Petre Schlemihl/XXVIII. Fanfara podgoriilor

Salt la: navigare, căutare
←XXVII. Mai departe XXVIII. Fanfara podgoriilor de Ilarie Voronca
Petre Schlemihl
XXIX. Un bun rămas, o iertare→


Lângă stejarul credincios, arcul întins al plecării
Și strângerea într-o oră tânără a cortului și a armelor,
Cu aburul care freamătă o dată cu vocile
Până ce amiaza se frânge din fructele înfierbântate.

Înfățișări umane prin zările abia atinse,
Suferință îndulcită cu băutura calmă a somnului
Lângă obrazul desprins ca o flacără din focul de tabără
Și plutind apoi, frunză, peste toamnele imaginate,

Cine mă ia de mână pe toate aceste drumuri?
Printre ziduri dărăpănate sau câmpuri cosite?
Duc sub braț un orizont ca o geantă vânătorească,
Și turlele orașului se împleticesc între plante.

Dar în privire mai așteaptă o dimineață,
Și fluviile deapănă un caier al zilei,
De-o parte și de alta lumina cu rădăcinile smulse
Și departe incendiate alămuri din fanfara podgoriilor.

Mă voi opri cu voi oameni ai aventurei
Lângă muntele în care bat orele de plumb ale vânatului,
Sau lângă pământul nerâcâit încă
Și în care imaginea seminții se-arată ca-ntr-o oglindă fermecată.

Roua să ne spele obrazul și frunzele
Când în azur gonesc turmele furtunii,
Duc o plantă ca pe o scoică la ureche
Și aud cum auie înăuntru creșterea ei viitoare.

Voi însemna căile prin flora luminoasă,
A marilor capitale sau a secularilor codri,
Printr-o tristețe-alee, cu ciute, apărută
Chiot care conduce până la gura nomadului.