Piatra Teiului

Salt la: navigare, căutare
Piatra Teiului
(Legendă)

de Alecu Russo
Fragment dintr-o călătorie în Munții Moldovei


Cuprins

I[modifică]

Mulți dintre compatrioții noștri s-au dus, se duc și se vor mai duce poate în străinătate. Călătoria e un lucru frumos și bun, care ne dezvăluie, cu mult mai bine decât cărțile, viața intimă a civilizațiilor. Puțini sunt care să nu fi măsurat geometricește lungimea Praterului, de la cea din urmă casă de pe Jägerzeile până la rotondă; care, oricât de încăpățânat le-ar fi fost tactul lor muzical, să nu fi simțit fără voie piciorul lor drept bătând măsura, pe când ascultau pe Wasser-glaus, pe o frumoasă lună plină, unul din acele dulci valsuri ale lui Lanner ori Strauss, care leagănă într-o ușoară somnie bătrâna și molatica Vienă.

Foarte mulți dintre tinerii noștri, întorși la căminul părintesc, vorbesc despre întâmplările pe care Italia le-a semănat în calea lor, și amintirile acestea sunt ca o palidă răsfrângere a parfumului frumosului ei soare. Care dintre noi n-are la îndemână o anecdotă auzită la Paris, o aventură la Viena, o lovitură de stilet la Veneția, un ceas de dragoste la Florența și o plimbare în golful Neapolului, în voia unei vele latine, care se leagănă capricios la lumina miilor de facle ale voluptoasei cetăți scânteind ca stelele atârnate de bolta cerească, electrizat de o mândră napolitană cu iubirea arzătoare ca un siroco din țara ei, cu ochii aruncând flăcări, adese tot așa de grozave ca ale Vezuviului. Apoi un drum printre sfărâmăturile și bucățile împrăștiate ale columnelor de marmură, ale fântânilor secate și ale arcurilor de triumf din întristata Romă! Cine nu și-a muiat mâna, plecat pe marginea luntrei, în limpedea undă a frumosului Leman, cel cu contururi gingașe ca gâtul unei lebede, cu vile răcoroase și vesele pe țărmurile-i fericite, al acelui frumos Leman care slujește de oglindă Muntelui Alb, ca unei bătrâne cochete, mare și poetic prin el însuși, și mai mare de când, în entuziasmu-i de poet, Voltaire zicea: "Lacul meu e întâiul!" Cine n-a trecut printre însemnările-i de călătorie efectul soarelui în cascada de la Giessbach, cine n-a admirat și n-a descris un asfințit de soare pe Rhighi, cine n-a simțit nimicnicia omului în fața uriașilor Alpi cu piscuri de nea, cu brâul de verdeață întunecoasă, ca un simbol de nelămurit?

Mai mult, noi, oameni fericiți, abia răsăriți la fața pământului, ne-am dus să ne plimbăm trândăvia ori nefericirile până și prin pădurile feciorelnice ale Lumii Nouă; și după ce am străbătut o parte a lumii, după se am grămădit atâtea nume de orașe și atâtea poziții geografice, numai țara noastră nu ne-o cunoaștem, țara noastră, care, după gazeta zilei, ar fi măsurând 500 de mile pătrate. De ce oare? Ca moldovan ce mă aflu și pentru amorul meu propriu, n-aș vrea să fiu și eu cuprins în dezlegarea problemei puse...

S-ar putea oare să fie cineva așa de nedrept și să spuie ori să creadă că Moldova ar fi un ținut de stepă, în care soarele se trudește în zări fără sfârșit, în care verdeața slabă și pălită te întristează? Nu, Moldova cuprinde tot felul de vederi, vesele, întunecoase, câmpenești, îmbogățite de podoabele naturii. Mai are apoi un caracter nelămurit de suavă melancolie, ca parfumul unei flori delicate. Are un nu știu ce primitiv în pretenția colinelor ei, care te fac să-ți uiți viața cu necazurile-i de fiecare clipă și te adorm într-o blândă și mută admirare.Visare a sufletului, care-ți adoarme durerea sub un văl de uitare, găsești pe costișele-i singuratice, în fânațurile-i deșerte, în pădurile acelea care nu cântă decât pentru ele; din toate izvorăște parcă o cântare sublimă de păreri de rău și de resemnare, de amară milă, apoi de zâmbet și mai amar încă! În tăcerea câmpiilor ei simțești poezia unui bocet, apoi lacrimile întristate și necontenite ale aceluia care singur se plânge de sine; parcă vezi pe un om care moare și-și întoarce ochii topiți către soarele vesel pentru alții, dar palid și fără raze pentru dânsul. Parcă vezi în icoanele ce te înconjoară stingerea tinereții, melancolia unei luciri slabe pe un lac liniștit. Stăruiește în natura aceasta singuratică o simțire adâncă de descurajare, o veșnică vorbire cu sine însăși a unei păreri de rău, a unei dureri, apoi o privire sfioasă, în ceața zării, către viitor! Simțești parcă în bocetul înăbușit și fără contenire zvâcniri de nădejde, prăpăstii de îndoială, melodioase cânturi de slavă, o poezie fără nume, care te pătrunde, pe care o respiri cu aerul, dar care n-ar putea fi tălmăcită în nici o limbă oemenească — ceea ce marele poet a numit "voci interioare", sfătuind între ele, vorbindu-și o limbă necunoscută, față de care limba noastră omenească nu-i decât o palidă copie.

Amintirile istorice, legendele castelelor, care sunt farmecul călătoriilor în Elveția, de pildă, unde sunt? Nu lipsesc nici acestea: sapă urmele răspândite ici-colo și o să ai a scutura pulberea de pe vreo cetate romană; o să găsești săgeata unui arc dacic, ori frânturile unei săbii a lui Traian, un turn, un pod, câteva lespezi cu vechile lor inscripții latine, singurele anale pe care ni le-au lăsat vremurile de odinioară; amintiri mari și simple, ca și natura care le-nconjoară, tăcute, cu gândirea gravă, singuratice și împrăștiate în furtuna tulburărilor care au frământat biata noastră patrie. Vei găsi locuri sfințite de oasele străbunilor ori de vitejiile lor. Fă-ți un drum din gândurile tale, ori aruncă în trecere o privire de admirație înlăcrimată spre Neamț, lasă altă lacrimă în locul acela cu nume poetic care se cheamă Valea Albă, pe unde rătăcesc umbrele războinicilor lui Ștefan!

Ce-mi pasă mie, moldovan ruginit, de scenele voastre din Italia, de serile voastre pariziene, de amintirile voastre din străinătate, de fantomele voastre nemțești, de comediile voastre imitate și de povestirile voastre traduse și adaptate! Zugrăviți-mi, mai curând, o icoană din țară, povestiți-mi o scenă de la noi, pipărată ori plină de poezie, o mică scenă improvizată, căci bunul și răul, simplul și emfaticul, adevărul și ridicolul se întâlnesc la fiecare pas. O să găsiți în nevinovatele credințe populare oricâtă fantezie voiți, iar în năravurile amestecate ale claselor de sus, stofă destulă. Și în loc să-mi plimbați prin Iași un personaj de-al lui Balzac, care s-ar îneca în glodul de la noi, dați mai bine eroului vostru o giubea largă, un anteriu din vremurile cele vechi și bune, în vorbire o lăudăroșie naivă, în felul de a se purta o asprime firească, și puneți în juru-i viața orientală alcătuită din despotism casnic și din trai patriarhal. Apoi pe un divan, ori în căruță de poștă, ori în rădvan, dacă-i dă mâna, faceți-l pe acest moldovan să lucreze, faceți-l să se miște prin țara lui. Imitația necugetată ne strică mintea și inima, și încet-încet va ruina și patriotismul - dacă este patriotism! Imitația, care ne face să disprețuim ce e național și pământul nostru, ne încarcă creierul de idei cu neputință de pus în legătură cu lucrurile vieții zilnice.

Dacă din întâmplare ar cădea la Iași o broșură tipărită la Paris, ori chiar la Cernăuți, intitulată: Un drum prin Moldova, Călătorie în Moldova, Schiță ori altceva, în care autorul ar spune cam acestea într-o frază lungă și sforăitoare: "Într-un ținut neștiut al Europei, ori necunoscut bine, am găsit un popor bun și naiv încă, poetic în tradițiile lui de obârșie, poetic chiar în sălbatica neștiință, un popor cu bun-simț, din care ai putea să faci tot ce vrei, impresionabil, locuind o țară pe care destinul a înfrumusețat-o și a îmbogățit-o; e o comoară măreață de tablouri nouă acest popor, această țară în care oamenii sunt azi ca și-n ziua în care natura a sfărmat tiparul în care i-a creat, această țară cu împestrițarea raselor ei deosebite, cu dialectele ei, cu îmbrăcămintea și obiceiurile ei..." - atunci, ca deșteptați dintr-un vis, am găsi și țara noastră vrednică de ceva!

Eu, cel care vorbesc acum și critic, și eu multă vreme am petrecut, nu criticând această biată țară, dar necunoscând-o. Câteodată cugetam privind cu ocheanul în zări de pe dealul Copoului: "Aș vrea să fiu lângă stânca aceea uriașă, înroșită de cele din urmă luciri ale soarelui, pe care o văd în depărtări atârnând parcă din cer...", dar n-aveam decât o dorință nedeslușită, așa cum îți vine câteodată în mijlocul leneviei care țese viața noastră ieșeană, și care-i face farmecul.

II[modifică]

Și iată că într-o zi las din nevoie zgomotele nedeslușite ale orașului nostru, zumzuind ca un stup gata de roit, desfășurându-și strălucirea, glodul, gunoaiele și luxul, jidovii murdari și pretențiile ridicole și, părăsind rohatca și îndreptând din surghiunul meu un rămas bun acestui târg, pe care-l iubesc și-l urăsc, văzând cum se șterge în zare cea din urmă clopotniță, încercam o simțire ciudată, nu de părere de rău, nu de plăcere, dar și de una și de alta, amestecate cu curiozitatea și cu râvna fantastică de a merge înainte și în același timp dorind să știu și ce fac prietenii mei cei buni; adică mai curând dorind să fiu de față nevăzut la viața aceea de liniștită tulburare, să bag de seamă la toate mișcările acelei vieți de mici nimicuri, de prefăcătorii mărunte, de mici cancanuri și vorbe rele, de taine mărunte, care se șoptesc la ureche și pe care târgul întreg le știe, de toate lucrurile mici care alcătuiesc temeiurile îndeletnicirilor și plăcerilor capitalei noastre.

Și-ntr-adevăr că nimic din toate acestea nu găseam în dacul spătos care sta călare ca o stană pe calul lui; numai brațele i le vedeam mișcându-se, iar țipătu-i sălbatic nu semăna deloc cu glasurile eleganților noștri.

Vă rog să mă iertați deocamdată de toate cugetările, observațiile și tablourile, căci și-așa mi-i destul de greu să-mi păstrez cumpăna în gingașa căruță în care mă aflu. La fiecare hop stau gata să călătoresc în aer; e foarte plăcut. Până la Piatra surugiul m-a răsturnat numai de două ori. Am făcut adânci studii mineralogice și nemărginit progres în psihologia oamenilor.

4 septembrie. Am venit foarte repede, și-i de mirare când te gândești la caii care fac slujba. Iată-mă la Piatra, ori mai curând deasupra Pietrei. Iată cele dintâi căsuțe care stau atârnate pitoresc pe coastele Chetricicăi, ca niște capre. Oprește, dacule, nu știi tu că adierea aceasta de viață care suflă de la munte a uscat lacrimile copilăriei mele, a dezmierdat visurile mele de tânăr și mă găsește iar, după lungă despărțire, tânăr îmbătrânit, cu fruntea brăzdată, cu inima sfărâmată, dezamăgit! Cât de repede trec zilele iluziilor! Cât de frumoase erau visurile mele și gingașe, ca și tresăririle acelea ușoare pe care le stârnea piatra mea pe undele Ronului! Lasă-mă să răsuflu! O, te recunosc, adiere dulce! Cât de bine îmi umpli pieptul! De pe ce piscuri ai cules miresmele tale? Suflă, haide, joacă-te în părul meu, răcorește-mi fruntea înfierbântată. Te salut ca pe un credincios prieten pe care-l socoteam pierdut, ca pe o amintire a zilelor frumoase, care a venit să-mi zâmbească! E multă, multă vreme de când nu ne-am văzut!

7 septembrie. O plimbare pe podul de pe Bistrița. Am fugit din groapa aceasta rău mirositoare care se cheamă Piatra. Să răsuflăm aici. Da, Bistrița limpede și măreață vine și-și sfarmă valurile de stâlpii podului, aducând cu ea aerul răcoros al munților. Soarele în asfințit se joacă cu undele. Iată-l cum le sucește ca pe niște solzi, iată-l într-un snop de raze lăsându-se la vale, și de câte ori valul bate țărmul, parcă rămâne o rază la mal. Între munții care o strâng, apa lunecă sub o plută ușoară, pe care o cârmuiește un copil, repetându-și refrenul, modulat, ca și plângerea pitulicii, enigmă dureroasă de îndoială și de nădejde, de prelungă tristețe, blând, tărăgănat, pe care munteanul îl șuieră de când începe să rostească cuvântul de mamă! Întunecată și îmbrăcată cu brazi bătrâni, cu coastele brăzdate de râpi, care se prefac la topirea zăpezilor în șuvoaie mânioase, rostogolindu-se cu tunete, și trezind în fuga lor nebună ecourile, se prelungește la stânga lanțul Cernegurei, numită așa fel în limba figurată a țării pentru că culmea ei cea mai înaltă stă aproape totdeauna învăluită de aburi; din dreapta, între Cozla și Chetricica, care par două străji puse de pază orașului încă din copilăria lumii, se desfășoară Piatra. Încet-încet zgomotele tac; numai clopotele undelor, pe care vântul întărit le bate de țărm, se mai aud și vuietele necunoscute ce străbat noaptea și înfioară pe ciobanii care se cheamă și-și răspund de pe munți.

Itinerar. Piatra, care a răpit Neamțului prerogativa de a fi capitală, deși, prin vechimea lui, acest târg ar avea dreptul întăietății, are însemnătate prin comerțul ei mai ales. E șchela lemnelor de construcție, care coboară din Carpați pe Bistrița; altfel e urât târg, neprietenos, murdar, rău clădit și plin de ovrei. Pentru un om obișnuit cu capitala, care n-ar avea ce face în Iași, o ședere de două-trei zile aici nu-i displăcută. Străinii cu vază sunt foarte bine primiți, sărbătoriți și, ciudat lucru, cinstiți. Femeilor din Piatra le-a mers vestea pentru frumusețea lor. Se pare că clima e prielnică dezvăluirii ei. Altfel, cu adevărat petreci numai în casa domnului prefect și a președintelui tribunalului judiciar. Aici te găsești ca între cunoscuți și asta-ți face plăcere, căci la urma urmei te plictisești să tot râzi de ridicolele femeilor, de îmbrăcămintea lor de bal mascat, de pornirea lor în a maimuțări modele și traiul în mare și de obiceiul ce-l au de a râde de oamenii pe care nu-i cunosc. - Moravuri de provincie, prea plăcute de descris. - În Piatra grozav țin oamenii la etichetă. - Curiozități: Podul de pe Bistrița, proprietatea domnului general Lascescu. - Plimbare măreață. - Clopotnița și biserica sfântului Ion, zidite de Ștefan, proteul popular al gloriei naționale. - Partide de plăcere la mănăstirea Bistrița, unde se vede mormântul ctitorului ei Alexandru cel Bun. Când mă aflam în Piatra, nu se vorbea încă de planul de a întemeia o fabrică de hârtie. Dorim domnului Asachi, pe care n-am cinstea să-l cunosc, izbândă pentru această patriotică operă.

Poezie. Deși până azi Piatra nu s-a prea deosebit în frumoasele arte, o zicătoare veche a ținutului place străinilor:

Bistriță, apă dulce,
Care bea nu se mai duce.

Avem de-a face cu poezie primitivă, în care nu mă pricep. Și într-adevăr, nu știu dacă înrâurirea apei ori primirea ce ți se face te leagă de Piatra. Piatra trebuie să rămâie în amintirile mele, căci aici am văzut din nou, am atins și am simțit munții.

11 septembrie. Aici intrăm în inima muntelui. La stânga nu se văd decât coastele acoperite de brazi, și piscuri ascuțite, cele de mai multe ori ascunse în nouri. La dreapta, pe țărm, unde e așternut drumul, muntele se abate către miazăzi și lasă slobodă câte-o bucată de pământ zbârcit, unde plugarul își samănă păpușoiul, inul și cânepa, singura bogăție a acestor ținuturi. La jumătate de leghe de Piatra, munții se lărgesc deodată și alcătuiesc o trecătoare pitorească, unde se vede faimoasa mănăstire Bistrița, care slujesște de hagialâc și de petrecere pașnicilor localnici ai Pietrei. Nu departe de mănăstire, cele două lanțuri de munți se apropie încet-încet și nu lasă lângă locul numit Viișoara decât o trecătoare strâmtă, plină de stânci uriașe, prin care Bistrița își face loc vuind înăbușit. Aici avem de ales două drumuri: unul, trecând Bistrița. La stânga stă un monument veșnic al călătoriei pe care măria-sa domnitorul a făcut-o în munți. Cu această împrejurare, din toate satele pe care le udă Bistrița au fost scoși oamenii la beilic. Fără îndoială că au îndurat multe necazuri oamenii, că fiecare bătaie de cazma a fost întovărășită de multe sudălmi, pe care moldovenii le au la îndemână cu prisosință; dar azi, când necazurile au încetat, când (ceea ce de când lumea nu s-a văzut în aceste ținuturi) trăsurile și căruțele, de bine de rău, pot umbla pe aici, sudălmile au făcut loc binecuvântărilor și, mai ales, unui tract spornic. Viișoara e o crâșmă urâtă, așezată pe un dâmb oblu, la poalele căruia bat valuri fără hodină. Îi zic așa, pentru că odată un călugăr bătrân de la mănăstirea Bistriței a sădit aici un cârlig de viță, care a prins rădăcini și a rodit struguri - lucru nevăzut la Piatra și în munți. Din pricina vremii ori din lipsa de îngrijire, via s-a uscat, a pierit, însă locului aceluia i-a rămas numele și are să-i rămâie poate totdeauna.

Cărarea de coastă e largă tocmai cât poate păși calul. Încercam un fel de plăcere nețărmurită, văzându-mă astfel deasupra prăpastiei, în fundul căreia se zbate Bistrița verzie, acoperită de spumă. Ca o ultimă înfrumusețare a icoanei, natura, cu puternicu-i braț, a semănat la fața apei stânci, care, ca Scylla și Carybda celor vechi, par că-și așteaptă prada. La fiece opintire a calului îmi ziceam: un pas greșit acuma, și rămas bun lumii! rămas bun plăcerilor, și prietenilor și petrecerilor, și balurilor iernii, care mi-s așa de dragi, când muzica te amețește, când te înăbuși în saloane, pe când afară ninge în fulgi mari și vântul biciuiește geamurile înghețate, când, ca într-o seră, parfumurile ți se urcă la cap; rămas bun, în sfârșit, acelor zâmbete femeiești poate îndreptate altora, dar n-are a face - rămas bun observațiilor mele tăcute, care, urmând jocul înfățișării celor mai de seamă actori, vin să-și ia loc lângă atâtea altele, în portofoliul meu... Toate acestea mă vor despăgubi poate de truda călătoriei mele.

Fericire, bucurie, plăcere nu există decât prin contrast! Ce preț aș pune oare pe vana fericire pe care până azi n-o cunosc decât din nume, dacă într-adevăr m-aș folosi de ea? Numai durerea cunoaște bucuria; și cred că trebuie să fie tare nesărată o viață de plăceri necontenit înnoite. Astfel, după tulburarea fără voie care mă cuprinsese trecând pe poteca Viișoarei, răsplata a fost în adevăr măreață. La dreapta, munții se depărtează din nou și fac loc unui tăpșan udat de câteva șuvițe de apă și închis de pădure amestecată. La stânga un lanț de munți nalt și lung, de pe culmile căruia se zvârl șuvoaie bolovănoase; sub noi, Bistrița mugind întruna rostogolește valuri spumoase pe sub podul umblător, legănându-l; apoi, zguduită deodată, apare în cotitura unei stânci o plută, pe care stă un băietănaș cu mâna pe cârmă. În urmă caravana care se Stânci în trecătoarea Mesina (între Sicilia și Italia) care puneau la grea încercare pe navigatorii din antichitate. Scăpați de una dintre stânci, erau în primejdie să se ciocnească de cealaltă.

înșiră spre potecă, cu călătorii cei mai leneși ori cei mai fricoși călări, cu alții trăgându-și calul de căpăstru și alții, în sfârșit, mai cu cap, cu cozile cailor în mână, lăsându-se târâți, spre a fi scutiți de truda urcușului. Ar fi de făcut o descripție întreagă.

Când am trecut întâia oară prin aceste locuri, era o vreme cumplită; ai fi zis că-i haosul; o ploaie cu găleata, glod, ceață de nu se vedea om pe om; toată natura, azi așa de verde și frumoasă, nu era atunci decât o pânză nelămurită. Se auzeau zgomotând fioros valurile tulburate ale Bistriței. Vântul șuiera prin codri și, din vreme în vreme, răcnetul unui plutaș trăgând la mal se ridica deasupra glasului vijeliei cu o izbucnire sălbatică. Ceea ce se povestește despre Bistrița în ceasurule-i rele te cutremură: poduri, case, mori, vite, copaci străvechi, totul rupe și duce; și când vin zilele de liniște, țărmurile sunt acoperite de sfărâmături, de plute, de stânci uriașe, de trupuri zdrobite de plutași!...

Poteca Viișoarei dă pe-un plai sterp, presărat cu câțiva rari mesteceni și câteva colibe; drumul dosit de o ridicătură dă deodată la un izvor, adăpostit sub un cerdac. Sus, deasupra unei icoane grosolane a Fecioarei, stau scrise patru stihuri, care n-au alt merit decât că sunt poezie de ocazie: întemeietorul, un călugăr, poftește pe drumeți să-și potolească setea și să se roage pentru sufletul lui.

De aici drumul urcat la o mare înălțime deasupra Bistriței se strecoară prin păduri de frasini, care ascund vederea, până ce deodată se luminează la coborâșul repede care se cheamă Scăricica.

Aici vederea e fără pereche. Poteca e strânsă la dreapta de o coastă repede încununată de un mănunchi de copaci, la stânga de o prăpastie oablă, în fundul căreia mugesc undele albăstrii ale râului, în față, munții, aburind parcă, înalță văzduhul și soarele, care răzbate prin brădeturile culmilor, argintează spuma valurilor. O poezie nespusă stăpânește priveliștea aceasta. Albastrul întunecat al munților, șuvoaiele, care saltă în arcuri din coastele lor, se desfac cu putere deasupra unui șes larg și înverzit, liniștit și zâmbitor, cu nenumărate ogoare de păpușoi, care-și leagănă spicele în voia vântului ușor. O plută singuratică trece repede; o întovărășește ecoul care răspunde cântecului plutașului. În fundul zării, departe, sprijinită parcă pe vârful Chetricicăi, scânteiază pentru cea din urmă oară crucea argintată a clopotniței sfântului Ion, și dincolo, în față, târgul oprit întâi de un piept, desfăcut dintr-un brâu lung de munți, care se abat în partea dimpotrivă, se întinde pe șesul larg, în fundul căruia se zăresc cele dintâi case ale Pângăraților, iar mai aproape, dincoace de Bistrița, se vede satul Vaduri. Poteca strâmtă a fost deseori teatrul unor tragice catastrofe, și numai de puțină vreme s-a hotărât stăpânirea să așeze un parmaclâc în lungul prăpastiei.

Înșelat de întuneric, un negustor tânăr, care se ducea în munți, plecând târziu din Piatra, căzu în groapa adâncă ce se vede la marginea drumului și care mănâncă din zi în zi din potecă; steaua lui cea bună l-a apărat: a căzut pe moale de sus, de la o înălțime de zece metri, pe o surpătură proaspătă de nisipiș.

Faimoase sunt locurile acestea și prin tâlhării, și-ntr-adevăr că ar fi greu să se găsească un loc mai potrivit pentru asemenea meserie. Scăricica își merită numele pentru iuțeala povârnișului, pentru îngustimea ei și pentru prăpăstiile care o înconjoară. De puțină vreme a fost deschis drum. Poteca veche n-o pot compara decât cu cărarea de la Filia care coboară de pe Montouvert la izvoarele Arveronului; dar nici comparația asta nu poate da ideea; oricât de repede ar fi Filia, ea totuși ocolește coastele muntelui, pe când aici cărarea dă de-a dreptul pe un repeziș de prund și nisip, care-ți fug de sub picioare.

Așa încât... dacă am știut în adevăr ce-i amețeala... apoi am știut atunci când suiam Scăricica. De la poalele Scăricicăi, udate de un pârâu limpede și rece ca gheața, care lasă între pietre un mâl negru, în care scânteiază firișoare de argint, începi a merge fără nici o trudă urmând un drum împotriva cursului Bistriței. Aici îți iai rămas bun pe o bucată de vreme de la Arva moldovenească, care vine din dreapta, dintr-o strâmtoare, îi întorci spatele și intri în Pângărați, așezat într-o vale, pe unde curge zgomotând ușor pârâul repede care dă numele satului.

Pângărații nu-ți înfățișează nimic deosebit, afară de mănăstirea pitorească, așezată pe coasta unui povârniș repede. Înconjurată de frasini bătrâni, mănăstirea avea înfățișarea unei cetăți. Pângărații e și întâiul popas, de aici până la Piatra sunt două ceasuri bune de drum.

Aici începi a te simți cu adevărat în munți. Poteca pitorească începe să fie tot mai grea. Munții se apropie, brazii își scutură mireasma rășinoasă, vulturi bat stâncile cu aripile lor, și caravana înaintează tăcută. Totul se schimbă — oamenii, vorba, portul și obiceiurile.

La jumătate de ceas, după ce treci de sat, ajungi în fața Grohotișului, pisc prăpăstios pe care trebuie să-l treci. Îndată ne coborâm de pe cai și începem un urcuș anevoios pe un pământ fugar, în care picioarele se încurcă în glod și pietre. Mai adaugă înfățișarea întunecoasă a împrejurimilor, urme de surpări, adâncituri aspre. Este un alt drum, al domnitorului, primprejurul muntelui, dar trebuiesc șase ceasuri încheiate ca să se poată sui până în vârf un car cu șase boi, așa încât cei călări se folosesc mai bucuros de potecă.

III[modifică]

Am auzit deseori oameni comparând Carpații noștri cu munții Șvițerei, deși cei care spuneau asta n-au văzut niciodată, nici măcar în vis, frumoasa Elveție. Eu ce să spun? Într-adevăr munții noștri sunt frumoși, măreți, arătând mii de vederi pitorești, dar singuratice, care-ți plac numai dacă ești într-adevăr îndrăgostit de așa ceva, și acoperite de vălul acela nebulos de melancolie, care alcătuiește deosebirea peisajelor noastre, vederi, dar nu tablouri largi, puncte, când strânse și încadrate parcă anume, când desfășurându-se în depărtare cu pășunile lor grase, așa cum natura le-a semănat în Elveția. Este și măreție și sublim în culmile care se înalță încununate de brazi întunecoși cu coastele mâncate de șuvoaie, care acoperă văile de stânci și ruine, dar nu-i măreția Alpilor. În fața acestora ochiul rămâne uimit, judecata neputincioasă. În fața munților noștri sufletul se lasă dus de visare: ca-ntr-o elegie fără sfârșit. Parc-ai vedea măriri căzute, ori suflete rănite de atingerea lumii, care au încercat dezamăgirile vieții.

Am crezut multă vreme ca mulți oameni că drumurile, călătoriile înveselesc. Astăzi cred dimpotrivă, că întipăresc în sufletul nostru un fel de simțire de nedeslușită și atrăgătoare tristețe. În trăsură, plecat puțin pe-un cot, îmi place să-mi ațintesc ochii în zări. În mișcarea regulată, toate amintirile îmi vin una câte una. Mă cufund în trecut și visez la zilele duse. Toate micile întâmplări care alcătuiesc viața unui om se desfășoară domol. E un farmec viața aceasta de oboseli și de lene, de mișcare și de somn, care învederează sistemul lui Xavier de Maistre, în care trupul nu-l simțești decât după câteva zguduituri mai tari ale căruței, în care omul blând legănat înghite aerul cu plăcere și-și deschide sufletul impresiilor pe care i le stârnesc icoanele ce se perindă; o vedere veselă îl face să râdă; o stâncă cumpănită deasupra unei prăpastii, un brad străvechi pe care brațul vijeliei l-a dezrădăcinat și care își întinde ramurile pe pământ ca un atlet învins îl umplu de melancolie.

Călătoriile în Moldova, la munte mai ales (căci la șes civilizația s-a amestecat în toate) seamănă cu hagialâcurile la Meca, ori cu acelea pe care odinioară creștinii cuvioși le făceau la locurile sfinte. Se fac totdeauna în caravană mare, cu caii încărcați de merinde, cu oamenii înarmați cu puști și cu pistoale, cu săbii și iatagane. Din vreme în vreme vezi pe câte un călător întârziat ocolind coasta unui munte, cățărându-se pe piscul unei culmi, ori trăgându-și calul de căpăstru la un coborâș. Apoi toți drumeții din convoi veseli, vorbind, râzând, fumând, își trec de-a călare din mână în mână o ploscă cu băutura aceea așa de înviorătoare, care se cheamă rachiu și care e așa de trebuitoare și așa de obișnuită în munți. O observație prea adevărată și al cărei temei dovedește o patriarhală moștenire din vremurile cele vechi și bune, care pare născută firii moldoveanului, este aproape egalitatea care domnește pe drum între stăpâni și oamenii lor. În călătorie la noi, ca și robii celor vechi în vremea Saturnalelor, cei mici au dreptul să înceapă vorba, să facă observații, să râdă, să-și amestece glumele și sudălmile cu cele ale stăpânilor, cu o încredere de copii răsfățați. Întorși acasă, toate intră în obișnuita rânduială fără ca această binevoitoare slobozenie să fi adus atingere respectului și supunerii. Lămuriți dumneavoastră cum vă place de unde vine asta.

Când caravana ajunge la un izvor, toți călătorii descalecă și de data aceasta cu ierarhică rânduială — dobitoacele mai întâi, apoi stăpânii, după aceea ceilalți oameni își potolesc setea. Iar când întâlnesc o munteancă rotunjoară, rumenă ca o răsură, încălecată bărbătește pe căluțul ei, toți cu veselie îi răspund la prieteneasca salutare, adăugând și-o glumă în doi peri.

În ținuturile acestea primitive și sălbatice și omul are ceva deosebit. Nu vezi aici mijlocul gros și spinarea adusă a plugarului, nici încetineala adormită a țăranului câmpiei. Munteanul e sprinten, potrivit în legăturile lui, mai mult mușchi decât carne, vesel din fire, glumeț și plin de pătrundere. Obiceiurile sălbatice se potrivesc cu îmbrăcămintea lui. E violent, zgomotos, încăpățânat până la răscoală și iubitor mare de rachiu, pentru care își dă jidovului toată munca și mai mult chiar decât poate munci. De-o energie grozavă, totuși ușor îl înmlădiezi când știi să-l iai cum trebuie. Muntenii totdeauna au avut în Moldova faima de zurbagii. Chiar azi, când stăpânirea i-a strâns mai de aproape, și tot sunt încă departe de liniștea locuitorilor de la șes. Vecinătatea graniței le-a ușurat totdeauna îndrăzneala. Dacă un proprietar vrea să pedepsească pe cineva, omul, în timpul nopții, mânându-și de dinapoi vitele, trece dincolo! Așa încât ei se poartă ca de la egal la egal cu subprefectorașii de plasă. Ciocnesc un pahar cu cazacii, a căror sabie și galoane roșii le au în mai mare cinste. Afară de proprietari, tuturor celorlalți oameni care ar veni între ei, fără deosebire, le spun ciocoi. Deosebesc numai pe cei îmbrăcați cu vechile straie moldovenești care au multă trecere nu numai pe lângă munteni, dar și pe lângă ceilalți locuitori ai țării. Hainele acestea le privesc altfel, le respectează: amintirea lor e încă vie, și afară de asta au și-o prejudecată care leagă hainele acestea de adevărata boierie.

Îndeobște munteanul e frumos, cu privirea îndrăzneață. La dânsul nu întâmpini supunerea dobitocească a plugarilor.Pe lângă aceasta e și mare vorbitor. De altfel, ca pretutindeni în Moldova, fiecare sat își are cârmuirea lui. Cu toate că sunt destul de filozofi în ceea ce privește preoții, totuși aceștia au cea mai mare înrâurire în afacerile satelor. Sălbatici, ca și băștinașii Americii, mulțimea muntenilor acestora niciodată n-au pierdut din vedere codrii lor și piscurile nouroase, și în limba lor simplă zic capitalei noastre Satul lui vodă. Spunea un bătrân cu barbă lungă unui târgoveț cu pantaloni și redingotă: "Voi, ciocoii, veniți în munții noștri să ne înșelați și să ne furați, după aceea vă duceți în Satul lui Vodă și vă faceți case așa de mari, încât de pe ele poți ajunge cu mâna la cer".

Munteanul e mare iubitor de chefuri lungi, cumetrii și nunți. La un asemenea prilej, ulcioarele de vin și măsurile de rachiu, rachiu stricat, două părți tutun și una piper, trei zile umblă din mână în mână într-o grămădire deasă de bărbați, femei și copii. În voia bună a chefurilor acestora să cercetezi firea munteanului. După ce tinerii s-au săturat de jucat mândrele danțuri naționale, împresură cu toții pe cimpoiaș ori pe bardul muntean cu scripca știrbă și cu arcușul de el alcătuit - lăutarul care, ca și trubadurii de odinioară, umblă din sat în sat, din crâșmă în crâșmă, din petrecere în petrecere, și pentru un adăpost, un pahar de rachiu și puțintică plată, zice cântecele bătrânești ale haiducilor de demult. E ca o legătură de dragoste între cântecele de vitejie și mulțimea care ascultă cu luare-aminte. Adesea, în clipe de înălțare, sunete dumnezeiești prin măreția și melancolia lor se prelungesc pe strunele vechi, ca ecouri în văi, și o lacrimă se prelinge din ochii vicleni ai lăutarului. Poezia aceasta feciorelnică a baladelor noastre populare e în adevăr sublimă. Din cântecele acestea, din poveștile acestea în stihuri, izvorăște ca o mireasmă a țării, o mireasmă veche răspândită pe întregul pământ moldovenesc; în ele găsești obiceiurile bătrânești și simțești farmecul nespus al cernitelor ei zile. Cântecul cel mai cu nume azi e al lui Chetraru. La partea aceea așa de mare și de naivă, unde un drumeț întreabă:

Cine trece-n lunca mare
Cu trei rânduri de pistoale
Care strălucesc la soare?
Ion Chetraru călare,
Din ținutul Neamțului ș.a.

Ascultătorii, între care s-ar găsi la nevoie o sută ca Chetraru, întovărășesc cântecul lăutarului cu glasuri murmurate. Iar alăuta sună mai duios, cântărețul lasă să-i cadă pe ochi pletele lungi și întovărășește în tact, ca într-un suspin dureros, cântarea monotonă.

Printre toți țăranii de la munte, locuitorii de la Hangu se deosebesc prin bogăția, cinstea și liniștea lor. Satele cele multe așezate pe amândouă malurile Bistriței, întinderea, numărul oamenilor au făcut nume mare acestui ținut și numele de hangan e un nume obștesc pe care-l poartă toți muntenii și chiar mocanii din Ardeal, care vin să ierneze cu turmele la șesuri.

Hanganul, cu deosebire de ceilalți frați ai lui, e liniștit, cumpănit, domol la vorbă și cu temei în ce spune. Aceasta se datorește oblăduirii cuminți a prințului Cantacuzino. Afară de 4 1/2 ori 5 lei de cap, după cât știu, pe care vornicia satului îi orânduiește după starea fiecăruia, și afară de câteva clăci fără însemnătate, țăranul e slobod să facă ce-i place, numai vechilul prințului să aibă la cunoștință toate învoielile, ca omul să nu se încurce niciodată. Astfel prințul e în același timp și oblăduitorul și priveghetorul supișilor lui. Ispravnicul nu se amestecă.

Vechilul orânduiește totul. Când întrebi pe un țăran:

— Al cui ești dumneata? El îți răspunde cu oarecare fudulie:
— A cneazului.
— Și de unde ești, voinicule?
— "De la Hangu", îți răspunde mândru. Prințul Cantacuzino e un fel de zeu tutelar al Ceahlăului.

Cuvântul cneaz e rostit ca ceva sfânt dintr-un capăt la celălalt al muntelui. E patriarhul Ceahlăului.

În munteni vezi pe băștinașii dintru început al țării; au în vinele lor sânge scitic. Trupul, trăsăturile vioaie ale feței, fruntea mică, asprimea vorbirii și o mulțime de cuvinte care n-au curs decât printre dânșii și a căror obârșie e pierdută — apoi multe obiceiuri deosebite de ale plugarilor, moravuri mai poetice, o grămadă de eresuri și de povești pe care din străvechi le păstrează și pe care le amestecă cu rânduielile și ideile creștinești, — dovedesc aceasta.

IV[modifică]

O frumoasă și sălbatică înfățișare are șesul lung care pornește de la Buhalnița și se pierde dincolo de satul Hangu, mărginit de doi munți între care curge Bistrița. Mai largă ori mai îngustă pe măsură ce munții se depărtează ori se apropie, Bistrița, urmându-și pornirea capriciilor ei, când izbindu-se de o stâncă, zvârle în snopi argintii valurile-i spumate, când urmând un povârniș mai domol, își rostogolește în solzi pânza scânteietoare; apoi, măreață bătând molcom cu undele ei țărmurile înflorite, fuge la vale scăldând cotiturile coastei printre ogoare, fânațuri ori poieni, ducându-se să deștepte aiurea alte ecouri. De pe o piatră rătăcită în mijlocul apei, ori de pe țărmul pe care-l scaldă ea, mii de păsări mărunte cu penele negre lucind și cu gușa albă, cărora oamenii de prin partea locului le zic pescari, se cufundă necontenit și ies pe luciu bătând din aripi. Domn între toate măgurile care alcătuiesc parcă în juru-i o strajă de onoare, Ceahlăul măreț care și-a păstrat de la daci numele de botez, cunoscut abia în câteva colțuri întunecoase ale geografiei moderne, sub numele de muntele Pion, își înalță capul pleșuv către soare și răspândește apoi în juru-i cu dragoste bogățiile bătrânelor lui coaste înverzite, până la câmpia pe care între toate parcă o iubește — ca pe o fiică mai mare a lui.

Stranie ursită a lucrurilor: ca și oamenii, lucrurile neînsuflețite au aceeași soartă. Din pricină că vederile acestea n-au avut pictor, nici poet, pentru că itinerarii mincinoase n-au arătat artiștilor amatori cărări necunoscute spre locuri feciorelnice și sălbatice, atinse numai de pașii sfioaselor căprioare, ai sperioșilor cerbi și ai pletoșilor ciobani, din această pricină nici poeți, nici pictori, nici călători n-au venit să le salute.

Frumos în frăgezimea și tinerețea lui, desfăcându-se pe nesimțite de la poalele Ceahlăului, șesul larg al Hangului se desfășoară cu ogoare bogate, cu livezi verzi, cu sate pitorești, tăiat ici-colo de ațe subțiri de apă cu dulce murmur, care merg să sporească limpezile unde ale Arvei moldovenești. La stânga se înalță, cu gingășie tăiat, un runc verde, întâia treaptă a Ceahlăului, ascunzând văilor capu-i pletos, care, văzut de la depărtare de 80 de leghe, seamănă cu zidurile fabulosului turn al lui Babel! La dreapta Bistriței, culmi acoperite cu pășuni, pe care pasc sute de turme, se ridică trepte-trepte făcând loc la râpi adânci, albiile obișnuite ale șuvoaielor mânioase, care lasă de obicei pe urmele lor sfărâmăturile smulse munților și pădurilor, și se împreunează deasupra Hangului la trecătoarea Dealul-Doamnei, zisă așa pentru același lucru pentru care singurului drum de trăsuri care trece prin aceste ținuturi i se zice Drumul Domnitorului, în amintirea călătoriei pe care măriile lor au făcut-o pe aici. Molatic și parfumat, ca o grecoaică, legănat parcă de șuvoaiele lui, țărmurele stâng al Bistriței îmbrățișează cu dragoste largile poale ale Ceahlăului și adună parcă capricios, la o cotitură depărtată, satul Răpciuni, unde câteva căsuțe albe se adăpostesc la umbra brazilor care le-au văzut înălțându-se. Râul, oglindind piscurile care-l înconjoară, ca un brâu înflorit și larg îi încinge mijlocul. Ușoară ca o săgeată, o plută — schelet întocmit din coastele bătrâne ale munților — se repede în salturi pe povârnișul apei, și ecoul valurilor și ecoul glasului aspru al cârmaciului, care duce pluta, se pierd în depărtări.

Apoi când soarele își grămădește focurile în văi, când ogoarele și fânațurile, cetinile coastelor împădurite și crucea de alamă a unei umile chinovii scânteiază, și când zarea se tulbură și împrăștie pe munți valu-i de aburi, te crezi ca-ntr-un vis al închipuirii, în care, dormitând ușor, sufletul singur parcă se bucură și se lasă dus ca de o leneșă voluptate.

Dacă nu vrei să urmezi drumul mare, ci treci podul îndrăzneț aruncat peste Bistrița aproape în fața curții boierești, dai prin frumosul sat Răpciuni, zâmbind în verdeață; și după ce ai lăsat în stânga într-o întunecată adâncătură săhăstria de la Hangu, care în veacul nostru prea pozitivist nu mai e cercetată decât din nelegiuită curiozitate, apuci pe malul Bistriței și mergi în drept cu drumul cel mare care urcă și coboară, se pierde și se arată iar, urmând frământările munților sterpi în care e săpat. Priveliștea se schimbă și după ce ai trecut prin vad Bistricioara miloasă și iute, care-și cară prin țara ungurească undele, după ce ai lăsat îndărăt sătișorul Călugăreni, poteca nu mai înfățișează de o parte decât o râpă adâncă, care se prelungește până la apa tăcută și rece, largă și verzuie aici, și de cealaltă parte un clin repede. Și-aici, printr-un capriciu, muntele împădurit din stânga se trage domol îndărăt, alcătuind un arc regulat, și Bistrița aruncându-se deodată de partea ceastălaltă, cu un vuiet adânc, încheie cercul cu zidurile înalte ale râpii ei drepte.

Cam la trei bătăi de pușcă, în fața unei adâncituri, unde din nou cele două râuri vrăjmașe se apropie, se zărește stând drept, căruntă ca un turn singuratic, o stâncă uriașă, care pare că răsare din șes și se zvârle îndrăzneață spre ceruri. O ramură săracă de tei, pe care o clatină vântul, se cațără pe creasta ei. Înaltă de patruzeci de picioare, așezată pe o temelie rotundă, potrivit tăiată, mulți călători, ca și mine, la întâia ocolire, o vor lua de departe drept o clădire îndrăzneață, rămasă din străvechi vremuri; dar când te uiți la așezarea ei în șes, departe de mai mult de 500 de pași de orice înălțime, când i-ai pipăit cu mâna cremenea dintr-o bucată, în crăpăturile căreia vremea a aruncat un fel de mușchi gălbui, rămâi tăcut și mic în fața mărețului uriaș; ai de-a face parcă cu una din stâncile scăpate din mâinile titanilor trăsniți, ori chiar cu un titan amenințând iarăși Olimpul, sub o nouă formă. La treizeci de picioare de la pământ, o muchie mai ieșită a stâncii alcătuiește ca un fel de cerdac, deasupra căruia se înalță creasta, puțintel încovoiată și încununată de o mladă plecată de tei, care a și dat pietrei numele lui, mai mult spre a face să se uite alt nume grozav, pe care ciobanii nu-l rostesc decât în șoaptă și făcându-și cruce ca buni creștini.

Ca un adevărat turist care a cercetat Șvițera, țara turnurilor, și ca un om care știe pe de rost pe Dumas, descălecai repede de pe cal și, scoțând din buzunar cuțitul, spre marea uimire a însoțitorilor mei și a unui sătean care se alăturase de noi, zgâriai pe zidul curat un nume necunoscut.

— Boierule, strigă țăranul zvârlindu-și în sus căciula de oaie, nu vezi colo lângă rădăcina teiului ceva care seamănă cu un baltag?
— Unde, voinice? Colo, sus? Nu văd nimica.
— Nu se poate, boierule; este.
— Ei, și ce lucru grozav e coada aceea de baltag? Săteanul mă privi c-un fel de batjocură, pe care o ghiceam sub respectul pe care țăranii îl arată de obicei boierimii
— și batjocura se vădi mai ales în titlul pe care mi-l dădu el după aceea:
— Domnule, urmă el, pot să-ți spun în două vorbe istoria mănunchiului aceluia pe care eu și toți muntenii îl vedem. A fost odată în munții noștri un voinic între voinici, groaza granițelor; ispravnicii, zapciii, cazacii lor și toți ciocoii îi ziceau hoț, iar ciobanii îi ziceau "Vasile cel mare". După ce Vasile cel mare (pe capul lui se pusese 1.000 de galbeni) schimba câteva focuri de pușcă cu ispravnicii, după ce prăda vreun călugăr bogat și pustia câteva sate ungurești la graniță, după ce spărgea o mănăstire și dobora cu baltagul lui ascuțit pe vreun cazac încăpățânat, venea cu tovarășii lui aici, lângă piatra asta, și se luau la întrecere, să vadă cine-a zvârli mai sus baltagul. Într-o zi, bărdița s-a înfipt în capul uriașului ș-a rămas în ramurile teiului; și acolo-i și astăzi!

Mă prefăcui c-o văd, dar ciceronele meu vedeam eu că nu mă iertase.

— Ia ascultă, voinice, începui eu iar după o tăcere lungă și tot privind stânca, după ce toate celelalte forme fuseseră împlinite, poți să-mi spui de unde a venit piatra asta pe pământul Hangului, căci, după cât mi-i socotința, nu-i fi adus-o dumneata?
— Ferească Dumnezeu! strigă omul cu nevinovăție, făcându-și cruce.
— Atunci de unde-i?
— Apoi când te-i sui pe Ceahlău, ai să vezi dumneata singur de unde a fost smulsă de o altă mână, nu de-a mea.
— Și altceva nu mai știi despre dânsa?
— Ba da, domnule, cum nu?... dar...
Și munteanul se scărpină după ureche.
— Ei, spune...
— Apoi asta-i istorie necurată, și popa nu ne lasă s-o spunem...
— Ia ascultă, prietene, tare aș vrea să aflu ce nu te lasă popa să spui; uite banul ista, să-l dai popii să-ți citească o moliftă, și istalalt, ca să mă pomenești când îi cinsti un pahar de rachiu...
— Atuncea îngăduie să-mi fac întâi cruce, căci, vedeți dumneavoastră, istoria asta i-o istorie grozavă pentru un creștin, pentru un locuitor din valea asta pe care o hrănește Bistrița...
— Bine, fă-ți cruce, dar grăbește-te...

M-am lungit în iarbă, cu capul rezemat de stâncă, cu luleaua în mână și cu ochii îndreptați spre crâșma pitorească din Gura Largului, șuvoi lat și mânios la vremea dezghețurilor, care se lasă în vale dintr-un gâtlej întunecos, bântuit noaptea — zic muntenii — de duhuri necurate, care se arată drumeților întârziați.

Daco-romanul — căci acuma-i hotărât că noi suntem un amestec de urmași ai romanilor cu coborâtorii lui Decebal — își duse mâna la cușma ușor plesnită într-o parte la vârf, așa cum se vede într-un tablou al domnului Asachi, primi banii, îi puse cu grijă -- după ce-i privi și pe față și pe dos — în chimiru-i larg, și se pregăti în picioare să-mi spuie povestea.

Era un flăcău frumos munteanul, subțire-n mijloc, cu pieptul păros descoperit; ochii îi scânteiau de viață și cutezare; de pe capu-i ras de trei degete deasupra frunții mici și ușor încruntate, scăpătau plete lungi castanii, care cădeau pe umerii lui largi. Fața-i sălbatică era deschisă ca la toți oamenii de la munte, cu un zâmbet amar totuși, care nu se vede numai la munteni, ci la toți țăranii Moldovei. O pornire firească, ori o amintire le pune această pecete. Un chimir lat de piele de căprioară, cuprinzând tot ce este trebuincios munteanului: un cuțit frumos, o lulea, o pungă și un amnar lung legat de cingătoare c-o curelușă ori un lănțujel de fier — strânge în jurul coapselor o cămașă lungă, cu mâneci largi, cusută la gât cu arnici felurit colorat și căzând peste ițari groși. O traistă cu merinde i-atârnă de gât, opinci, un baltag și un suman scurt, aruncat în voie pe umăr, îi întregeau îmbrăcămintea. Nu-i asta oare o îmbrăcăminte primitivă, pitorească și îndemânoasă, obiect de mirare pentru rarii călători care ne cercetează? Căci totul e nevinovat, simplu și frumos în poporul acesta incult; el însuși și obiceiurile-i de om primitor și cu inima deschisă, credințele-i și eresurile-i din vremi păgâne amestecate cu tainele creștinismului; viața-i aspră și zbuciumată; bunul lui simț, cu învățăminte cuminți pe care, deși lipsit de învățătură, i-l dau obiceiurile patriarhale; tradițiile din vremuri mai bune și deprinderile-i libere. Nu-i oare rușine ca niște străini să-și fi aruncat mai întâi ochii asupra poporului nostru, pe când ai noștri petrec copiind pe străini și calcă în picioare și nu bagă în seamă o comoară așa de bogată?

E cu neputință să dau simplicitatea energică a vorbirii daco-romanului, ale cărui plete aruncate pe spate fâlfâiau în voia unui vânt ușor, venind dinspre Bistrița. Vorbirea moldovanului e scurtă, ca și a latinului, vioaie și înflorită, cu amestecu-i de idiome scitice. A încerca să traduci dintr-o limbă înseamnă să abați un pârâu din albia-i de mușchi: în canalul curat săpat, apa nu mai are murmurul de altădată, nici adierile-i singuratice.

V[modifică]

Când soarele rumenește piatra aceasta întunecată, ori o păsărică fără grijă cântă pe o ramură subțire a teiului deșteptarea zorilor, noi trecem pe aici fără grijă, șuierând. Dar când umbra umple încet-încet văile, și muntele în limba lui spune povești tainice brazilor bătrâni, iar Bistrița, înainte de a adormi, își suspină rugăciunea de seară, atuncea din coastele uriașului scapătă vuiete adânci, glasuri nelămurite, blesteme grozave, ca la o beție mare, și crâșniri de dinți, care înspăimântă împrejurimile. Chiar Ceahlăul răspunde înăbușit; râsete de spaimă, ca cele ale pedepsiților din iad, deșteaptă în cutremur toată suflarea... și la lucirile focurilor, ciobanii văd tremurând cum se înalță o stafie uriașă. Apele Bistriței fierb și bat înfiorate țărmurile cu spumă sângerată, mugesc vânturile, brazii își încovoaie crestele mândre, fiarele urlă-n codri, și luna pălită se ascunde dincolo de zări...

— Pentru că, vezi dumneata, domnule, piatra asta-i piatra dracului!
— Cum a dracului? Dar atunci de ce-i zici a teiului?
— De ce? Odată, un cioban vrednic, cum se găsesc mulți prin părțile noastre, și-a pus în gând să scape stânca din ghearele necuratului. Într-o bună zi, și-a luat baltagul pe umăr, și-a pus în glugă merinde pe o săptămână — și a coborât, s-a dus în pădurile de la șesuri. De acolo a adus un pui de tei, care prin munții noștri nu se află. Și după ce a dat la pământ brazii cei vechi, care împresurau pe atuncea stânca blestemată, s-a aburcat voinicește până deasupra. Cățărându-se pe crengi, înțepenindu-se cu mâinile și cu picioarele, a răsădit sus teiul — dar jos nu s-a mai coborât... Mlada a prins rădăcină, dar de atâtea veacuri, iaca așa cum o vezi, tot închircită a rămas....
— Ei, și ce s-a întâmplat cu ciobanul?
— Nu se știe, domnule. În vremea de demult, oamenii uitaseră înțeleapta viață a părinților, părăseau slujba Domnului și trăiau în ticăloșie și nelegiuire, uitând până și de pedeapsa dintru început dată de Dumnezeu. În vremea aceea, Diavolul s-a dus într-o zi la Dumnezeu. Domnul l-a primit cu toată cinstea, așa cum se cuvine să se poarte între ei cei mari. Căci adevărat e că Dumnezeu e stăpânul cerului și al pământului, dar Diavolul se luptă și el pentru stăpânirea pământului cu vrednicie și chiar și domnește el în lume ș-o poartă cum îi place, iar Dumnezeu e stăpân numai cu numele, și are dreptul să orânduiască mersul vremii, primăvara, vara și celelalte, în care, dealtfel, și Diavolul își vâră coada destul de des. Amândouă măririle purtau pe față pecetea grijilor și îndeletnicirilor lor. Dumnezeu era cu obrazul întunecat din pricina nelegiuirilor din zi în zi mai mari ale oamenilor, ochii însă erau plini de bunătate și era gata să ierte. Iar Diavolul sta dârz și înțepat, zâmbind cu răutate, căci trebile lui megeau mai bine decât oricând și în împărăția lui furnicau ispravnicii, zapciii, ciocoii și alți oameni de toată mâna. S-au pus la masă, și după ce-au băut acolo câteva paliciuri de vin de Cotnari și de Odobești, li s-au mai descrețit frunțile, și au prins a vorbi de una, de alta.
— Doamne, zice Diavolul, umplându-și a patra oară paharul. Ferice trebuie să fie țara unde se face vinul ista de Cotnari.
— Nu prea, răspunse Domnul, abia acum începe să se dezmorțească, dar i-a merge mai bine după cât nădăjduiesc.
— Hei, și istlalt vin de Odobești nu-i rău, are dulce miroaznă. Au mai cinstit ei așa câteva butelci, după aceea au prins să vorbească politicale
— așa precum se obișnuiește la mese boierești. Dumnezeu se jeluia de orbirea oamenilor, de stricăciunea tuturor de sus până jos, de minciună, de lene, de fățărnicie — căreia boierii îi zic "politețe" --, de nerușinarea femeilor, de zgârcenie și destrăbălare, de îndrumarea care se reazemă nu pe destoinicie, ci pe parale. Iar Diavolul dimpotrivă arăta — și știa el de ce — că toate merg strună și că tocmai omenirea e cel mai de căpetenie lucru pe care l-a făcut Dumnezeu pe lume. După cum se știe, smerenia nu prea-i partea Diavolului.

Cam amețit de băutură, a început să strige:

— Știi ce, Doamne? Măria-ta ești prea bun, de te mai necăjești cu asemenea ticăloși...
— Da, meștere Satana, ticăloși cât vrei, dar sunt copiii mei.
— Halal copii, n-am ce zice. Dar mai degrabă-s ai mei, căci, deși le-ai trimis potop, războaie și arhangheli, ei mai degrabă urmează sfaturile mele.

Dumnezeu a tresărit, apoi a spus cu liniște:

— Tocmai asta mă mâhnește mai mult. Diavolul deocamdată n-a răspuns nimic, ochii lui însă scânteiară năprasnic. Cu glas tremurător și prefăcut vorbi:
— La urma urmei, stăpâne, toți oamenii aceștia sunt niște nemulțumitori și niște răi. Ia uită-te cum merge lumea, bisericile cad în risipă, călugărașii se duc și popii nu mai cred; duminica nu se mai înalță tămâie la cer. Să fiu în locu-ți, stăpâne, le-aș arăta eu — le-aș trimite iar ca-n vremurile vechi o pedeapsă, să le vie mintea la loc. Știi, Doamne, că mie îmi place să te slujesc. Dacă binevoiești, pot să mă însărcinez cu pedepsirea oamenilor.

Diavolul, potrivind ura pe care o are el asupra neamului omenesc cu tăcuta mâhnire a lui Dumnezeu, voia să-și potolească ura aceasta zdrobind pe oameni. Pe puterea lui punea el mare preț.

— Ei, stăpâne, zice iar, văzând că Domnul tace, ce zici? Primești?
— Primesc, răspunde Dumnezeu, dar c-o tocmeală.
— Bine, să vedem.
— Dacă nu-i izbândi, să nu ceri ajutor de la mine. Diavolul zâmbi cu dispreț.
— Asta — jur.
— Pe ce, jupâne Diavole?
— Chiar pe mine, stăpâne. Diavolul se socotea măreț în clipa aceasta, și obrăznicia lui spori.
— Mai mult chiar, adause el, eu ți-oi pedepsi pe ticăloșii aceștia chiar fără să mă slujesc de toate puterile mele. Și grăind, apăsă asupra vorbelor acestora.
— Da' știi tu, jupâne Satana, că ești cam lăudăros pe ziua de azi?
— Se poate, dar așa e cum spun eu.
— Nu cred.
— Cum?
— De ce mijloace vrei să te slujești?
— De unul singur, de potop.
— Ia lasă, dragă, oamenii nu se mai tem de apă, de când au iscodit vapoarele... Potopu-i lucru vechi...
— Tare bine, îl întineresc eu.
— Ia ascultă, îți mai spun încă o dată că n-ai să faci nimic.
— Ba mă pun rămășag că fac.
— Pun și eu prinsoare că nu faci...
— Bine, dar pe ce ne prindem? --Ascultă, zice Dumnezeu, mă știi darnic și blajin. Toți au slăbiciuni, și slăbiciunile tale sunt obrăznicia și o fudulie fără pereche. Dacă pierzi rămășagul, ai să rămâi ca și până acuma; dacă câștigi, uit tot ce s-a petrecut între noi și te fac iar mai mare peste îngeri.

Atunci, cu nerușinare, Satana a slobozit un râs prelungit; și oamenii de pe pământ socotiră că a tunat în ceruri.

— Ia ascultă, jupâne Satana, știi că ești obraznic?
— Mă rog de iertare, stăpâne, dar la noi în iad uiți cum să te porți cu lumea.
— Atuncea adă-ți aminte de-acu înainte.
— Iartă-mă iar, stăpâne, dar pe când hotărâm ziua?
— De azi în trei zile.
— Tare bine; am două zile și douăzeci și patru de ceasuri fără câteva clipe — mai mult decât îmi trebuie. După vorbele acestea, întovărășite de un zâmbet drăcesc, Satana și-a luat rămas bun de la Dumnezeu și, desfășurându-și aripile uriașe, își dădu drumul în văzduh și se duse să steie de vorbă cu niște filozofi fără nici o para în pungă, care cu orice preț voiau să aducă pe pământ bunătatea din vremurile vechi, și mai ales râvneau împărțirea bunurilor.

Și-a treia zi, noaptea, era vreme de furtună și munții păreau că se clatină din temelii. Vuietele văilor se amestecau cu mugetele tunetului; prin pânza luminoasă și repede a fulgerelor, cădea ploaia cu găleata. Șuvoaiele crescute deodată se rostogoleau din măruntaiele munților, mânioase; în drumul lor nebun și rătăcit duceau bucăți de stâncă și brazi întregi dezrădăcinați de vijelie. Zgomotând cu grozave răsunete, brazii pârâiau în codri, dărâmați ca sub lovituri de secure, și vântul prăvălit în hău mugea cu îndrăcită mânie.

Dar încet-încet furtuna se domolește, ploaia contenește. Luna, gânditoare și mâhnită, ca o mireasă părăsită, își mișca încet fața argintată deasupra Ceahlăului și se ascundea în dosul vreunui nour, rămășiță a furtunii, pe care un vânt ușor îl mână către miazănoapte. Florile scuturau ca boabe de mărgăritare picăturile ploii, răspândind mireasmă dulce și subțire, ca după vijelie. Ramurile se ridicau încet și glasul depărtat al șuvoaielor tăcea din vreme în vreme. Umbra uriașă a Ceahlăului bătrân se lungea pe vale, însă ca o înfiorare peste fire... Ici-colo raze pălite de lună străbăteau printre nouri, albeau undele fugare și intrau iar în ascunzișul lor din văzduh. Întreaga fire, așa de frumoasă de obicei, așa de gingașă, cu miresmele ei, cu zâmbetele ori cu plângerile ei, care picurau după furtună de pe orice frunză, părea în noaptea aceea în stăpânirea unei uimiri nespuse, ca un om care ar trece nepăsător pe lângă o femeie frumoasă.

În vremea asta pe malul drept al Bistriței, deasupra Buhalniței, pe piscul Grohotișului, un cioban deșteptat de furtună își ațâța iar focul, ca să-și usuce opincile. Un câine de la stână, mânios, porni o plângere grozavă de urlete, cuprins ca de cumplită spaimă. În țarc, oile, berbecii și caprele se zbăteau. Ciobanul slobozi chiote lungi și cumplite — Hu-hu! — care alungă fiarele. Răsunetul tremurător se deșteptă în munți; din râpă în râpă, vuietul se prelungi; dar în loc să se zvârlă spre pădure, câinele, cu coama zbârlită și cu spume la gură, se ghemuia în cioban. Caprele și oile nu mai aveau astâmpăr. Ciobanul își făcu cruce de trei ori, socotind în gândul lui că nu-i lucru curat. Se uită în juru-i, și deodată, pe nesimțite, își aținti privirile, ca fermecat, asupra Ceahlăului. Luna cobora încet-încet după o stâncă, valea era cufundată în întuneric, numai fruntea pleșuvă a Ceahlăului, luminată, se desfăcea albă din umbra nopții, care stăpânea poalele muntelui, îi cuprinsese și coastele și se urca încet-încet spre vârfuri. Înspre partea văii, pe marginea stâncii care încununează Ceahlăul, era așezat cineva negru, mare. Alene, plecat într-o rână, cu mâna dreaptă se sprijinea de un bolovan, adus în sus, anume pus parcă acolo spre a sluji de parmaclâc așezăturii. Ochii îi scânteiau ca focuri rătăcite pe munți și cătau spre vale plini de răutate. Umbra lui se zugrăvea pe stâncile mai înalte care împresură muchea spre Țara Ungurească, creștea și scădea pe măsură ce trupul se mișca. Șopotul izvorului limpede și rece care țâșnea dintr-o stâncă părea că-l leagănă mângâietor în gândurile lui. Noaptea era târzie; se zărea geana de ziuă.

Un zgomot grozav se auzi, și cu mâna tot rezemată de stâncă, umbra zvâcni în picioare. "Hai! zise, a venit ceasul, am câștigat rămășagul; a mea e lumea." Aici iar rătăci un zâmbet drăcesc pe buzele ei. "Și poate — urmă — poate n-are să mă mai puie în capul cetelor îngerești..."

La vorbele acestea, Diavolul (căci el era) își desfăcu aripile. Ridicând dintr-o clătinătură stânca, pluti o clipă pe deasupra Ceahlăului. Se îndrepta spre gura Bistriței, când o chemare ascuțită sună în văi. Era cântecul de veghe al cocoșului. Și știi dumneata, domnule, că noaptea e a Diavolului, de cu seară până la cântători. Iacă așa. Diavolul se cutremură, își descleștă ghearele, și stânca pe care o vezi a căzut greu.

Trei zile și trei nopți a plouat cu mânie. Șuvoaiele duceau departe pe Bistrița revărsată bucăți de case, brazi fărâmați, stejari uriași și trupuri zdrobite. Numai piatra a rămas pe loc și se împotrivește și fulgerului, când trăsnește pe vârful ei. Diavolul își făcuse planul să oprească Bistrița din cale, și apele, crescând întruna din clipă în clipă, să reverse și să înece lumea.

Câteodată, în nopțile urâte, se așează iar pe stânca de sus... Atunci, ca la o vrajă, toate tac, și toate focurile se sting...

Daco-romanul își isprăvise povestea. Eu mai stătui încă câteva clipe în fața uriașului, în admirare, trăgând din ciubucu-mi drag și suflându-i în nas liniștite și mărețe învăluiri de fum. Apoi după ce mai trecui o dată cu cuțitul peste numele pe care-l scrijelasem, de teamă să nu se șteargă prea curând, mă zvârlii pe cal, lăsându-l în seama diavolului.

Pe când treceam în vad Bistrița, ca să mergem să facem cunoștință cu rachiul prințului Cantacuzino de la crâșma din Gura Largului, țăranul meu îmi zise:

— Ciudat lucru ai mai făcut și dumneata, domnule...
— Ce lucru, măi voinice?
— Apoi ce făceai cu cuțitul dumitale...? frumos cuțit, n-am ce zice...
— Îmi însemnam numele.
— Și pentru ce?
— Pentru ca alți călători, care-or veni după mine, să-l vadă.
— Muncă prăpădită, domnule, ori vrei să șăguiești... De douăzeci și cinci de ani, de când cunosc Piatra Teiului, deși trec pe aci o mulțime de boieri și de ciocoi, n-am văzut pe unul măcar oprindu-se, dar încă să-și scrie numele!...

Cititorule și respectabil public, pentru că soarta, care orânduiește așa de ciudate lucruri când își dă osteneala, a vrut ca amintirile unui călător, îngropate în portofoliul lui, și care nu-s cu adevărat frumoase decât în amintire, să ajungă obiect de publicare, declar, părăsind orice amor propriu, că eu mă dau frumușel deoparte și las pe Diavol să se descurce cu dumneavoastră cum o putea. Treaba lui ș-a dumneavoastră. — Am zis.