Petru, finul lui Dumnezeu

Sari la navigare Sari la căutare
Petru, finul lui Dumnezeu
de Ion Pop-Reteganul
Din revista Luceafărul, anul I, p. 55-57 și 67-70.


Zice că a fost ce a fost... A fost odată o pereche de oameni, un bărbat și o muiere și ei n-au avut nici un copil pînă la bătrînețe, iar la bătrînețe le-a dat Dumnezeu un pruncuț și i-au pus numele Petru Făt-Frumos, finul lui Dumnezeu. Vezi că-l botezase însuși Dumnezeu cu Sfîntul Petru, de aceea i-au pus numele Petru. Amu copilul, ca copiii pînă-s mici, mai plîngea, se mai scîncea, iar la tată-său nu-i chiar venea la socoteală lucrul acesta, îi era greu de atîta plîns și scîncit, că nu era dedat să auză de acelea prin casa lui, că de cînd a fost el mic, uitase, iar el în tinerețe cu boreasa lui nu avusese nici un copil, de aceea amu la bătrînețe-i cădea oarecumva plînsul copilului. Deci cerca fel și formă să-l ogoaie, să nu-i mai țivlească atîta în cel cap bătrîn și cărunt, dar copilul, ca copiii, plîngea cînd îl apuca plînsul, parcă-n butul bătrînului. Odată, cînd plîngea iară copilul, n-are tată-său ce lucra, fără zice, să-l îmbune:

— Taci, dragul tatii, că dacă-i crește ți-oi da pe Fata din răsăritul soarelui, de la șapte babe. Și din minuta aceea de ceas copilul n-a mai plîns de felul felucului. Dar amu copilul, dragii mei și-al lui Dumnezeu sfîntul, creștea într-o zi ca altu în nouă, în nouă ca altu într-un an și așa s-a făcut mare și a ajuns fecior holtei și odată zice cătră tată-său:

— Noa, tată, cînd am fost mic, de am plîns, ai zis că de-oi tăcea mi-i da cînd voi fi mare pe Fata din răsăritul soarelui, de la șapte babe; amu-s mare, dă-mi-o.

— Vai, dragul tatii, cum oi ști eu să-ți dau Fata din răsăritul soarelui de la șapte babe, cînd eu nici n-am visat de ea, numai iac-așa, i-am auzit și eu de nume și am glumit atunci cu tine să te aciu.

— Nu-i nimica, tată, voi aduce-o eu, dacă nu mi-o poți da dumneata, dar fii bun spune-mi fost-ai, dumneata, cătană la husari în tinerețele dumitale?

— Fost, dragul tatii.

— Da mai ții paloșul și calul de atunci?

— Dragul tatii, paloșu-i în cui ruginit și calul a murit de mult și i-am pus capul în par.

— Bine și așa, dă-mi dumneata paloșul așa ruginit cum e, și-mi adă din par căpățîna calului, să mă duc eu să aduc pe Fata din răsăritul soarelui de la șapte babe.

Tată-său, vezi bine, ca cel mai bătrîn și mai cuminte, zicea să se ogoaie locului, să nu plece în ruptul capului după cum nu știu ce și nu știu unde, dar Petru Făt-Frumos era finul lui Dumnezeu, nu se lăsă pînă-i dete tată-său paloșul cel ruginit și capul cel de cal, apoi își luă sănătate bună de la părinți și: calea și valea!

S-a tot dus, s-a tot dus, pînă a ajuns la curțile Sfintei Vineri. Sfînta Vinere nu era acasă, era la biserică și casa-i era singură, cu ușa trasă și cu mătura în ușă, cum pun muierile cînd ies numai pînă în vecini. Petru intră înlăuntru, mătură în casă frumos, duse gozul și făcu foc și – cînd gîndea că vine Sfînta Vineri – se ascunse după casă, după ce – vezi bine – rezimă mătura în ușă, cum o aflase. Și veni Sfînta Vinere de la biserică, și-i păru bine că își află casa măturată și foc în vatră. Numai decît a priceput că a fost cineva pe la ea, că pînă atunci casa și-o afla cum și-o lăsa, și foc făcea ea, de vrea să aibă foc, de unde nu – nu era făcut. Și zice Sfînta Vinere:

— Cine a făcut binele acesta cu mine? Că de-i hulă de pădure, să se bage mai afund în pădure, că am o cățea cu dinții de fier și măselele de oțel, și de-o slobod tot smicuri și bucățele îl face; dar de-i om bun să vie încoace, că, de nu are putere, îi dau eu; de n-are vedere, îi dau eu.

— Îs om bun, mătușă.

— Atunci ieși afară!

Atunci a ieșit feciorul de unde a fost ascuns, iar Sfînta Vinere l-a întrebat:

— Ce vînturi te poartă pe aicea, pe unde nici pasărea măiastră nu umblă, necum om pămîntean?

Iar feciorul a răspuns așa:

— Vai, mătușă, vreau să mă duc să aflu Fata din răsărit de soare de la șapte babe; nu știi dumneata încotro e?

— Vai, dragul mătușii, eu nu știu, fără na cutea asta, și de a veni vrun năcaz pe capul tău, arunc-o numai peste cap înapoi, dar să nu te uiți înapoi. Amu du-te la soru-mea, la Sfînta Sîmbătă, că ea poate să știe unde-i fata pe care o cauți tu, că-i mai bătrînă decît mine și umblă mai sus decît mine.

Amu își ia Petru Făt-Frumos, finu lui Dumnezeu, sănătate bună de la Sfînta Vinere, îi sărută mîna și se tot duce pînă dă de casa Sfintei Sîmbete.

Sfînta Sîmbătă încă era la biserică, și a fost lăsat ușa tinzii trasă și mătura-n ușă. El a intrat înlăuntru și s-a apucat a mătura prin casă, apoi a dus gozul și a făcut foc și cînd a gîndit că vine Sfînta Sîmbătă de la biserică, s-a ascuns, să nu deie numaidecît de el. Într-aceea vine Sfînta Sîmbătă de la biserică și se bucură că-și află casa măturată și focul aprins în vatră, dar se miră că oare cine i-a făcut ei slujba asta, că pînă într-aceea își afla casa cum și-o lăsa. Apoi începe:

— Cine-i acela, care a făcut binele acesta cu mine, că de-i hulă de pădure să se bage mai afund în pădure, că am o cățea cu dinți de fier și cu măselele de oțel și de-o slobod tot smicuri și bucățele-l face; dar de-i om bun să vie-ncoace, că de n-are putere îi dau eu, de n-are vedere îi dau eu!

— Îs om bun, mătușă.

— Atunci ieși afară să te văd!

Și a ieșit Petru afară, de unde era ascuns, și Sfînta Sîmbătă îl întrebă:

— Ce vînturi te poartă p-aici, voinice, că p-aicea nici pasăre măiastră nu umblă, decum om pămîntean?

— Vai, mătușă, vreau să mă duc să aduc pe Fata din răsărit de soare de la șapte babe, și nu știu încătrău să pornesc, nu m-ai ști dumneata învăța?

— Vai, dragul mătușei, eu nu știu unde s-o poți afla, dar na peria asta, și de-i da de ceva rău, arunc-o numai peste cap și nu te uita-napoi. Acum du-te la sora mea, la Sfînta Duminecă, doară ea-ți va ști spune unde-i pe cine cauți.

Și a sărutat feciorul mîna Sfintei Sîmbete și s-a tot dus, s-a tot dus multă lume împărăție, ca Dumnezeu să ne ție, că din poveste, multă și frumoasă este, multă și frumoasă să ascultați și dumneavoastră, că eu cîtă biată voi ști, toată aci voi povesti; și s-a dus pînă la Sfînta Duminică. Dar și la Sfînta Duminecă a aflat mătura-n ușă, că era la biserică. Aci încă s-a pus Petru Făt-Frumos, finul lui Dumnezeu și a făcut rînd bun în casă, apoi a făcut foc în vatră și s-a ascuns să nu deie Sfînta Duminecă cu ochii îndată de el, cînd va veni de la biserică. Și cînd a ajuns Sfînta Duminecă acasă, s-a mirat că oare cine i-a făcut ei rînd bun prin casă și foc în vatră și a zis: oare cine a făcut binele acesta cu mine, că de-i hulă de pădure, să intre mai afund în pădure, că am o cățea cu dinții de fier și cu măselele de oțel și de o slobod, tot smîcuri și bucățele îl fac, dar de-i om bun, să vie-ncoace, că de n-are putere îi dau eu, de n-are vedere îi dau eu.

Iar feciorul, care auzea vorbele Sfintei Duminici, a răspuns din ascunzătoarea lui:

— Îs om bun, mătușă și a venit înaintea Sfintei Duminici. Iar ea l-a întrebat:

— Ce vînturi te poartă pe aicea, voinice, că p-aicea nici pasăre măiastră nu umblă, necum om pămîntean?

— Vai, mătușă, vreau să mă duc să-mi aduc pe Fata din răsărit de soare, de la șapte babe, și nu știu drumul; nu m-ai putea dumneata îndrepta?

— O, dragul mătușii, eu calea o știu, dar eu mă tem că în zadar ți-i bate picioarele p-acolo, ce puteri ai tu, că acolo-i anevoie de mers?

— D-apoi, eu mă pot face ce vreau: purece, pasăre, muscă, iepure, șarpe...

— Atunci e bine; na năframa asta albă și de va da vro răutate asupra ta, arunc-o peste cap și nu te uita înapoi; și na războiul acesta, și te du p-aici încolo, că-i nimeri oblu la casa celor șapte babe. Dar să ai de grije, că din cele șapte babe, șase în toată ziua merg la biserică, iar una rămîne acasă, de le face de ameaz și grijește de fată. Una din ele, care-i mai bătrînă, are un ochi mare în frunte ca un tănier și cu acela toate le vede. Și ai grije, că fata-i după cuier învălită într-o năframă. Tu du războiul și-l pune sub fereastră și apoi fă ce-i face și te ascunde bine, să nu te afle. Că ele, cînd vin de la biserică, ocolesc mai întîi casa de două ori, să vază nu-i cineva p-acolo.

Și așa a făcut Petrea, a luat de la Sfînta Duminică războiul care era tot de aur, cu talpe de aur, cu fustei și tălpigi de aur, cu ciocane și cu suluri de aur, cu brîcle și cu ițe de aur, cu un cuvînt cu totului tot de aur – și a sărutat mîna Sfintei Dumineci și și-a luat de la ea sănătate bună și s-a cam mai dus. Multă vreme s-o fi tot dus el pînă a dat de casa celor șapte babe și cum a ajuns acolo, a pus războiul sub fereastră și s-a ascuns între niște tufe din dosul casei. Nu mult după aceea vin și babele de la biserică și să minunează de mîndrenia cea de război și uită să deie raita pe după casă, să vadă n-au pe cineva străin p-acolo. Să tot înhoalbă ele mult la război apoi își aduc aminte că baba cea din casă poate nu l-a văzut încă și o strigă și pe ea: haida, tu, de vezi ce ni-a dat Dumnezeu aici la fereastră, pînă am fost noi la biserică. Și-a ieșit baba cea din casă și-a prins a se mira de mîndrenia de război.

Dar pîn-atunci feciorul a ieșit de unde era ascuns, s-a dus în casă și-a luat de după cuier fata – care era învălită într-o năframă, și-a pus-o-n sîn, apoi a trîntit căpățîna de cal jos, și s-a făcut din ea un cal frumos, frumos, și s-a repezit în spatele calului și... calea și valea, băiete!

Babele tot sta și prohedea războiul cel de aur, dar într-un tîrziu își aduc aminte că fata lor încă nu l-a văzut, deci merg s-o ducă și pe ea să-l vadă. Adică după cuier, locul gol. Acum hai pe căutate, babe, vădu-vă șperlă, să vă văd! O caută-n sus, o caută-n jos, o caută-n dreapta, o caută-n stînga nu-i și nu-i! Atunci zice hăranca cea mai bătrînă:

— Tu, războiul ăsta ne-a dus fata, haidați după ea!

— Hai! Dar unde? încotro?

— Bine ziceți!

Și se uită baba cu ochiul ei cel cît tănierul într-o parte, și se uită într-altă parte, pîn-odată bate-n palme și zice:

— Hai, suratelor, haideți după mine, că-i pierd din vedere.

Și se iau cele șapte babe tot într-un suflet, de gîndeai că-s căprioare, nu babe, așa călcau peste văi și dealuri, de-a dreptul, nu mai umblau bătînd drumul, că drumu-i cu cotituri iar lor le era să nu scape pe tineri din vedere. Mergeau ele și celelalte babe, cum mergeau, dar mergea baba cea cu ochiul cît tănierul, de colb, colb, îi ieșea din călcîie; toată lumea o vedea c-o falcă-n cer, cu alta în pămînt, cu una stele măturînd, cu ceilaltă pămîntul arînd. Și fugeau și tinerii călare pe calul lor, de fuge un om pe lume, dar odată simțesc că-i arde ceva în spate.

Atunci Petrea Făt-Frumos, finul lui Dumnezeu, aruncă cutea peste cap, și iată, dragii mei și-ai lui Dumnezeu sfîntul, că se face din cute un munte de piatră nalt pînă în cer și lung de la un capăt de lume pînă la celalalt.

Dau babele să urce pe munte în sus, dar lunecau și cădeau jos, că era luciu ca gheața, dau să meargă pînă la capătul lui, dar unde-i e capătul? Se pun dară a roade la munte, cum rod șoarecii la caș, și-și fac un drum de putea trece în voia cea bună un car cu șase boi încărcat de fîn. Și hai după tineri! Du-te, du-te, pînă-i mai ajunge. Atunci, cînd simți Petrea că-l arde ceva în spate, aruncă peria peste cap și se făcu, drăguț Doamne, din perie o pădure mare și deasă, naltă și groasă, de era pînă în naltul cerului și lată de un capăt de lume pînă la celalalt. Cînd ajung babele la pădure, nu mai umblă ocolind, că vedeau ele că înzădar le-ar fi munca, ci se apucă a roade la pădure, de-și făcură o cale cît putea trece în voia cea bună un car cu șase boi încărcat cu paie. Și hai după tineri! Du-te, du-te! Cînd era p-aci, p-aci să-i ajungă, aruncă Petrea năframa peste cap și se făcu din ea un tău mare-mare, lat și lung cît vedeai cu doi ochi și afund, ca o Dunăre, și tăul era de lapte dulce, iar țărmurii lui erau de păsat. Ajung babele la tău, dar cum să-l treacă? De-a înnotul, nu era nici un modru, că prea era lat din seamă afară; să-l ocolească, nu puteau, deci se pun să-l soarbă. Și se pun babele a mînca din țărmure și a bea din lapte pînă l-au mai secat; dar cînd gîndeai că-i mai secat au și plesnit tusșapte odată, și de acolo nu s-au mai sculat veci-pururea vecinică.

Acum erau tinerii scăpați de babe. S-au dus dară tinerii mai încet și mai cu ticneală pînă au ajuns la fîntîna lui Iordan. Acolo au oprit calul în loc și s-au dat jos, au lăsat și calul să pască oleacă și a scos de după curea năframa cea împăturată, ce o luase de la cele șapte babe de după cuier, să vadă ce-i în ea? Adică cum o despătură, sări din ea ceva și se dete peste cap și înaintea lui se ivi o fată, cea mai frumoasă ce putea să și-o gîndească cineva; era Fata de la răsărit de soare, de la șapte babe. El de bucurie se aruncă la ea, o strîngea în brațe, o sărută, de gîndeai că să o mănînce, de dragă ce era.

Dar atunci un cîne de zmeu îl vede și lup aci!

— Noroc bun, Petre!

— Noroc să ai!

— Dar de unde ai tu nevasta asta frumoasă, că asta-i a mea?

— Cum să fie a ta, că doară eu mi-am cîștigat-o, numai unul Dumnezeu mă știe cu cîtă trudă, și cu cît necaz?!

— Cred, dar asta-i a mea!

Mult ne-am căznit doisprezece frați s-o putem scoate de la cele șapte babe, dar n-am putut; acum văd că mi-ai scos-o tu. Pentru binele ce mi-ai făcut, ai de la mine iertare de trei ori... Și cînd a gătat zmeul de zis vorbele aceste: zbrrr! prinde pe fată de subsuori și se înalță cu ea în slavă, și atîta-i mai vede Petrea. Acum el rămîne necăjit și supărat la fîntîna lui Iordan, cu capu în palme și plîngînd ca un copil mic. Pînă mîni la prînzul cel bun a stat el aci, nici a dormit, nici a mîncat, nici a beut, numai a tot plîns.

Cînd a fost mîni la prînzul cel bun, numai vede pe drăguța lui că vine la fîntînă după apă, cu două vase. Bucuria lui Petre! Numaidecît o ia în brațe și se aruncă cu ea pe cal și hai la drum!

Dar calul zmeului îi vede și rînchează odată, de tremură curțile zmeilor. Atunci zmeul iasă la el și zice: dar ce-i, drag căluțul meu, de rînchezi tu așa tare?

— Dar cum să nu rînchez, cînd pe dragă stăpîna noastră o duce Petrea Făt-Frumos, finul lui Dumnezeu?

— Pot mînca un țipău de pită și bea o cupă de vin?

— Poți!

Și a mîncat zmeul un țipău de pită și a beut o cupă de vin și s-a suit pe cal și cît ai număra trei, a ajuns pe Petrea și i-a luat nevasta și i-a zis:

— Ai noroc, Petre, cu ce ai, că ți-am făgăduit că te iert pînă de trei ori, că altcum praf și cenușă te-aș face pe loc!

Acum iar rămase Petrea supărat și nu știa, ce biată să mai facă. Deci să ia, ca omul îngîndurat, și merge iară la fîntîna lui Iordan și acolo stă pînă mîne la prînz. Atunci iară vine drăguța lui după apă, și iar o suie pe cal și fuge cu ea, dar zmeul iar îl ajunge și o duce și iar îl iartă pe Petrea. Tot așa să întîmplă și a treia zi, dar atunci i-a spus zmeul lui Petrea așa:

— De trei ori te-am iertat, Petre, dar de mai cutezi a ținea calea nevestei mele, atunci dai de dracul! Bagă bine de seamă, ce-ți spun, și, de ți-s dragi zilele, nu fi dușman casii mele!

Acum rămase Petrea și mai supărat și mai îngîndurat, dar fata-i făcea semn din ochi să nu piardă nădejdea.

Dacă ajunse zmeul acasă, îi dă fata: mare viteaz ești tu, bată-te norocul să te bată!

— Mare, îi dă zmeul, dar mai mare viteaz e Petrea Făt-Frumos, numai cît el, săracul, n-are cal cum am eu. Că să fie calul lui, ca al meu, eu nu vă ajungeam, dar așa, ce-i e bună vitejia, dacă n-are cu ce o purta? Vezi tu, noi 12 frați am umblat după tine și nu te-am putut scoate de la cele șapte babe și el singur, singur el te-a scos de la ele și le-a prăbușit, dar ce folos? N-are cal de treaba lui!

— Și nu se mai află nicăieri în lume vrun cal ca al tău?

— Se mai află unul, dar numai unul singur, la moșica mea în lumea neagră, acela-i frate geamăn cu al meu, dar nu cred să se afle chiar om pămîntean să-l scoată de la moșica mea, că 99 de voinici și-au pus capu-n par pentru el, și tot nu l-au putut scoate. Eu îs zmeu și-i sînt nepot și cu mare greu am putut pune mîna pe ăsta.

A doua zi iar a mers fata la fîntîna Iordanului și a aflat pe Petrea acolo și i-a spus din fir în păr tot ce a vorbit cu zmeul. Acum Petrea prinse o leacă de nădejde, își sărută mireasa dar nu mai cercă să o mai fure, că se temea să nu se ieie toți zmeii după el și să-l prăpădească într-o bobotă și pe el și pe ea. Așa se duse ea acum acasă, iar el plecă spre lumea cea neagră. Și s-a tot dus, s-a tot dus, multă lume, împărăție, ca Dumnezeu să ne ție, că din poveste multă este mîndră și frumoasă să ascultați și dumneavoastră, că eu, cîtă biată a fi, toată aci ce voiu povesti; s-a dus pînă a ajuns înt-o pădure mare, acolo dă de un iepure, care sărea peste o tufă. Petru, cînd l-a văzut, dă să-l împuște. Da îi zice epurele:

— Nu mă împușca, frate Petre, mai bine lasă-mă să trăiesc, că de-om trăi, ți-oi mulțămi, de-om muri, paos ți-a fi, mai bine leagă-mi, uite piciorul ăsta, că vai, rău mă mai doare, că mi-i murucluit din loc. Și lui Petrea i-a fost milă de iepure și nu l-a pușcat, fără a făcut iute niște lopățele și i-a legat la iepure piciorul cel murucluit și s-a dus mai departe. Dar după ce a gătat de legat piciorul iepurelui, acela a sărit repede și a zis:

— Să știi că io-s împăratul iepurilor și cînd vei fi într-un necaz mare, să-ți aduci aminte de mine.

Cum mergea acum Petrea mulțămit că a putut face o faptă bună, iată că întîlnește o vulpe și dă să o împuște. Dar vulpea-i zice:

— Nu mă împușca, frate Petre, mai bine leagă-mi piciorul acesta cu niște lopățele că și eu îți voi prinde bine, trăind în iast’ pustie de lume. Și i-a legat Petrea piciorul în lopățele și atunci a sărit vulpea sus de bucurie și a zis:

— Să știi că io-s împăratul vulpilor și cînd îi da de ceva rău, să-ți aduci aminte de mine.

Apoi merse Petrea mai departe și vede în cale un lup. Pe acesta chiar îl pușc! își gîndi el, dar lupul cunoscîndu-i gîndu, îi grăi:

— Nu mă pușca, frate Petre, mai bine fă-ți milă și pomană și-mi leagă în lopețele piciorul acesta, mă doare al dracului, că și eu poate îți voi fi de ceva folos, numai să mă chemi cînd vei fi într-un necaz mare. Și legă Petrea și piciorul lupului în lopățele și cînd se văzu lupul legat, sări sus de bucurie și zise:

— Să știi că io-s împăratul lupilor și în nevoi grele de vei da, să-ți aduci aminte de mine.

Apoi merge Petrea, merge mereu tot înainte, pînă dă de o apă mare și mergea apoi tot pe lîngă apă și dă de o baltă și în baltă era un pește frumos. El dă să prindă peștele să-l frigă pe cărbuni și să-l mănînce. Dar peștele zice:

— Nu mă pustii, frate, că de mare folos îți pot fi la vreme de nevoie, mai bine mă aruncă colo în hîlboava cea mare, să trăiesc, că în balta asta mocirloasă era cît pe aci să mor. Și s-a gîndit Petrea, tot atîta-i, că voiu mînca odată pește, ori că nu voi mînca, tot mai gras nu voi fi, îl arunc în hîlboavă, că prea frumos mă roagă, mi-i și milă de el. Și l-a aruncat în hîlboavă. Dar peștele zvîrcolindu-se în apa cea mare îi zise:

— Să știi, că io-s împăratul peștilor; de-i avea cîndva lipsă de mine, strigă-mă să-ți răsplătesc facerea de bine.

Apoi a mers Petrea, cît a mers, tot pe lîngă apă, pînă a dat de un vad și prin vad a trecut pînă dincolo de apă în lumea neagră. Și s-a dus și prin lumea neagră pînă a dat de o curte mare și curtea cea mare era îngrădită tot cu pari și în fiecare par era cap de om, numai într-un par nu era și acel par tot striga: „Cap de om, cap de om!” Și zicea moșica zmeilor dintr-un cot de curte: „taci, parule, c-amu-ți vine și ție unul!”

Aude Petrea, dar nu se înspăimîntă, fără merge oblu la moșica zmeilor și-i dă:

— Noroc bun!

— Sănătate bună!

— Nu mi-i băga slugă, moșică?

— Ba te-oi băga, dragul moșicei, dar ce simbrie-i cere să umbli cu iapa asta?

— Mi-i da, moșică, pe un an, un cal care mi-l voi alege din grajdul dumitale și de nu te voi sluji cum se cade, capul meu să meargă în par, dar te voi sluji omenește și dumneata nu-mi vei da calul care mi-l voi alege, atunci capul dumitale să meargă în par; bine-i?

— Bine!

Și tîrgul fu gata.

Acum i-a dat moșica să mute pietrile dintr-un deal în celalalt deal. Și le-a mutat feciorul.

Seara i-a dat de cină și pînă el a cinat, ea s-a băgat la iapă și a luat o frigare și a bătut-o, și a bătut-o și-i striga:

— De nu-mi vii acasă înaintea slugii, te decul cu bătaia!

Apoi a venit moșica în casă și sluga gătase de mîncat și i-a dat iapa de frîu și i-a zis:

— Uită-te, cum ți-o dau, așa să mi-o aduci! înțelegi?

— Înțeleg, stăpînă!

Și se suie Petrea călare pe iapă și-l duce iapa ca vîntu pînă într-o pădure mare, acolo l-a pus călare pe un lemn și ea s-a făcut nevăzută, iar el a adormit, cum era tot zdrobit de bolovanii cei mulți, ce-i cărase peste zi dintr-un deal într-altul.

Cînd a fost colo de cătră ziuă, se trezește cu căpăstru în mînă și se înhoalbă în toate părțile după iapă, dar iapa nu-i, parcă dracu a dus-o. Hm! își gîndește el, încînita asta de iapă mi-a pune capu în par! Atunci, îngîndurat cum era, își aduce aminte de iepure: batăr iepurele acela să fie aci, să văd el ce zice că-i de făcut?! Atunci țup! dintr-o tufă, iasă iepurele și zice:

— Ce poruncești, drag domnul meu, de ce ești supărat?

— Cum să nu fiu supărat, că uite ce mi s-a întîmplat și uite cum și uite de ce necaz am dat. Dar iepurile zice:

— Nu te teme! Iapa babii s-a făcut iepure cu un pui, dar eu merg și adun laolaltă toți iepurii de pe locul acesta și pe care nu-i din împărăția mea, îi scot afară și tu haida și ține căpăstru în mînă și cînd va trece iepuroaica cea streină cu puiul după ea, dă-i una cu căpăstru în cap și zici: țu, iapa babii, cu un mînz după tine!

Și așa a făcut iepurele, că a strîns pe toți iepurii la un loc și toți au fost din împărăția lui, numai o iepuroaică cu un pui, era străină și pe aceea a bătut-o afară din norodul ei cel de iepuri și cînd a trecut pe lîngă fecior, el i-a dat una cu căpăstru în cap și a zis: țu, iapa babii, cu un mînz după tine! Atunci iepuroaica s-a făcut iapă și feciorul s-a urcat pe ea și hi, acasă! Pe prînz era la babă în curte. Dar baba, cînd îl văzu îi zise:

— De mult nu mai avui o slugă bună, cum ești tu, amu o zi m-ai slujit, mai ai două și anul ți s-a împlinit, atunci capeți calul, numai te poartă tot așa.

Că pe atunci era anul numai din trei zile și în lumea neagră poate că și acum e tot așa.

Și iară i-a dat să mute pietrele dintr-un loc într-altul, cît fu ziulica de mare, iar seara tot era zdrobit de atîta muncă, dar ce era să facă? Cine-i slugă, nu-i domn, musai să facă ce-i poruncește stăpînul. Pînă în seară toate erau mutate pietrele dintr-un deal în celălalt, iar seara-i dete baba de cină și pînă el cină ea se puse și bătu pe biata iapă, de ce n-a fugit din cîmp, să poată pune capul slugii în par? Iar iapa plîngea și se văieta: „Nu mă mai bate, că azi noapte m-am făcut iepuroaică cu un pui, dar la noapte mă fac vulpe între vulpi și nu-i modru să mă mai poată afla.”

Dacă gătă Petrea de cinat, îi dă baba iapa de căpăstru și-i spune:

— Uite, cum ți-o dau, așa să mi-o aduci, înțelesu-m-ai?

— Înțeles!

Și s-a urcat feciorul pe iapă și îndată a fost într-o pădure mare, unde pe fecior l-a prins somnul și a adormit, iar iapa l-a pus călare pe un lemn și s-a făcut nevăzută. Nu-i vorbă, ostenit era feciorul, de atîta piatră ce înfulicase toată ziulica și a dormit, dar nu mult, ca omul cu grije. Hei, dar cînd se trezește, iapa nu-i! Unde să fie cînita de iapă? Baremi vulpea ceea de s-ar zări, să o întreb, a văzut-o cumva? Atunci dintr-o tufă țup! vulpea-i aci și zice:

— Ce poruncă îmi dai, domnul meu cel bun?

— Nu-ți dau nici o poruncă, fără uite, ce mi s-a întîmplat și uite ce...

— Numai de atîta ești supărat? Pune-ți flori în căciulă, că minteni e aci. Iapa ta s-a făcut vulpe cu doi pui. Dar eu mă dau și adun toate vulpile mele laolaltă și dau poruncă să scoată dintre ele pe vulpea cea streină cu doi pui și să o abată pe dinaintea ta. Și cînd o fi pe dinaintea ta, dă-i una cu căpăstru peste cap și-i strigă: țu! iapa babii, cu doi mînzi după tine!

Și așa a făcut Petrea, cum l-a învățat vulpea și cînd se zărea de ziuă era la baba acasă.

— Bine-i, stăpînă?

— Bine, fătul meu; acum mai ai o zi, apoi anul îți e împlinit. De mult n-am avut așa slugă credincioasă ca pe tine!

Și iară-l pune pe Petrea să care piatră dintr-un deal într-altul pănă de seară, atunci îi dete de cină și pînă el cină, baba bătu iapa, de gîndeai că acolo o va omorî și-i strigă:

— Hăram ce ești tu! Vreai, precum se vede, ca sluga să-mi pună capul în par, în loc să i-l pun eu? Te omor cu bătaia, de nu vii dimineața fără el!

— Lasă-mă, mamă, nu mă mai bate, că nu trăiesc de nu m-am făcut ieri noapte iepure între iepuri și astă noapte vulpe între vulpi și tot a dat de mine, dar la noapte mă fac pește în fundul apei, doar acolo numai nu m-a putea afla!

După cină i-a dat baba la fecior iapa în mînă și i-a zis:

— Cum ți-o dau, așa să mi-o aduci; înțelesu-m-ai?

— Înțeles!

Și iar se duce feciorul cu iapa în pădurea cea mare și iapa iar l-a adormit și l-a pus călare pe un lemn apoi s-a șters de acolo. Acum a dormit feciorul pînă în zori de zi, acolo pe lemn, unde l-a fost pus iapa.

Nici nu era modru să nu doarmă, că trei zile de-a rîndul cărase piatră de-a umăr de pe un deal pe altul și două nopți numai cîte o leacă ațipise. Dar cînd se deșteptă – ia iapa, de ai de unde! Atunci să gîndi la peștele cela, pe care-l scosese din mal și-l aruncase în apă afundă și curată. Și cît ai bate în palme, peștele fu lîngă el:

— Dar de ce ești supărat, drag domnul meu?

— Dar cum n-oi fi supărat, că uite ce mi s-a întîmplat, am pierdut iapa babii în trei rînduri, de două ori am dat de ea, dar acum de nu o aflu, capu-mi merge în par.

— Nu te teme, dragă domnul meu, că știu eu de ea; s-a făcut o mreană cu trei pui după ea și s-a corlit în mol, în fundul apei. Dar eu mă duc și-mi adun toți peștii și le poruncesc să o deie la margine. Și cînd vei vedea că-i la margine, dă-i una cu căpăstru peste cap, și-i zi: – hi, iapa babii, cu trei mînzi după tine!

Și s-a dat împăratul peștilor și a adunat toți peștii și le-a poruncit să abată la țărmure pe mreana cea streină cu trei pui. Și cînd a zărit-o Petrea i-a dat una cu căpăstru peste cap și i-a zis: țu, iapa babii cu trei mînzi după tine! Și mreana s-a făcut iapă și s-a auncat feciorul în spatele ei și hi! pînă la baba acasă.

— Bună dimineața, moșică!

— Să trăiești, Petre!

— Pare-ți bine, că ți-am adus iapa?

— Dar cum să nu-mi pară, că numai o slugă am avut așa credincioasă cum ești tu! Dar în gîndul ei se gîndea: „mai bine mi-ai fi tras un rug pe spate, decît mi-ai fi adus-o”. Dar acum era tîrziu, anul se împlinise și trebuie să-i deie de mîncare și calul, apoi sănătate bună!

Și i-a pus baba să mănînce, apoi a intrat în grajd, unde avea 12 cai, tot unul ca unul de frumoși, avea și unul slab, numai pielea pe oase; și s-a dat baba și a luat toate inimile de la 12 cai buni și le-a pus în cel slab, care avea 6 picioare.

Cînd mînca sluga la masă, iată că un șoarec sparge păretele și vine chiar la el pe masă. Și el dă cu mîna să lovească șorecuțul. Dar șorecuțul îi zice:

— Nu mă alunga, mai bine dă-mi o bucățică de mîncare, că eu ți-oi spune un lucru mare.

— Ce mi-i spune, măi șorecuțule?

— Uite ce: baba le-a luat inimile de la cei 12 cai grași și toate le-a pus în unul slab, cu 6 picioare și tu numai pe acela să-l iai, oricît te va îmbia baba cu de cei frumoși, că numai acela-i care-ți trebuie ție.

Petrea s-a bucurat de vorbele șorecuțului și i-a băgat în hudă o bucată bună de slănină și i-a mulțămit de învățătură.

Într-aceea vine baba în casă și zice cătră slugă:

— Acum, fătul meu, s-a împlinit anul, hai și-ți alege care cal vrei tu, din cei ce biată-i am, că m-ai slujit omenește.

Și intră Petrea în grajd și se uită la cei 12 cai frumoși ai babei și-i fugeau ochii pe ei, dar nu alese nici pe unul; fără era în fundul grajdului, lîngă părete, un cal mic, slab, hămisit, de de-abia sta pe picioare de slab și avea șase picioare. Pe acela și-l alese Petrea. În zadar zicea baba, că pe acela de rușine nu i-l dă, că a slujit-o cu credință și trebuie să-i deie un cal cum să cade, că el nu vrea numai pe acela, ori de nu mi-l dai, zicea el, atunci îți pun capu în par, că așa ne-a fost uneala.

— Apoi dară, dacă cu puterea te ferești de cei mai buni, păcatul meu să nu fie, că-ți alegi tu schidoala aceea, care, nici de rușine nu ți l-ași fi dat.

Cu mare greu putu Petrea trage calul acela, de slab ce era, dar tot l-a tras, cît tîrîși, cît grăbiși, pînă l-a scos din curtea babei, apoi l-a mai tras, cum biată a putut, pînă la hotarul dintre lumea neagră și lumea albă. Acolo era vama lupilor. Cînd a fost la vama lupilor, i-a ieșit un lup mare în cale și i-a cerut vamă, două picioare de pe calul cel cu șase picioare. Dar Petrea numaidecît aruncă jos căpățîna cea de cal, ce o purta tot cu sine și se făcu cal frumos cu patru picioare, ca toți caii și îmbie pe lup să-l ieie drept vamă. Dar lupul nu vrea numai două picioare de la calul cel cu șase. Pricina era gata. Feciorul nu vrea să deie ce cerea lupul; lupul nu vrea să ieie ce-i da feciorul și așa el nu putea merge mai departe. Dar atunci s-a gîndit feciorul așa: baremi lupul cela, la care i-am legat eu piciorul, de-ar fi aci, să mă învețe ce să mă fac? Atunci țup! ieși lupul dintr-o tufă.

— Dar de ce năcaz ai dat, domnul meu cel bun?

— D-apoi uite tu, lupul ăsta îmi cere vamă două picioare de la calul ăsta cu șase și eu îl îmbiu să-i dau calul ăsta întreg întreguț și el nu vrea! Ce să mă știu direge cu el?

Atunci zice împăratul lupilor:

— Dă vamă calul ăsta cu patru picioare și cu celalt te du curînd la fîntîna lui Iordan, că te așteaptă mireasa.

Și așa a făcut Petrea. Și într-o clipită fu acolo, unde își află mireasa cu două vase după apă. Acum, cît ce să apropie de ea, o luă pe cal lîngă sine și hi, murgule! Dar acum calul lui nu mai era cel slab și flocos, ci era un cal gras și sprinten, apoi cum era cu șase picioare și cu 13 inimi, zbura ca rîndunelele, nu fugea ca caii.

Hei, dar calul zmeului simți că Petrea duce pe doamna lui și prinse a rîncheza de gîndeai că s-a prăbuși grajdul. Și se duse zmeul la el și-i zise:

— Dar de ce rînchezi așa de pogan, drag căluțul meu?

— Da cum n-oi rîncheza, că pe doamna noastră a furat-o Petrea Făt-Frumos, finul lui Dumnezeu!

— Dar pot mînca, pot bea, pot trage un puiuț de somn?

— Ori mîncă, ori bea, ori dormi, ori te lasă, că pe Petrea nu-l mai ajungi și de doamna noastră te poți linge pe buze, că atîta o mai vezi, cît ai văzut-o!

— D-apoi cum?

— Așa, că acum fug călare pe frate-meu cel cu șase picioare și cu 13 inimi și acela sare tot trei dealuri și trei văi de odată!

— Apoi plecăm dară?

— Ori pleacă, ori te lasă!

Atunci zmeul, necăjit, se urcă pe cal și prinde a-l îmblăti de gîndeai că acu l-a deculi, dar pace! Fugea el, da mai fugea un cal pe lume, dar nu putea ajunge pe Petrea. Atunci strigă calul zmeului:

— Așteaptă-mă, frate, că crăp, de nu mă aștepți!

— Te aștept bucuros, de trîntești pe cînele de zmeu din spatele tale!

Și să avîntă odată calul zmeului în slava cerului și acolo se înturnă cu picioarele la deal, de căzu zmeul cu capu în jos chiar în fundul pămîntului, unde-i pînă în ziua de azi.

Acum l-a așteptat calul lui Petrea și Petrea a rămas pe calul lui cel cu șase picioare, iar mireasa și-a pus-o pe calul zmeului și așa au mers pînă acasă, unde făcură un ospăț mare cum nu s-a mai pomenit și, de n-au murit, și astăzi trăiesc!

Iar eu m-am suit pe-o șea,
Și am spus-o așa;
Șaua a fost ruginoasă
Și povestea mincinoasă;
Apoi m-am suit pe un cui,
Să nu v-o mai spui!