astea, ea trebuie să fie pe-aci, ascunsă undeva, căci, spre uimirea din fiecare seară a doctorului, inima bate înainte cu vitejie și siguranță.

A patra zi Emanoil a dat într-adevăr de pisică. Nu era mai departe de cîteva zeci de metri; își scălda în soare, din dosul unui dîmb, petele albe și negre.

S-a repezit drept spre ea.

Dar pisica și-a înălțat deodată capul și a ciulit urechile. Și, înainte ca Emanoil să se apropie mai mult ca douăzeci de metri, s-a pus deodată pe fugă…

Emanoil a început atunci s-o strige cu toate chemările cu care se atrage o pisică și cu toate numele cu care o mîngîiau și o rîzgăiau frații săi.

— Pis… pis… pis…

Pisica s-a oprit, fulgerîndu-l cu ochii. De astă dată Emanoil se apropia încet de ea, cu mîna întinsă asigurător și mîngăietor. Pisica îl aștepta neliniștită. Îl privea încruntat și, cînd fu aproape de ea, se puse din nou pe fugă.

Făcea volte mari și se oprea din cînd în cînd ca să privească înapoi cu ochii însălbăteciți și parcă roșii…

Zadarnic o striga Emanoil și-i făgăduia toate darurile și onorurile dacă se va întoarce cu el acasă. Zadarnic îi arunca bunătățile care le adusese cu el anume. Pisica se ferea de ele ca de pietre…

Și-l privea cu dușmănie. Sau parcă nu-l mai recunoștea. Rămînea uneori pe loc mai mult și se părea atunci că ceva se luminează pe botul și în ochii ei; dar îndată încruntarea și spaima apăreau iarăși și cu salturi mari și elastice se abătea din drum.

Emanoil înainta cu sufletul pe buze. În urechile lui bătea o inimă depărtată; bătăile se înceteneau uneori, obosite de-o luptă zadarnică, dar nu mult după, creșteau iarăși, proaspete de putere și dîrze de nădejde.

Iar pașii lui atunci încordau și atacau cîmpul cu fermitate:

— Pis, pis, pis…

Niște țărani, care-l cunoșteau, se întâmplaseră la muncă și se grăbiră să-l ajute. Pisica se văzu înconjurată, privi îngrijorată în toate părțile; părea că-i lasă să se apropie, resemnată.

Dar cînd Emanoil fu la cîțiva pași de dînsa, îi aruncă în față, deodată, rîsul acela al ei, plin de răutate și de veselie animalică. Ah, l-a recunoscut, poate… și Emanoil redublă făgăduielile și chemările mîngăietoare. Pisica redeveni încruntată și privi neliniștită cum cercul din juru-i se strîngea. Cînd fură numai la cîțiva pași de dînsa, se întoarse din nou spre Emanoil, rîsul izbucni din nou, mai răutăcios ca niciodată, făcu o smucire bruscă spre dreapta, ca să înșele, și dispăru printre picioarele țăranului din stânga.

Fu apoi o goană cumplită, dar pisica, după cîteva zigzaguri neregulate, cîștigînd distanță, se îndepărta în salturi și-n goană atît de mare, că, pînă la goana omenească din urmă-i se căscă repede gol din ce în ce mai mare, din ce în ce mai spăimîntător.

Rupt de oboseală, Emanoil trebui să încetinească; inima lui, care-l îmboldise pînă acum, ea singură mai păstra goana de la început, ea singură se zbătea în piept nedomolită încă și necontenit plină de ardoare.

Pe șosea o mașină trecu, tăind drumul țăranilor cari continuau să alerge dînd chiote sălbatice și idioate.

Trecea pe departe mașina, așa că Emanoil nu putu să vadă dacă șalul femeiesc care flutura într-însa era al domnișoarei Erminia sau nu… Mașina semăna cu a părinților Erminiei și numai ea, zburdalnica, avea obiceiul prin partea locului să-și lase șalul să fluture în vîntul stârnit de mașină. Dar putea fi și o altă mașină, din alte părți, cu altă domnișoară și alt șal…

Țăranii se întorceau:

— S-a dus dracului, boierule…

— Asta n-o mai poate prinde nimeni, s-a sălbătecit…

Emanoil stătea încă pe piatra pe care se lăsase și-n ochii lui flutura necontenit și vesel un șal fugar… Și-auzea un rîs sonor și crud. de sănătate, rîs de fată tânără, de viața care începe…

În pieptu-i inima începuse să se domolească și bătăile ei mergeau din ce în ce mai spre nesimțit… El se încăpățîna încă să le mai distingă… dar fluturatul plesnitor al șalului și rîsul acela tineresc, necontenit rîsul acela… acopereau totul. El își ținea însă necontenit urechea înăuntru…

Cînd nu mai auzi nimic, se ridică…

Dinspre oraș venea cîntec depărtat de clopot…