Pițigoiul și scatiul

Pițigoiul și scatiul
de Petre Ispirescu


Omul strigă, cînd îi pare c-oarccine-l asuprește,
Și pe tot ce-l încongioară îndîrjit el mi-ți robește.
Una zice și-alta face
Și nu stă de loc în pace.
Cînd el boul mi-ți înjugă și pe cal in chingi mi-ți strînge,
Păsări la-nchisoare ține, pentru ce mi se mai plînge?
Asuprirea-i este școala din a lui copilărie.
Nici văzduh, nici foc, nici apă, împotriv-ai sta nu poate;
El răpune vieți multe, și e plin de răutate.
Și cînd s-află cîte vrunui binele s-aducă-n lume,
Prigonit d-ai săi el piere, deși lasă frumos nume.
Păsărarul puse-odată,
Într-o strîmtă prinzătoare
P-un scatiu ușor de minte, cursă pentru zburătoare.
El făcu din păsărică cugetului său unealtă,
Și cu glasuri prefăcute dup-un copaci stînd ascuns,
Zîdărea bietul scatiu să mi-i dea cîte-un răspuns.
Cintezi, pietrușei, sticleți
Și florinți de cei semeți
S-amăgise
Ș-o pățise.
Pițigoiul cu iubire al său cîntec își cînta:
„Cinci
Opinci
Într-un picior
Și tot stă călcîiul gol”.
Cugetînd cu hărnicie d-ale hranei a-și căta;
Cînd pe ăst Scatiu aude duios cum mai ciripește.
De folos voind să-i fie la el iute și pornește,
Ș-acolo mi se punea
Lingă dinsul p-o smicea,
Ascultînd a lui chemare. „Ce tot stai de-mi vorbești tu?
Ieși, îi zise, și te du
Să muncești
S-agonisești
Viata liber s-o petreci; și-n dulcea primăvară
Printre pomii înverziți, de cu ziua pînă seară,
Într-o dragoste unire,
Să întindem preste fire.
Veselia și amorul, urmînd dup-a noastră soartc
Tîrîș,
Grăpiș,
Pîn’ la moarte.”
„Nu pot, răspunse Scatiul, încuiat sunt cu zăvor.”
Pițigoiul meu se duse
Mai aproape ca să cerce de a-i da vrun ajutor ;
Dar se-ntîmpla de se puse
P-un bețișor, ce ținea prinzătoarea bine-ntinsă.
Uscioara se-nchide iute. Pasărea rămîne prinsă…
În deșert cearcă, se bate, ca să iasă d-închisoare.
Mîngîierea o gonește. Și cu ochii țintă-n soare,
Capul își vîrî în grile, puse unghiile-n gît,
Și mai bine voi moartea decît un trai amărît.