Pianul somnambul

Pianul somnambul de Constant Tonegaru

Publicată în Caiet de poezie, vol. 2, Revista Fundațiilor Regale, București, 1947

Prin dreptul Lunii păream pești în acuarium
urmărind sepii înaripate trecând peste pădure;
cu glorie teribilă mi-am lăsat instrumentul de vânat om
nepăsător dacă printre tufe va veni cineva să mi-l fure.

Am renunțat să ocup sediul statuilor din capitală
privind cum cad stelele pe dantura unui pian
întocmai ca 'ntr'un muzeu în aer liber
rotindu-și pe ruine coada de păun antedeluvian.

Mi-r fi dat îngerii onorul căilor planetare
dintr’o insulă aeriană cu domenii forestiere —
călare pe reni ar fi ieșit din taigă
și le-aș fi cântat serenada sângelui uscat în artere.

— Ascultă domnule pian, ascultă-mi chitara , cu coarde vocale,
ascultă cum se îndepărtează coloana în pas alergător,
psst.. . undeva sunt femei neînfruntate de buzele mele,
mă proclam cel mai mare erou, sunt dezertor.

Cu fapta aceasta de arme va trece într’un cântec de lume
și ochii mei cu mișcare plurală de rac
însă obrazul meu ași fi vrut să fie o față de masă smulsă le vânt
împărțită de crengi între fiecare copac.

Să se vorbească indiferent despre soldatul de cârpă
ori regimentul trecând prin pădure să-și scoată bereta,
numai ochii să-mi pâlpâie ca un tezaur părăsit
și câte un om încovoiat să le secere lumina cu silueta.