Petrea dascălul

 

Au trecut douăzeci și cinci de ani de când a avut loc această întâmplare. Erau frumoase vremi pe atunici, nu doar că mi se păreau mie, fiindcă eram tânăr, dar într-adevăr așa erau, căci un soare vesel se ridica la răsărit asupra noastră, încărcat cu bunuri la care cei mai mari domni ai țării abia de au cutezat să viseze; și idei nouă încolțeau în inimi, și viața nouă curgea prin vine. S-ar fi zis că Dumnezeu își întorsese fața spre noi. N-aș fi răscolit de sub vălul trecutului aceste amintiri ale unor vremi ce nu mai sunt, dacă întâmplarea de față n-ar avea oarecare legătură cu mișcarea de renaștere ce-a frământat atunci pământul nostru.

Se isprăvise războiul Crimeei; trupele austriace se retrăseseră din țară, și Pacea de la Paris ne promitea Unirea Principatelor, mărirea teritoriului cu o parte din Basarabia, neatârnarea politică și multe altele care ne înflăcărau mințile.

În timpul acela dar de frumoasă amintire, doi lorzi englezi, care luaseră parte la comanda superioară a oștirilor aliate din Crimeea, auzind că Moldova e o țară încă primitivă, cu obiceiuri patriarhale și cu munți plini de urși, veniră anume din Sevastopol în Galați cu hotărâre de a se desfăta la un vânat de urși, ceea ce de mult timp locuitorii Angliei nu mai pot face în insulele lor. Ei erau bogați, căci livrele sterling sunau în buzunarele lor; erau serioși, căci, mai nu vorbeau unul cu altul; erau fuduli, căci se țineau totdeauna cu gândurile țepene și abia de coborau ochii pe vreun obraz omenesc.

Nalți și subțiri, și totdeauna bine îmbrăcați și peptănați, ei priveau lumea cu gravitate prin geamul ochelarilor, vroind parcă înadins să puie oarecare distanță între ei și lume.

Ei plecară într-o trăsură cu opt cai de poștă, pregătită de pârcălabul de Galați, și apucară drumul spre munte la o moșie cătră proprietarul căreia aveau anume scrisori de recomandație. Cine nu-și aduce aminte cum erau pe atunci drumurile la noi! Cu toate aceste, surugiii, cărora nu le păsau nici de drum, nici de cai, dar care mirosiseră bacșișul gras, mânau de olac, de scăpărau copitele cailor, trăsneau din bici, chiuiau cât le lua gura, încât bieții engleji, hurducați în trăsura ce se legăna ca o barcă bătută de valuri, nu-și mai simțeau nici frizura netedă, nici ochelarii drepți pe nas.

— How original! zise într-un târziu unul din lorzi cătră celălalt.

— How original! răspunse acesta ca un ecou.

Apoi ambii tăcură luându-și fiecare aerul serios obicinuit.

Au mers astfel o zi întreagă pe drumuri nebătute, trecând prin vaduri de râuri, peste șanțuri, peste podețe ale căror scânduri jucau sub roatele trăsurii, pănă când înspre seară ajunseră la moșia dorită. Proprietarul, care era prevestit de mai nainte de părcălăbie, îi primi cu mare alai ca pe niște oaspeți aleși. Dulcețile, cafelele negre cu caimac, ciubucelele cu imamele de chihlimbar se înfățișară pe dată dinaintea lor după obiceiul pământesc, apoi nu trecu mult și proprietarul îi introduse în sufregerie, unde îi aștepta o masă bogată, pe a cărei pânză albă figurau cu cinste brânzurile de munte, păstrăvii afumați, bujeniță de căprioară, cataifurile, vinurile de Odobești și Cotnar, și câte și mai câte alte producte ale țării.

Iar lorzilor toate li se păreau ciudate; și mâncările, și obiceiurile, și forma caselor noastre de la țară, cu balcoanele lor lungi și acoperământul țuguiat, și gardurile cu spini, și cumpenele de la fântână, și mai cu samă poștile, despre a căror ciudățenie se resimțeau încă; dar nu dădeau nici un semn de mirare, căci ar fi fost în contra demnității lor. Numai câte un: How original! ziceau din vreme în vreme, însă și acesta cu multă cumpătare.

După-masă, proprietarul chemă pe vânătorul său, Petre Dascalul, și-i porunci ca a doua zi să ducă numaidecât pe lorzii englezi la urși.

— Ascult! răspunse Petrea Dascalul cu un aer de supunere ce însemna că porunca stăpânească va fi negreșit îndeplinită.

Petrea Dascalul mergea la urși ca la un vânat fără nici o însemnătate. El ucisese atâția în viața sa, încât nemaiavând destule degete la mâni și picioare ca să-i numere, le pierduse, cum am zice, răbojul: numai stăpânul său, care-și făcuse feliurite șubi și așternuturi de picioare din blănile lor, ținea anume socoteală de dânșii.

În lunga lui îndeletnicire vânătorească, el ajunsese să știe anume fiecare urs sau ursoaică de câți ani este, câți pui are, în ce bârlog șade, la ce părâu s-adapă; și când stăpânul său zicea: Măi Petreo, sămi aduci mâni un urs, el se ducea totdeauna la sigur. Și doar nu era vreun om mai arătos sau mai deosebit Petrea Dascalul; din contra, era mic de stat, avea chipul blajin și oarecare stângăcie în mișcări. Față cu stăpânul său abia de îndrăznea să ridice ochii din pământ. El fusese crescut de tată-său ca să fie dascal la biserică. Însă toate le făcea pe dos în slujba bisericească. În loc să curățe lumânările de mucuri cu cleștele cele lungi, el le stingea, și cădelnița o arunca cu atâta neghibăcie, încât împrăștia cărbunii pe jos. Numai la împărțeala colivei cerea o parte nepotrivită cu meritele lui dăscălești. Într-o zi, mergând de șagă, cu un hleab de pușcă împrumutat, la un vânat de urși ce dăduse stăpânul său în munte, se nimeri că tocmai el împușcă ursul, și de atunci, prinzând gust la astfel de dihănii, îmbrățișă meșteșugul vânătoriei în locul breslei dăscălești, păstrându-și de la această din urmă numai numele.

Englejii, când îl văzură prin sticla ochelarilor lor așa mic și nechipos, îmbrăcat cu suman și opinci, învârtindu-și căciula dinaintea stăpânului său ca un nemernic ce nu știe cum să-și poarte mânile, se arătară foarte necrezători.

— Dar în sfârșit, cine știe! își ziseră ei între dânșii. Aici toate sunt ciudate!

A doua zi, în zori, pe când lorzii dormeau mai bine, visând poate despre ciudăția obiceiurilor și a poștilor noastre, Petrea Dascalul bătu la ușa lor îndemnându-i să plece. Ei însă, cu toată nerăbdarea ce aveau de a da piept cu urșii, nu deschiseră ușa pănă ce mai întăi nu-și raseră barba, nu-și pieptănară părul cu îngrijirea obicinuită, astfel ca nici un fir de păr să nu fie smintit de la locul său, și, gătiți fiecare de la ghetre pănă la pălărie cu câte un costum nou vânătoresc, anume cumpărat din Londra, plecară împreună cu Petrea Dascalul pe cărarea muntelui în sus, având în urma lor alți patru pușcași din sat.

Vremea era frumoasă, aerul viu și răcoros, și înspre partea șesului la răsărit soarele se înălța vesel pe un ceri cuprins de foc. Tăcuți urcau englejii la deal, cu pas regulat și cu aerul serios al unor oameni ce merg într-o gravă întreprindere; numai Petrea Dascalul, blajin cum era și cam slobod la gură, mai schimba din când în când câte o șagă cu tovarășii săi din sat. Trei ceasuri întregi ei suiră mereu în sudoarea frunții, și nu o dată englejii se împiedicară de bolovanii de pe drumul strâmt și pietros al muntelui, nu o dată pălăriile lor, împodobite cu pene de struț, se aninară de crengile brazilor, nu o dată se văzură siliți să deie mâna lui Petrea Dascalul prin locurile unde prăpastia se prea apropia de cărare; dar nu era lucru de mirare, nefiind marii lorzi deprinși să umble prin locuri așa tari, cum zic țăranii noștri.

Pe la amiazăzi Petrea Dascalul îi opri într-o desime mare, unde era o mulțime de bolovani și cioate răsturnate, care păreau a fi aduse de puhoi.

— Aici e ursul, zise Petrea Dascalul.

Atunci figurile lungi și solemne ale lorzilor se făcură și mai lungi și mai solemne, căci dorul lor era acum aproape să fie împlinit; aveau, în sfârșit, să deie ochii cu sahastrul Carpaților și să aibă ce istorisi despre lupta cu dânsul, când se vor întoarce în țara lor. Ei își înarmară puștile nu fără oarecare bătaie de inimă, deși de altfel erau desprețuitori de primejdii, și stătură câtva timp în așteptare; dar ursul nu se arătă. Atunci ei aruncară o privire întrebătoare asupra lui Petrea Dascalul, iar acesta înțelegând gândul lor, le arătă printre cioate și bolovani o gaură deschisă prin care abia ar fi putut intra un om pe brânci.

— Aici e ursul, adause Petrea Dascalul, arătând gura vizuinii. Apoi el și ceilalți pușcași, luând câte o cioată în mâni, începură să facă larmă împrejur.

— Sai, Catrină!... Nu te da, Gavrile!... Diha, Martine!... strigau ei necontenit; însă, cu toată gălăgia ce făceau, ursul nu voia să iasă întru întâmpinarea musafirilor săi.

— Doarme ca boierii după-masă, băgă de samă Petrea Dascalul. Să-l afumăm puțin, să-i treacă mahmuria.

Atunci Petrea, căutând cu luare-aminte împrejurul vizuinei, găsi o a doua gaură tăinuită sub cioate și frunzari, pe care urșii totdeauna și-o păstrează pentru retragere în caz de primejdie. El o curăți bine și făcu chiar lângă dânsa un foc de uscături pentru ca fumul să intre înlăuntru și să silească pe urs să iasă pe cealaltă parte. Dar nici cu acest mijloc nu izbuti, căci, fiind vânt, fumul, în loc să intre în vizunie, se împrăștia în toate părțile.

În vremea aceasta flegmaticii engleji începură să dea semne de nerăbdare, crezând că Petrea Dascalul, în care de la început nu prea avuseseră încredere, era cu adevărat un șiret ce-i purta cu vorba.

— E trândav ursul, zise Petrea cam necăjit, nu-l scoți cu una cu două de la tabietul lui... Dar eu i-s popa!

Apoi el bagă mâna în torbă, scoase o lumânărică de ceară albă, o lipi la buza puștii deasupra țelului, o aprinse zicând că la prohod trebuie și lumânare, se puse pe brânci și cu pușca întinsă și înarmată intră voinicește în vizunie. Lordul cel mai nalt și mai necrezător, care nu se aștepta la una ca aceasta, se uita acum nemișcat și cu ochii holbați cum Petrea Dascalul se târâia încet, încet în vizunie, cum își introduse mai întăi capul, pe urmă umerii, apoi picioarele, iar după ce nu mai văzu nimic, strigă: How original! însă cu un glas schimbat, cum nu i se întâmplase din ziua luării turnului Malacoff. Iar celalalt lord, cuviincios ca totdeauna, își ștergea cu batista sudoarea de pe frunte provenită negreșit din căldura soarelui, însă nu repetă de astă dată cuvintele tovarășului său ca de obicei.

După câteva minute de o așteptare groaznică în care numai inimile își păstraseră mișcarea, se auzi deodată un trăsnet de pușcă urmat de un gemet sălbatic, înfricoșat, cu atât mai înfricoșat cu cât venea din întunerecul de sub pământ, unde era știut că numai moartea putea să hotărască între om și fiară. Apoi se făcu iarăși liniște adâncă, liniște de mormânt, timp de mai multe minute lungi, nemăsurat de lungi, în care lorzii abia de-și mai puteau păstra cumpătul. Acu-i acu!... gândea fiecare în sine. Dar, lucru înfiorător, liniștea ținea mereu; nici un semn nu venea de sub pământ... Ce se petrecea oare acolo?... Negreșit că nu era bine, de vreme ce Petrea Dascalul nu mai ieșea la lumină, căci, dacă ar fi fost el învingătorul, ce ar mai fi stat înlăuntru?... Când iată... se auzi la gura vizuniei un foșnit curios, mai mare decât l-ar fi putut face un om, și cioatele și petrele începură să se miște.

Momentul era în adevăr suprem; lorzii, înțepeniți, cu ochii îndreptați spre vizunie, cu puștile la ochi și degetele și tâmplele lor se băteau atât de puternic, încât ochelarii le jucau pe nas. Dar, spre marea și nemărginita loc mirare, în lor de dihanie se văzură deodată picioarele lui Petrea Dascalul, apoi umerii, apoi capul și, după ce Petrea ieși de tot, ținând într-o mână pușca și în cealaltă o frânghie, aruncă repede capătul ei celorlalți patru pușcași strigând:

— Trageți, băieți, vârtos!...

Atunci câteșicinci începură să tragă din răsputeri, și iată că o cogemite ursoaică moartă, lovită drept în frunte și legată cu frânghia de gât, ieși de sub pământ.

Uimirea englejilor fu atât de mare văzând izbânda lui Petrea Dascalul, încât de astă dată, uitându-și demnitatea și distanța socială ce-i despărțea de dânsul, începură să-l strângă de mână cu o căldură neobișnuită cumpătatului temperament englezesc.

Iar Petrea Dascalul, care atunci pentru prima oară avu fericirea să facă cunoștință cu livrele sterling ale Marei Britanii, se uita nedumerit când la strălucitoarea monedă ce curgea gârlă în palma sa, când la lorzii cei cu figurile de un cot, având aerul a le zice:

— Banii, nu-i vorbă, îi primesc eu, dar voi ce dracul de vă mirați așa de mine, că doar nu mi-i întăia oară că mă bag în bârlogul ursului!

Apoi, după ce fiara fu așezată la o parte de gura vizuniei, Petrea se scărpină în cap zicând cu glasul său blajin:

— Socoteala nu-i încheiată; mai am un mușteriu în bârlog: cinstita față a unei beizadele.

Și iarăși aprinse o lumânare de ceară albă, pe care o lipi de buza puștei, iarăși intră pe brânci în vizunie, iarăși se auzi o împușcătură ș-apoi un mornăit înădușit, și apoi după vreo câteva minute, de astă dată mai puțin lungi, mai puțin înfricoșate decât acele dintăi, ieși Petrea Dascalul cu beizadeaua legată de gât și o așeză lângă mumă-sa, domnița Catrina.

— I-am miruit pe amândoi, zise el, așezându-se spre odihnă pe un trunchi de copac, și era drept să se odihnească, căci muncise din greu și cu spor.

Iar lorzii, care trecuseră peste atâtea mări și țări pentru a veni la noi să împuște urși, avură nenorocul să-i vadă împușcați gata de mâna altuia, și se întoarseră fără măcar să fi dat un foc, ducând cu dânșii numai amintirea culeasă în mijlocul fiorilor de spaimă despre mijlocul ciudat cu care se ucid urșii în țara noastră patriarhală.

Cu o parte din livrele sterling, Petrea Dascalul și-a măritat o fată, cea din urmă ce-i rămăsese în casă, iar cu cealaltă parte și-a făcut sieși o mică zestrișoară pentru zilele bătrâneților. Nu târziu după aceea, proprietarul moșiei primi de la Londra o scrisoare cu rugăminte să înmâneze lui Petrea Dascalul, ca semn de neuitare din partea lorzilor, portretele fotografice ale lor însoțite de două puști foarte scumpe, ieșite din cea mai renumită fabrică a Engliterei cum și un număr al ziarului The Illustrated London News, în care era desinată cu mult adevăr fioroasa scenă a intrării lui Petrea Dascalul în vizunia ursului.

Dar urmarea cea mai de căpetenie ce au avut această mică întâmplare a fost că amândoi lorzii, iubitori de vânat, au apărat călduros în Camera de sus a Angliei drepturile ciudatelor țări dunărene și nu puțin contribui puternica lor voace întru a fi recunoscută Unirea multdorită a Principatelor Române și alegerea îndoită a colonelului Cuza. Mici lucruri au câteodată mari urmări și nimeni nu știe unde pot răspunde capetele firelor care leagă una de alta faptele omenești.

(Convorbiri literare, anul XIV, nr. 8, 1 noiembrie 1880)