Petrea Iovului

 

Rar mai poți vedea azi un fecior așa de frumos cum era în vremea lui Petrea Iovului din Nucet.

Apoi jucăuș și horitor cît gîndeai că numai a juca și a hori a învățat de cînd îi. Mai știa zice și în fluier de muia inima fetelor, chiar de piatră să fi fost. Un fecior cu aceste însușiri nu prea poate înturna curînd, după ce iese o dată de acasă, că ici îl întîlnește o fată: „Unde meri, mă? Unde ți-e fluierul? Jucăm sîmbătă seara?” Dincolo întîlnește o nevastă: „Mă, dă pace fetei să meargă, că se grăbește”. Mai încolo se întîlnește cu un bărbat: „Cînd intri la număruș, mă? Știu că ți-a dat maiorul o țigară, cînd te-a vedea sub măsură!” Dincolo întîlnește pe altcineva, care iar trebuie să zică ceva.

Mai pe scurt, un fecior frumos de toți e întrebat, toți își prind vorbă cu el, toți îl opresc în cale, de, vrînd-nevrînd, întîrzie, pe unde merge! De unde a venit și zicala:

Om frumos și vită grasă
Anevoie-ajung acasă;
Omul frumos se deoache,
Vita grasă se potoape.

Așa se întîmpla și cu Petrea Iovului, care mai cu drept cuvînt ar fi trebuit să se zică: Petrea al Iovulesei, că Iovu, tată-so, era mort colo departe pe cîmpurile Italiei.

Sub o tufă de frăgar
Lîngă domnul ghinărar.

a picat lovit de un glonț, cînd era Petrea de un an și jumătate. Deci, Petrea nu cunoscuse pe tată-so; atîta îi spuneau oamenii, de cînd s-a apucat de-i mare și el, căci chiar așa era și tată-so cînd l-au dus cătană. Dar să nu ne uităm vorba, așa se întîmpla și cu Petrea al Iovului; cînd ieșea din casă, rar înturna curînd oricît îi zicea mă-sa: „Nu ședea mult, dragul mamei”. Dar el nu era vinovat, că de mergea la fîntînă după apă, gîndeai că-i făcătură, tocmai atunci mîna și fătoaia pe Măriuca ei, Todosia pe Ana ei, Todora pe Floarea ei; tocmai atunci trebuia să mai vină, vezi bine, cu graba și cîteva neveste și vrun bărbat și cîți și mai cîți ca la fîntînă.

Una-l întreba: „Te-o prins setea, Petre?”. Alta: „Te-ai și sculat, Petre?”. Alta: „Stai, Petre, că ți-oi scoate eu apă, că ești slăbuț, sărace, îi cădea cu cîrligul”. Și el la toate trebuia să le răspundă, și le răspundea și le mai întreba și el una-alta: „Dar tu ce-ai visat azi-noapte?” „Ai grijă, de-ai visat cu cai, îți vin pețitorii; de te-ai visat zburînd, îi zbura de acasă, te miri ce mut te-a duce”. Toți rîdeau, că ce vreți, erau tineri, nu le intrase încă apa rece pe urechi.

Nu-i vorbă, mă-sa-l certa, ca mamele: „Iar ai stat mult ți s-a răcit mîncarea. Oare cînd te-i învăța și tu o dată să vii mai curînd, cînd te trimit undeva?”

Era Petrea Iovului ca de 18-19 ani, cînd s-a apucat fecioriță Măriuca fătului. Și era ca o joardă de frasin Măriuca subțire și înaltă și tînără că nu era mai mult ca de 14 mult 15. El încă era cam ca și ea; înalt subțirel și totuși spătos și bine clădit. Apoi amîndoi erau albeneți, amîndoi cu părul creț și ochii vineți, amîndoi ai fi jurat că-și sînt frați. Nu mă prinde dar mirare de ce Măriuca juca mai bucuroasă cu Petrea decît cu oricare flăcău de gazdă, și de ce Petrea juca mai bucuros cu Măriuca, care numai atunci se apuca fecioriță, decît cu fetele cele mari de vîrsta lui.

Îți era mai mare dragul cînd îi vedeai jucînd p-amîndoi; el iuind:

Lelișoară gura ta,
Pentr-un husoș nu o-aș da,
Pentr-un husoș, pentru doi,
Pentr-un plug cu 6 boi.

Apoi:

Lelișoară de la vamă,
Taie-un pui și ne fa zamă,
Că de-i veni tu la noi
Pentru unul ți-oi da doi.

Ea rîdea și se uita-n gura acea mîndră, din care ieșeau glumele și iuiturile, de gîndeai că să o soarbă. Dar de multe ori se cam uita lung Măriuca la el, lung și jalnic și gînditoare. Cine ar fi fost atunci cu băgare de seamă la ea, ar fi ghicit ce socoate. Vorbeau muierile-n sat, ca ele, mai de una, mai de alta, iar cînd venea vorba de Petrea Iovului toate aveau numai un cuvînt pe buze: Ar fi bună păreche Petrea Iovului cu Măriuca fătului, că amîndoi îs frumoși și harnici și de omenie, dar una ca asta nu se poate, că oricum fătul e fruntaș în sat, iar Iovuleasa nu are decît cocioaba de casă și poate două găini și o mîță. Apoi numai din drag nu se poate trăi, iar fătul, bine că-i om cu stare bună, dar mai are copii, nu poate da numai la Măriuca, tot ce are. Afară de aceea și era cam prea tînăr, Petrea pentru Măriuca, că numai de era cu 4 ani mai mare ca ea și ei începură a-i veni pețitori, iar el nu ieșise încă de la cătane. E drept că de cătane scăpa el cu reclamații că să țină pe mă-sa, dar cînd merse a peți la fătul, acela îi spuse oarzin:

— Dragul badii Petre, eu nu zic că nu ți-aș da pe Măriuca, dar vezi tu, să-ți spun drept: tu ai numai căsuța și aceea slabă, iar eu mult tare nu pot da cu Măriuca, că mai am copii; fără, uite dragul badii, nu te grăbi cu însuratul, vezi mai întîi de-ți înseamnă cîte ceva; doi-trei ani mai poți holtei și Măriuca feti; pune-te și-ți adună cîte ceva, vezi tu cum merg mulți feciori în țară și vin plini de bani, doar de-i avea noroc să vii și tu cu ceva prindere de bani.

„Bine zice badea, cugeta Petrea, numai de nu l-ar pune păcatele să mărite pe Măriuca pînă vin eu, c-atunci zău, nu știu ce aș face.”

Cu mare greu spuse Petrea mamei sale înțelegerea făcută cu fătul, iar ea, ca muiere pățită, îi spuse așa:

— Fătul meu, mai sînt în lume fete, nu numai Măriuca fătului, rămîi tu locului și te însoară după lege, că, drept că bogăție nu avem, dar avem căsuța noastră, din care nimeni nu ne poate sminti, apoi ești sănătos, și lucrător bun, îi lua pămînt în parte de la cei ce au prea mult și-i trăi cum ți-a rîndui Dumnezeu, dar nu lua tu lumea-n cap. Cum am trăit pîn-acum, fără bogăție și fără lipsuri și de aci încolo vom trăi.

— Ba, mamă, eu merg în țară, mă fac pleuar și drotar și în 2-3 ani adun bani, pînă atunci nu mai vin acasă. Dar dacă aflu pe Măriuca măritată, zău, nu știu ce fac atunci.

Și, într-adevăr, Petrea se gătă de cale, plecă cu cîțiva oameni care știu rîndul prin țară și se puse slugă la unul ce lucra cu tinichea și-i purta marfa strigînd: „Haideți la marfă bună, oameni buni”.

Și într-o jumătate de an învăță și el a lucra cu tinichea și-și făcu scule și prinse a lucra și aduna para lîngă para, ban lîngă ban, gologan lîngă gologan pînă făcea din ei pol, iar polii nu-i schimba ci-i lega cu șepte ațe și-i punea în fundul șerparului. P-atunci meșteșugul cu tinichea era tare bine plătit, tinicheaua era ieftină, iar vasele gata aveau preț bun și erau foarte căutate, astfel că toți cei ce lucrau această măiestrie, de erau păstrători, puteau aduna pe an și pîn’la o sută de poli. Azi nu e nici marfa așa bine plătită și tinicheaua s-a mai scumpit și maiștrii s-au mai înmulțit și totuși adună care-i harnic și păstrător, 50-60 poli pe an, pe lîngă că-și plătesc în țară odaia unde lucră și dorm, pe lîngă că trăiesc și-și plătesc cîte unul ori mai mulți servitori să-i poarte marfa prin orașe și prin sate.

Astfel Petrea își puse toată nădejdea în vorbele fătului și în Măriuca lui și cu hărnicie rară lucră zi și noapte și-și agonisi în doi ani și jumătate 160 de poli și voi a merge acasă să se însoare cu Măriuca. Dar n-a fost să fie așa. Cînd se gătea de cale, nimeresc la el cîțiva cunoscuți și prieteni de-ai lui și-i spun că Măriuca de bună seamă s-a măritat după un fecior bogat din satul lor. Auzind el vestea aceasta aruncă sculele jos și zise prietenilor:

— Aci aveți sculele mele, mai am aci și cîteva vase nevîndute, fie ale voastre. Sănătate bună!

Cu aceste vorbe s-a despărțit de prietenii lui și a apucat prin oraș gînditor. Cînd fu pe dinaintea poștei se gîndi o leacă apoi intră în poștă, unde puse 100 de poli și-i trimise mamei sale cu asemnațiune telegrafică, în care însemnă numai atîta:

„Sînt sănătos. Măritată-i Măriuca? Și dumneata cum te afli?”

A doua zi primi de la mă-sa răspuns telegrafic: „Banii i-am primit. Sînt sănătoasă și te doresc să vii acasă. Măriuca-i măritată!” Primind el veste chiar de la mă-sa, era pe deplin încredințat că Măriuca dară-i măritată. Deci își zice: „De ce oare să mai merg eu acasă! La ce să strîng? Mama poate trăi cu banii ce i-am trimis vreo 4-5 ani, și fără mine. Deci stau aci, dar oare ce să încep?”

Uneltele și tinicheaua deocamdată nu-mi fac nici o plăcere. Mă bag la oaste, acolo sînt feciori, care și-au lăsat drăguțele acasă, ca și mine; mulți, cînd s-or întoarce, poate le-or afla măritate, cum s-a măritat și Măriuca. Numai la oaste-i de mine! Acolo-s tot feciori de pînza mea.

Aceasta fu chiar cînd se găta armata română să treacă Dunărea. Atît de voios n-a fost doară niciodată ca atunci, cînd le spuse sergentul: „Feciori, mergem să arătăm lumii ce știm și ce putem!” Era în glidă, dar de bucurie uită totul, își aruncă căciula ca o minge în sus și iar o prinse, strigînd din răsputeri: „hura”! Și ceilalți feciori strigară asemenea, de se umplu văzduhul de glasul lor.

Și trecură Dunărea și intrară în foc și Petrea nu se lăsă mai jos decît fîrtații lui, care ziceau adesea despre el: „Al dracului e ungureanul mă, că nu mai știe de oboseală. Uite la el, parcă cu pușca-n mînă l-a făcut mă-sa; fir-ar al dracului să fie!” Cînd auzea Petrea vorbele lor, le răspundea rîzînd: „Ei, bre! ce vreți? Nu cumva eu singur să vă fac rușine? Decît să vă fac rușine, mai bine mă pun și vă zic în trișcă să se mire și Hosman Pașa ăla de zicala mea”. Și trăgea trișca din traistă și o punea la buze și scotea niște trile din ea de toți rîdeau. Apoi o punea repede în traistă și zicea: „Hei, ortaci! Turcii nu zic în fluieră, hai să facem și noi ca ei!”

Bătaia se gătase. Armatele se reîntorseseră, cele biruitoare voioase, iar cele învinse cu buzele dăbălate. Mulți morți și răniți rămaseră și din biruitori și din biruiți. Între cei răniți se afla și Petrea Iovului de la noi; primise o plesură la pulpa din jos a piciorului stîng și i se umflase piciorul de era cît o cofă și nu și-l putea pune în pămînt. Îl duseră dară pe car pînă în București unde-l așezară într-un spital. Acolo, ca toți răniții din bătaie, era îngrijit cît se poate de bine. Surori de caritate de la „Crucea Roșie” grijau zi și noapte de răniți. Regele și regina încă-i căutau și-i mîngîiau cu vorbe părintești.

Petrea suferea de dureri mari. Pulpa piciorului prinsese a vineți, avea friguri de durere. Medicii stăteau pe gînduri ce să facă cu el, că se temeau să nu-i cadă tot piciorul în aprindere și în urmă să moară. El nu le putea spune dacă glonțul e scos din rană sau ba, căci pușcătura o căpătase cînd era chiar în vîrful zidului la Plevna, atunci a simțit numai că-l arde ceva la pulpă, dar numai a doua zi i se umflă piciorul.

După aceste vorbe ale lui Petrea hotărîră doftorii să-i spintece pulpa piciorului să caute glonțul, deci îl întrebară dacă va putea răbda treaz acea durere sau să-l adoarmă?

— Cînd am primit glonțul încă nu dormeam, de ce să dorm acum, cînd vreți să-l căutați? Și rîzînd din față dar crîșnind din dinți de durere, întinse piciorul la doftori și zise:

— Pe acest sănătos nu vi-l dau, că-i dreptul și eu numai cu dreptul știu face ponturi la joc!

Și neadormit și neținut răbdă pînă doftorii îi spintecară pulpa piciorului și aflară glonțul și-l scoaseră, apoi spălară rana cu ce știau ei, îi legară piciorul și-i spuseră că peste 14 zile e nădejde să fie în stare a umbla cum e data. Cînd gătară doctorii lucrul lor, el era tot apă cum asudase de durere, dar îndată ce se depărtară începu la glume cu ortacii și cu cei ce vizitau pe răniți:

— Văzut-ați ce cuțit bun au dumnealor? Trebuie că-i fier bun în el. Cum aș vrea să știu de unde l-au cumpărat, să-mi iau și eu unul, că oricum, dar unealta bună prinde bine la om.

— Mai bine zi-ne o leacă în fluier, să ne treacă de urît, zise un ortac cu o mînă rănită și legată la grumazi.

— Zic, frate, dar mă tem că tu nu-i putea pocni în degete cu amîndouă mîinile.

— Nici tu nu poți face ponturi cu amîndouă picioarele, răspunse cel cu mîna legată!

Astfel ei își petrecură în rîsuri și glume ca să mai uite durerile, ce le făcuseră blestemații de plumbi turcești. Dar ranele dor rău, fie omul cît de voinic, le simte pînă-n rărunchi. Dar ranele făcute de plumbi fie ele cît de mari, sînt nimica pe lîngă ranele ce le face o dragoste nefericită.

Petrea Iovului zicea în fluier și făcea el și glume, din cea gură, dar cînd își aducea aminte de Măriuca fătului, atunci lăsa fluierul de o parte și înceta și glumele. Ceilalți ortaci din spital credeau că de durerea piciorului nu-i mai scapă să facă glume, dar ei nu știau că el are la inimă o rană mai adîncă decît la picior, nu pricepeau cîntarea lui cea jalnică, ce o cînta în toată ziua și de cîte zece ori:

Nu-i doftor leacuri să-mi deaie
Boala din trup să mi-o iaie,
Cîți preoți blagosloviți,
Ba și călugări cinstiți,
Toți să vie să-mi cetească
Nu pot să mă mîntuiască;
Cîte muieri vrăjitoare
Și babe descîntătoare.
Toate vie și-mi descînte,
Tot n-oi fi ca mai-nainte;
Vie moartea să mă spaie,
Că m-aduce la văpaie,
Dragostea de loc nu-mi iasă
Din inimă și din oasă!

— Ce frumos mai știe cînta ungureanul! ziceau fîrtații lui de suferință.

— Știe carte! zicea un caporal din țară, ce-și avea și el un picior presălit și-și avea patul chiar lîngă al lui Petrea Iovului.

— Ba, că frumos cîntă, de bună seamă, ori știe carte, ori ba, răspundea un curcan legat la cap.

— D-apoi știu că n-oi cînta ca curcanii, răspundea Petrea, făcîndu-se a nu mai fi supărat, iar ortacii hohoteau de rîs.

Pe bolnavi îi vizita medicul tot din 2 în 2 ceasuri, iar după ce mergea medicul, veneau surorile de caritate, muieri din case alese, doamne și domnișoare și grijeau de răniți, le dau medicina după prescrierile medicilor, legau ranele, îi mîngîiau cu vorbe blînde și le mai duceau și de mîncare.

La patul lui Petrea venea de regulă o doamnă înaltă, tînără, oacheșă, cu o servitoare după ea. Îi dezlega rana, se uita la ea, o lega cu legături proaspete, îi da prăjituri și tot mereu îl îmbărbăta glumind:

Nu te teme ardelene,
Că nu-i muri fără vreme!

Iar el îi răspundea smerit, dar totuși în felul lui destul de hotărît:

— Nu mă tem, domnișoară, de moarte, dintr-o rană de la picior nu moare omul. Nici rane mai mari nu omoară pe om!

— Hei, hei, domnișoară! Gloanțele turcilor sînt lapte cu păsat pe lîngă alte gloanțe!

Într-o zi veni domnitorul Carol de vizită pe răniți. Era însoțit de doamna Elisaveta și de mai mulți domni și doamne. Merse de la pat la pat, întrebă pe fiecare unde-i rănit? mai simte dureri mari? nu se simte mai ușor? n-are vreo dorință? nu-i lipsește ceva? Pe toți îi mîngîia, de toți se interesa și toți se simțeau ușurați cînd vedeau că bunii suverani se interesează de ei și de soarta lor. De-abia aștepta fiecare să-i vină rîndul să poată vorbi cu domnitorul, parcă le părea bine că-s răniți ca să se poată lăuda acasă că au vorbit cu domnitorul. La patul lui Petrea încă întrebă:

— Pe dumneata cum te cheamă?

— Petrea Vultur, Măria-ta!

— De unde ești dumneata?

— Din Ardeal, Măria-ta!

— D-apoi cum, dumneata din Ardeal ai ajuns în oastea noastră? De bună seamă te-au prins din greșală?

— Am intrat de bunăvoie, Măria-ta; de-s din Ardeal și eu îs român, lucram în față la tinichea, cînd se gătea Măria-sa să-și treacă trupele Dunărea și atîta am umblat pînă m-au primit și pe mine la Roșiori.

— Unde ești rănit?

— La pulpa piciorului stîng, Măria-ta.

— E grea rana, doare rău?

— Nu, Măria-ta, peste cîteva zile-s cu piciorul sănătos.

— Și atunci ce-i face?

— Ce-o vrea Dumnezeu și Măria-ta!

— Bravo, Petre Vultur, știi carte?

— Așa mai puțină românește.

— Să trăiești, sergent Vultur!

Pînă vorbea domnitorul cu Petrea Vultur, doamna Elisabeta și ceilalți domni și doamne tăceau și ascultau, dar cînd zise Domnitorul „Bravo, sergent Vultur”, atunci și ei strigară: „Bravo!” Petrea Vultur mulțămi și el, strigînd: „Să trăiești, Măria-ta!” Atunci un domn bătrîn, ce era îndărătul domnitorului șopti: „El e de bună seamă!”

— Și unde erau cînd ai căpătat rana? întrebă Domnitorul.

— Pe zidul de la Plevna, Măria-ta, pușcase dinaintea mea pe un ofițer și cînd vrea să cadă eu l-am sprijinit în brațe, că de cădea cu capu-n jos de acolo, nu mai era om în veci; cînd dam să-l dau camarzilor mai de pe scări, atunci un glonț turcesc îmi ardea pulpa piciorului, dar atîta putere am avut să nu scap pe ofițerul pușcat din brațe și să-l dau celor de pe scări, care apoi l-au dus la adăpost.

— Și dumneata nu te-ai coborît de pe zid?

— Ba coborît, dar nu afară, ci în Plevna înlăuntru dimpreună cu ceilalți ortaci ce ne mai puteam trage cît de cît.

— Și apoi acolo te-au apucat durerile?

— Numai a doua zi am văzut că piciorul mi se umflă și nu-l mai puteam purta.

— Și cunoșteai dumneata pe ofițerul pe care l-ai sprojinit?

— Acum nu cred, dar de am fi la Plevna, nu zic ba.

— Bravo, sergent Vultur!

După ce se depărtă domnitorul de acolo, toți vorbeau numai de cele auzite din gura lui. Fiecare își aducea aminte de vorbele ce i le spusese domnitorul, toți erau nespus de veseli pe lîngă toate durerile ce le aveau, unul singur era ca și mai înainte, nici prea vesel nici prea supărat; și acel unul era sergentul Petrea Vultur. El, îndată ce toți domnii cei mulți ieșiră, începu a cînta:

Nu-i doftor leacuri să-mi deaie
Boala din trup să mi-o ieaie.

Dac numai atîta putu cînta că în acel moment intră în spital o doamnă tînără oacheșă și cu un căpitan bătrîn și înaintară ață spre patul lui Petrea Vultur. Doamna era ceea ce venea regulat de-i lega rănile, iar căpitanul era tatăl ei. După ce se apropiară de pat, bătrînul căpitan îi întinse mîna zicîndu-i:

— Îți mulțumesc, sergent Vultur; de nu erai dumneata de-a îndemîna pe zidul cel afurisit, eu eram azi mort!

— Să trăiți, domnule căpitan, numai datoria mi-am împlinit-o.

— Mulțămesc și eu că ai scăpat viața tătucului, zise doamna ceea ce venise cu căpitanul.

— Ba mulțumesc eu pentru îngrijirea ce mi-o dai în spital, că și de-mi erai soră, nu mă puteai griji mai bine.

* * *

După vreo 3 luni de zile era mare zarvă printre ofițerii tineri din București. Nu se puteau destul mira cum de fata cea mîndră a căpitanului Mîndrescu, fată frumoasă și avută, se mărită după un sergent, pe cînd mulți dintre ofițeri s-ar fi ținut mîndri de a o avea de nevastă.

— Al dracului ungurean, zicea locotenentul Frunză, vine în țară ca tinicher, aci intră la miliție, regele îl face sergent, iar căpitanul Mândrescu îi dă fata. Vezi ce face norocul?

— Norocul, norocul! răspunse ofițerul Peană, dar Vultur e băiat frumos, isteț și cuminte, apoi de o bunătate cum rar afli. Îl știu bine că doară la compania mea a fost. Glumeț și totuși serios. Apoi, să fim drepți! De nu era el de-a îndemîna să sprijinească pe căpitanul Mîndrescu, atunci căpitanul se prăbușea pe zid chiar în furnicarul de la Plevna, că se vrăvuise și numai tăriei lui Vultur și prezenței sale de spirit are de a mulțămi coconița Elena, că nu-i orfană și de tată, după ce de mamă-i orfană mai de 10 ani. Apoi, toți știm cît de mult ține fata la tată-so și tată-so la ea. Mîndrescu e om cu bună stare, se retrage la moșie și ardeleanul Petrea Vultur va conduce lucrarea moșiilor de bună seamă mai bine decît oricare din noi! Iată de ce Mîndrescu își dă fata după el. Am vorbit eu cu Mîndrescu, îmi spuse rîzînd:

— Băiete, sergentul Vultur e om, cu el ești om oriunde, fie-n bine, fie-n rău! La veselie cîntă și joacă, la muncă pune și mîna unde mintea nu-i de ajuns. Apoi Elenei îi place, că-i frumos și cu ședere!

* * *

Trecuse vreo zece ani de cînd plecase Petrea al Iovului și nici venea, nici scria cuiva vro carte, decît mamei sale îi trimetea din cînd în cînd ceva bani și puține slove: „Sînt sănătos, dumneata cum te afli?”

Dar la vreo zece ani veni la noi în sat un demn mare, frumos, cu haine scumpe pe el, cu inele de aur în degete și cu lanț greu de aur la orologiul de buzunar. Veni însoțit de o doamnă înaltă, frumoasă, oacheșă. Și traseră ață la casa Iovulesii.

Era într-o duminică. Stradele erau pline de oameni și toți își ridicau pălăriile cînd ajungea domnul acela cu doamna pe lîngă ei. Iar cînd văzură că intrară la Iovuleasa, toți se îmbulziră într-acolo: „E Petrea Iovulesii!” șoptea unul altuia, dar parcă le era frică să zică tare, se temeau să nu-i audă, că acum era domn mare, nu ca înainte cu 10 ani, cînd s-a dus în țară. Auzise ei din feciori de la noi, care umblă în țară, c-au văzut pe Petrea Iovulesii că-i domn mare, are moșii mari ca grofii și că prin ei trimetea la mă-sa cîte ceva de p-acolo, lucru puțin, vezi bine, ce poate omul trece peste vama cucului. Mulți credeau, mulți nu credeau c-o fi chiar așa; dar acum văzură cu ochii, se îmbulziră care de care să dea față cu el, să-l vadă că fusese iubit de toți. Iovuleasa era prin sat cînd au ajuns ei acolo, deci se puseră și așternură o năframă mare pe prispă la umbră și șezură pe ea pîn-a veni Iovuleasa acasă. Oamenii umplură ograda numaidecît, toți cu pălăriile în mînă:

— Să dea Dumnezeu bine, domnule Petrea, ai mai abătut pe la noi?

— Să trăiți, oameni buni! Am mai venit și eu o dată, că de 10 ani n-am fost și știe Dumnezeu mai veni-voi ori ba? Dar cum mai trăiești, bade Vilă, bade Gavriș, bade Stane? și la toți le zicea pe nume, cu toți da mîna și care de care se îmbulzea să deaie mîna cu el, ba unii voiau să i-o și sărute. Doamna ședea pe prispă și-și ascundea fața în năframă, plîngea de mișcată ce era, văzînd bucuria sătenilor pentru buna aflare a lui Petrea. Roiuri, roiuri, veneau și mergeau bărbați și muieri în curtea Iovulesii. Fătul încă nu se putu răbda să nu vină, să vadă cu ochii ceea ce-i auzeau urechile și ce nu credea.

— Bună ziua, bade fătule, zise Petrea Vulturul, văzînd pe fătul ce stă răzimat de poartă, dus pe gînduri: să intre? să nu intre? Hai mai încoace! Cum mai trăiești? Ce face lelea? Măriuca cîți copii are?

— Trăiesc, domnule Petrea, cum rînduiește Dumnezeu și mai bine și mai rău; baba-i sănătoasă, Măriuca are o droaie de copii; văd că și domnul Petrea-i voinic și sănătos, zise fătul cu pălăria în mînă.

— Sănătos, slavă Domnului, bade fătule, dar nu te ținuși de vorbă!

— D-apoi... domnule Petrea, așa a fost scrisă.

Deodată oamenii făcură loc și se îmbulziră printre ei două femei: era mama lui Petrea, plîngînd de bucurie și Măriuca fătului ofilită de să n-o mai cunoști, plîngînd și ea, dar nu de bucurie ci de necaz. Mama lui Petrea se repezi la copilul ei, pe care nu-l văzuse 10 ani de zile, îl strînse în brațe și-l sărută. Apoi se sculă doamna de pe prispă și sărută și ea pe mama lui Petrea, zicînd:

— Bună ziua, mamă, văd că ești voinică!

— Voinică, dragii mei, mulțam lui Dumnezeu de sănătate și vouă de ajutorință!

Și era voinică mama lui Petrea; o muiere cam de 50-55 de ani, dar făcută din fierul omului, ca și Petrea, zdravănă, rumenă, voinică, de gîndeai că numai cu sîmbure de nucă trăiește.

Măriuca sta de o parte, plîngînd cînd își vedea drăguțul deodată mai mîndru și mai frumos iar ea era ca o babă sfîrșită, galbină, plecată de spate și sacă, Doamne, de abia se țineau hainele pe ea. Petrea se uită lung la ea, nu-i venea a crede că-i Măriuca fătului cea frumoasă, drăguța lui de o dată. Dar își gîndi:

Cu amar și cu năcaz
Ies rujile din obraz.

parc-ar fi ea!

— Tu ești, Măriucă! întreabă Petrea.

— Eu, eu îs, răspunse Măriuca, am venit și eu să te văd, că-i demult de zece ani...

— Da, zece ani sînt mulți, Măriucă; ce, parcă ești bolnavă? Tare ești sfîrșită!

— D-apoi cum n-oi fi sfîrșită, că vorba ăluia:

Cu bărbatu băutor
Nu mai faci pită-n cuptor,
Nice pită, nice sare,
Numai lacrămile vale!

— E rău, Măriucă, e rău, dacă-i așa și eu cred c-așa a fi. Mulțămește la tatăl tău, că-i așa, că eu am voit să fie altcum. Dar el n-a voit; bag-seama așa fost scrisă să se întîmple.

Seara fiind aproape, se despărțiră sătenii pe la ale lor, iar Petrea cu mă-sa și cu nevastă-sa intrară în casă. Acolo era rînduiala ca la femeia cea harnică: casa-i curățită ca un păhar, și toate în bună rînduială. La glasul Iovulesii, care prinse a striga: „Pi-mama, pi-pi-pi!” se adunară mulțime de pui și găini, ce stătuseră pînă într-aceea ascunse de căldură prin grădină și pe sub garduri. Iovuleasa le dete grăuncioare în tindă și îndată prinse 2 pui și-i făcu de cină colo la focul slobod din tindă, iar Petrea cu muierea lui stăteau în ușa casei și priveau cum suie scînteile sus și se sting cînd dau de cotlon.

— Pînă una alta, zise Petrea, eu merg la domnul părinte.

— Să nu stai mult, puiul mamii, că îndată-i gata cina.

— Nu te teme, mamă, că îndată viu.

Și Petrea merse la părintele și după ce vorbiră mai de una, mai de alta, ca oamenii, spuse Petrea așa:

— Părinte, eu m-am așezat cu totul în România; pe aici n-oi mai veni să șed. Acum venii să duc și pe mama la mine, că nu mi-e îndemînă să o știu așa departe și singură. Mîine, poimîine și mergem, dar fii dumneta bun și adună mîine dimineață curatorii bisericii laolaltă, că voi a vă da în seamă căsuța și grădina noastră, să rămînă pe seama bisericii. Că bine că căsuța-i mică și veche, dar e bună grădina și-i mare și în fruntea satului, cu timpul puteți pune biserică pe ea, că biserica vi-i veche și în loc lăturiș. Cînd a fi să vă apucați la biserică, scrieți-mi carte, că din ce mi-a da Dumnezeu și eu voi ajuta.

— Mare mulțam și Dumnezeu să-ți ajute că gînd bun ți-a dat Dumnezeu, că, zău, că biserica ni-i slăbuță și-i în loc rău, că domnii pămîntești nu ni-au dat alt loc de biserică, numai acolo unde știi de o lăture de sat.

A doua zi tot satul știa că Petrea Iovulesei a venit să ducă pe mă-sa cu el și că lasă pe seama bisericii casa cu grădina cea scumpă cu tot; tot satul era adunat pe drum dinaintea casei popii, așteptînd să vie Petrea Iovulesei să-l mai vadă o dată, c-apoi merge și nu mai abate pe aici în veci.

— Acela știu că-i om și domn! ziceau oamenii, că grijește și de suflet, îi poate părea rău la fătul că nu a dat pe Măriuca după el, că-i om harnic și de omenie. A lăcomit fătul la bogăția lui Ilie Sfărăilă și și-a îngropat fata de vie. Doară cînta Măriuca, cînd era mireasă:

Nu mă da, maică, la foc,
Că mai sînt feciori cu clop
Și fete fără noroc;
Nu mă da, maică, la pară,
Că mai sînt feciori în țară
Și fete fără ticneală!

Dar fătul și fătoaia nu înțelegeau, gîndeau că Ilie Sfărăilă-i mai bun decît Petrea Iovoaii, că avea, vezi Doamne, boi și car și... avea ce avea, năravul încă-l avea, că doară ce sameni, aceea răsare; apoi tata lui Ilie Sfărăilă încă a fost numai ca el, deși era gazdă.

— Tu, muieri, hăi, zise o babă bătrînă, tu, nu vă sfărîmați în zadar, că așa a voit Dumnezeu. De lua Petrea Iovulesei pe Măriuca fătului, noi n-aveam loc de biserică, dar așa ni-a dat Dumnezeu chiar în fruntea satului și, precum spune moșneagul meu, a făgăduit Petrea Iovulesii că și bani va da, numai să-i scrie popa cînd s-o apuca de biserică.

— Da-va, că are de unde, Dumnezeu să-i dea bine și sănătate; că și pînă era aici, cuvînt legănat nu s-a auzit de el, iar de cînd s-a dus în țară, pentru purtarea lui cea bună l-a suit Dumnezeu tot mai sus și mai sus pînă, uite la el, că-i boier întreg!

— Pst! tăceți că vine, zise un om, ian dați-vă în lături!

Și în adevăr, venea Petrea în mijloc, Iovuleasa de-a dreapta, iar nevasta lui de-a stînga. Cînd se apropie de popor, își luă pălăria din cap și zise:

— Bună dimineața, iar ei cu un glas strigară:

— Să trăiască!

Curatorii erau în ograda popii, ședeau pe prispă și povesteau cu popa, care încă era afară; cu ei era și fătul și diacul bisericii. Cînd văzu fătul cinstea ce face norodul la Petrea Iovulesii, la acel Petre care i s-a îmbiat de ginere, de dorul căruia mult a plîns Măriuca lui și pentru care mult l-a mustrat ea și aseară și în toată ziua cînd venea bătută și plîngînd de la odorul ei de Ilie; cînd văzu că acel Petre este atît de bogat și de cucernic, că da de pomană pe seama sfintei biserici casa și grădina ce o avea rămasă de la tată-so, atunci îngălbeni ca ceara, tremură de picioare și cum sta rezimat de un stîlp de la prispa popii căzu amețit cît fu de lung, și amețit a rămas pe vecie.

Poporul se înfiora, babele șopteau:

— L-a lovit guta de părere de rău, că nu și-a dat pe Măriuca după Petrea Iovulesii.

Unii oameni îl duseră acasă, iar Petrea Iovulesii grăi cu glas tare:

— Oameni buni și domnule părinte! Poftesc să se știe că de azi încolo grădina și casa noastră, ce mi-a rămas de la tata, de la Iovu care a murit în cătane, acea casă și grădină rămîn pe vecii vecilor sfintei biserici cu tot ce-i în grădină. Casa-i veche, ce-i drept, nu-i vrednică mult, dar grădina e mare și bună și-i chiar în fruntea satului. Acolo e locul cel mai potrivit pentru biserică. Pînă vă veți apuca de zidirea bisericii, din grădină aveți în tot anul cîte 3-4 care de cucuruz. Iar cînd vă veți apuca de zidirea bisericii, scrieți-mi carte că de oi fi viu și în pace, din ce mi-a rîndui Dumnezeu și eu voi trimite, de aducere-aminte de tata Iovu, și de mama Iovuleasa, că a lor a fost casa și grădina precum bine știți. Aci vă dau carte iscălită de mine, de mama și de nevasta mea, iscăliți-o și dumneavoastră și o trimiteți vlădicei, să o scrie unde trebuie.

— Să trăiască! strigă preotul cu pălăria-n mînă și poporul după el.

Atunci Iovuleasa făcu semn cu mîna și cu lacrămile-n ochi zise ea:

— Ce dăm pe seama sfintei biserici să fie de sufletul soțului meu, care a murit în bătaie.

— Și de sănătatea dumneavoastră, strigă mulțimea.

De atunci n-a mai venit Petrea Iovului prin Nucet, nici mă-sa, Iovuleasa, care s-a dus cu el în România. Spun cei ce umblă prin România și care se zărăstesc la lucru pînă acolo spre Călărași că-l văd și pe el și pe mă-sa și că-i întreabă:

— Dar ce-i nu vă mai apucați de biserică, că nu-mi vine nici o scrisoare de la voi? Mai spun că Iovuleasa-i tot voinică și acum ca acuși 10 ani, omenește cînd îi vede pe acolo și-i întreabă cîte toate.

Nu țin minte să mai fi fost în Nucet om cu numele de Iovu, numai tata lui Petrea, dar nici fecior ca Petrea Iovului n-a fost de cînd Nucetul și nici noroc ca el n-a avut doară nime-n lume și pe pămînt. Acum nu mai cîntă:

Nu-i doftor leacuri să-mi deaie
Boala din trup să mi-o iaie...

ci cîntă:

Ține-mi, Doamne, ce mi-ai dat,
Că bine m-ai cumpătat!

Iar drăguța lui de o dată, Măriuca fătului, blastămă pe tată-so și în groapă:

Nu te rabde pămîntul
Cum mi-ai mîncat norocul!